Pe malurile tale tăinuite
Îmi port povara gîndurilor mele,
Un biet drumeț strein ce trec prin vieață…
O, smulge-te din zările-aurite
Și legănată-n valuri de oțele,
Întinde-mi, mare, brațele de ceață!…

Primește-mă la sânul tău… și du-mă
Să nu mai văd pământul niciodată…
Mi-e dor de cerul larg scăldat în soare;
Ce fericit voi fi… un pumn de humă…
Călătorind spre zarea-nseninată
Pe valurile tale sclipitoare !…

Și-odată poate… mâine… cine știe –
Învăluit de razele curate
Voi fi și eu o dungă de lumină …
Și voi porni voios … lumină vie…
Să mîngîi suflete nemîngîiată
Să luminez vreo frunte ce se-nclină…

O sunt atîți pe malurile tale
Și tot mai mulți, de nu-i încape locul,
Copii fără noroc și mîngîiere…
Spre sufletele lor mi-oi face cale
Să le redau seninul și norocul
Și sufletul din mine… de-l vor cere…

O, fă să se împlinească o minune;
Botează-mă, o, mare, și mă-nvață
Să renfloresc nădejdile pierdute…
Ascultă mult smerita-mi rugăciune…
Și cîntece de dragoste de viață
Vor înflori pe malurile multe !…

De Zaharia Bârsan

Print Friendly