Fluierul, Frunza, Buciumul, Buhaiul, Cimpoiul, Naiul, Trâmbiţa, Ţambalul, Ţitera sau Cobza sunt instrumente vechi care s-au păstrat pâna în zilele noastre. Muzica este parte organică a existenţei ţăranului român. Sensibilitatea la frumuseţea sunetului s-a transmis și în formele și ornamentele bogate ce împodobesc instrumentele muzicale create de meșterii populari. Meșterii de instrumente muzicale fac, adeseori, o demonstraţie de frumuseţe a instrumentelor construite și de talent în ce privește extinderea gamei de posibilitaţi interpretative a melodiilor populare, “perle în sine”, cum le considera compozitorul nostru naţional, George Enescu.

Cel mai raspândit instrument muzical este fluierul, aflat în strânsa legatura cu creșterea animalelor, în special cu păstoritul. Sunetul se obţine prin astuparea completă, aproape completă sau deschiderea orificiilor laterale cu degetele, aerul vibrând astfel în tub.

Buciumul
Buciumul (numit și tulnic) este un instrument muzical folosit păstorii români din munţi. De origine dacă, a fost folosit în trecut în principatele din Moldova și Valahia ca instrument de semnalizare în conflictele militare. Cuvantul în latină „buccinum”, însemnand corn îndoit. În unele regiuni se cânta din bucium și la înmormântari, iar în trecut era folosit și la semnalarea invaziilor străine.
Buciumul este un tub deschis la ambele capete, constituit din reunirea unor doage lungi de brad, frasin, tei, alun sau paltin, bine uscate, strânse din loc în loc cu inele de lemn sau metal.

Semnale de bucium video:

Ţitera – instrumet muzical înrudit cu ţambalul şi alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal puse în vibraţie de un plector. Înzestrată cu un sunet moale, plăcut ţitera se foloseşte la interpretarea pieselor solo, cât şi în îmbinare cu alte instrumente. Denumirea aminteşte de sistru, varietate a lirei în Grecia Antică. Sistru este un instrument muzical la vechii egipteni, alcătuit dintr-o lamă metalică curbată în formă ovoidală, cu capetele unite, prevăzute cu un mâner și având, de-a curmezișul curburii, bare metalice mobile care, prin atingere sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete. Interpreţii situându-se unul în faţa altuia formează un duet original în care fiecare îţi susţine melodia sa. Varietatea ţiterelor constă din corp şi două gâturi.

Corpul reprezintă o cutie dreptunghiulară cu două suporturi a câte două picioruşe fiecare, fabricată din lemn de arţar, lung. cutiei e de 720 mm, înălţimea de 35 mm, lăţ. de 280 mm, grosimea pereţilor de 4 mm. De pereţii din stânga şi din dreapta ai corpului se încleie câte o volută, care serveşte la fixarea extremităţilor gâturilor. Corpul se acoperă cu o placă de rezonanţă, confecţionate din lemn de brad de 2 mm grosime.

Placa de rezonanţă e prevăzută din interior cu două arcuri, iar în partea de mijloc e tăiată o gaură fasonată. În locul fixării coardelor pe placă se află patru suporturi, câte două la fiecare gât, unul pentru patru coarde joase, iar altul pentru patru coarde înalte. Eclisele gâturilor făcute din lemn roşu se încleie de-a lungul pe placa de rezonanţă. Lung. lor este de 80 mm, grosimea 5 mm. La începutul eclisei se află un prăguleţ după care urmează 15 plăci metalice de tonalitate. Extremităţile fasonate ale gâturilor se încleie cu voluta corpului. Ele se confecţionează din specii dure de lemn, care pot asigura stabilitatea tonalităţii. Pe extremităţi sânt amplasate cuiele de metal ce servesc la acordarea celor şase coarde întinse deasupra fiecărui gât. La ţitera construită în secţia de instrumente muzicale ele sânt aranjate în acelaşi fel ca la chitara cu şase coarde, deasemeanea sunt folosite coardele de chitară. Corpul şi placa de rezonanţă se acoperă cu un strat subţire de lac incolor.

Ţambalul
Ţambalul românesc este un instrument cordofon acţionat prin lovire cu ajutorul a două baghete („ciocănaşe”) din lemn, care sunt învelite la capăt cu un material textil. El a fost folosit în spaţiul „Vechiului Regat” (în special în Muntenia) până în perioada interbelică, după care utilizarea sa a fost tot mai restrânsă. Consemnările muzicale îl pomenesc ca fiind întâlnit pe teritoriul românesc încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (F. J. Sulzer), dar prezenţa lui pe aceste locuri este mult mai veche. Spre deosebire de modelul ţambalului „unguresc”, la români, instrumentul este de format mic (are o lungime de 85 de centimetri). La cântat, ţambalul românesc este ţinut de interpret în zona abdomenului, fiind agăţat de gât cu o curea.

Cobza
Cobza este un instrument cordofon tradiţional, acţionat prin ciupire. Ea a fost folosită la români în spaţiul care cuprindea „Vechiul Regat”. Instrument cu rol principal de acompaniament, cobza a dispărut treptat din practica muzicii tradiţionale, încă din perioada interbelică a secolului trecut. În momentul de faţă mai există doar câţiva interpreţi tradiţionali care cântă la cobză. Aceştia activează în cadrul unor ansambluri folclorice. Corpul cobzei (cutia de rezonanţă) este supradimensionat ca mărime, în raport cu celelalte părţi care alcătuiesc instrumentul. El are o formă de pară, secţionată pe jumătate, fiind construit din „doage” de lemn de paltin. Placa de rezonanţă este confecţionată din lemn de molid, pentru a fi cât mai elastică, în condiţiile preluării vibraţiilor de la căluş. Instrumentul are un gât scurt şi gros, capătul său fiind fără prăguş. Locaşul cuielor este dispus frânt, faţă de traiectoria gâtului.

Naiul
Străvechi instrument muzical, naiul este constituit din reunirea ușor curbată a mai multor tuburi (în jur de 20) de trestie, soc sau alte esenţe, având diferite dimensiuni. Aceste tuburi sunt închise la partea inferioară prin dopuri de ceară și sunt deschise în partea superioară, pe unde naistul introduce aerul, emiţând astfel sunetul.

Vioara „pochette”
A fost folosită foarte puţin în spaţiul culturii orale româneşti. Iniţial instrumentul a fost conceput de marii constructori clasici de instrumente cu coarde, ca un al cincilea membru din familia viorii (cel mai mic – violina „piccolo”, „sordine”). În Franţa acest tip de instrument poartă denumirea de violina „pochette” iar în Anglia este cunoscut sub numele de „kit”. El este întâlnit în vestul Europei sub diverse forme constructive. Nefiind performant sub aspect acustic, instrumentul nu s-a impus în practica muzicală decât parţial. Cutia de rezonanţă are o formă de lingură (sau de barcă), modelul semănând mult cu vechile instrumente cordofone de origine arabă. Corpul viorii este sculptat dintr-un singur lemn (posibil păr sau plop). Pe faţa sa este aşezată placa de rezonanţă din molid şi limba instrumentului. Elementele decorative ale instrumentului (prezente pe marginea cutiei de rezonanţă) sunt cele specifice artelor tradiţionale româneşti. Sub aspectul sonorităţii, intensitatea viorii este slabă, timbru său fiind predominant nazal (instrumentul emite un sunet necizelat). Lipsa de performanţă în privinţa calităţilor sonore a fost principala cauză care a determinat dispariţia rapidă a acestui tip de instrument din practica muzicii orale româneşti.

Buhaiul
Buhaiul este un instrument membranofon acţionat prin frecare, prin intermediul unei şuviţe de păr din coada unui cal. Corpul instrumentului (cu rol de incintă acustică) este confecţionat dintr-o putină dezafectată. El are de obicei o formă tronconică. Doagele sale sunt fixate cu ajutorul unor cercuri metalice. La una din marginile corpului (cea cu diametrul mic) este aplicată o piele bine întinsă (de obicei de capră) cu rol de membrană. În centrul acesteia este fixată şuviţa de păr, care atârnă liber la celălalt capăt. Prin frecarea şuviţei (după modelul mulsului) membrana din piele este pusă în vibraţie. Vibraţia membranei este controlată parţial de executant prin modul în care este făcută frecarea şuviţei cu mâna. Instrumentul produce un zgomot înfundat. Diferenţierile sonore ale acestui zgomot depind de: dimensiunile corpului rezonator (ale putinei), dimensiunile membranei şi de modul în care este întinsă această membrană. În cazul în care buhaiul este mânuit cu pricepere de executanţi, el imită destul de bine mugetul bovinelor. Buhaiul este principalul instrument sonor folosit de colindători, în cadrul obiceiurilor de iarnă cu substrat agrar, legate de Anul Nou.

Trâmbiţa
Trâmbiţa este un instrument aerofon cu un aspect asemănător buciumului sau al tulnicului. Ea este confecţionată manual din tablă subţire de fier (galvanizată) de către meşterii ocazionali, fiind întrebuinţată ca instrument de semnalizare în zonele montane pastorale din nordul ţării (judeţele Maramureş, Suceava). Instrumentul nu are o dimensiune sau o formă bine definită. În condiţiile în care depăşeşte ca lungime doi metri, trâmbiţa poate avea forma unei goarne, la care pavilionul este tronconic alungit (foarte puţin evazat). La celălalt capăt, trâmbiţa are fixat un muştiuc din lemn cu o lungime de aproximativ zece centimetri şi un diametru de doi centimetri, care este folosit pentru producerea sunetului cu ajutorul buzelor. Segmentele de tuburi din tablă, care alcătuiesc instrumentul (curbe sau cele încolăcite) sunt lipite etanş cu cositor, într-o manieră de lucru primitivă. În funcţie de dimensiunea tubului sau de corectitudinea construcţiei, conform cu legile acustice, trâmbiţa emite o serie de frecvenţe, după modelul rezonanţei superioare a sunetului fundamental (un fragment al acestei scări). Întinderea instrumentului poate fi afectată în mare măsură şi de gradul de pricepere sau de competenţă muzicală pe care îl are instrumentistul. Semnalele emise la trâmbiţă sunt diverse. Ele au o linie melodică influenţată în mod semnificativ de formulele ritmico-melodice locale, care se detaşează în funcţie de zona folclorică în care este utilizat instrumentul.

Trâmbiţaș din Crasna Vișeului

Cimpoiul
Cimpoiul se compune dintr-un sac de piele de capra numit “burduf”. În acesta se introduce aerul, ca într-un rezervor, printr-o ţeava mică, confecţionată din soc, metal sau os. Pe peretele opus ţevii se află doua fluiere care comunica etans cu interiorul. Cel mai lung dintre ele scoate un sunet fix, care însoteste uniform întregul cântec al cimpoiului.

În timpul cântecului, cimpoierul strânge sub brat burduful, care împinge aerul în fluiere, iar orificiile fluierului scurt sunt manevrate cu degetele, ca la un fluier obisnuit.

La cimpoi apar și elemente de sculptură. Burduful de piele al acestuia are fluierele făcute din lemn, sculptat adesea în forme geometrice sau în forma capului de animal (de obicei de capră).

Ciimpoiul actual folosit în spaţiul românesc este construit în varianta cea mai des utilizată în momentul de faţă, în spaţiul românesc (carabă simplă cu şase orificii grupate pe aceeaşi parte a tubului şi unul plasat în zona superioară a instrumentului, în partea opusă). Scara folosită la carabă este de stare majoră. Bâzoiul cimpoiului este cea de a doua piesă cu funcţie sonoră a cimpoiului, care emite sunetul grav de ison. La vechile modele de cimpoi sunetul bâzoiului era plasat de obicei la dubla octavă inferioară a sunetului fundamental emis de carabă. Din considerente practice, legate de lungimea tubului (incomod la cântat), în cazul cimpoaielor actuale s-a renunţat la această relaţie sonoră stabilită între bâzoi şi sunetele carabei, cu toate că ea a existat în mod constant la cimpoaiele din trecut. Astfel, prin scurtarea tubului de la bâzoaiele cimpoaielor actuale, sunetul emis de acestea se află la octava inferioară a sunetului fundamental al scării carabei. În condiţiile în care, la unele melodii se ia ca centru gravitaţional sonor treapta a doua a scării (mod dorian cu subton), bâzoiul este „preparat” să emită octava acestei trepte. Acordajul se face prin ajustarea tubului rezonator al bâzoiului. La cimpoi se cântă foarte rar în momentul de faţă, instrumentul fiind folosit doar în cadrul spectacolelor folclorice. În trecut au existat o serie de variante constructive (diferenţiate zonal) ale cimpoiului românesc dar acestea nu mai sunt utilizate în practica interpretativă actuală.

O compozitie veche romaneasca interpretata la cimpoi/gaida. Din păcate sau poate din fericire, tema o puteti regăsi și în melodia “Desert Rain” a lui Edward Maya. Ion Lăceanu – Cimpoi (Desert Rain inspiration)

text cules și îngrijit de Dan Bârsan

Print Friendly