Cea de-a doua formațiune din spațiul transilvan în contra căreia maghiarii au luptat a fost cea a lui Gelu. Motivele care i-au determinat pe unguri să întreprindă o incursiune în voievodatul lui Gelu au fost: fertilitatea solului, bogăția râurilor în nisip aurifer și salinele. Entitatea politică era localizată în Podișul Transilvaniei, dar granițele ei nu pot fi stabilite cu certitudine. Reședința era la Dăbâca sau Cluj-Mănăștur. Anonymus, în Gesta Hungarorum relatează următoarele:

Pictograma a lui Gelu Romanul

“Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane (țara de dincolo de păduri, cum era văzuă Transilvania din perspectiva maghiarilor), unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu(în textul latin: Gelou quidam Blacus dominium tenebat. Este singura afirmare clară a etniei în cazul căpeteniilor formațiunilor politice găsite de unguri în spațiul românesc.), a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt(997–1038), şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic(conducător al voievodatului Transilvaniei în sec. al XI-lea, supus coroanei ungare), împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui (români și slavi), fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi(afluent al Someșului Cald). Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu (Așchileu,localitate lângă Cluj), au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat(autorul descrie, după uzanțele vremii sale, ritualul intrării în vasalitate a celor care după moartea lui Gelu îl recunosc drept senior pe Tuhutum.) […].

Cetatea lui Gelu Romanul

Deși a fost înfrântă, formațiunea politică nu a intrat în componența deplină a statului maghiar.

Unde se afla cetatea lui Gelu?

Localizarea cetăţii de scaun a miticului voievod legendar din Transilvania încă naşte controverse. Sunt vehiculate mai multe variante: Dăbâca, Cluj, Gilău sau Lita.

Figura voievodului din Transilvania Gelu, din Evul Mediu, este la limita dintre istorie şi legendă. Gelu este numele voievodului amintit în Cronica Anonimă a Notarului Regelui Bela al Ungariei sau Anonymus, aşa cum este cunoscută în lumea istoricilor. Pe scurt, cronica relatează despre lupta dintre Gelu, „quidam Blacus”, adică „un oarecare român”, „dux” adică duce sau voievod al ţării „Ultransilvanae”, adică al ţării de dincolo de pădurile din zona Apusenilor şi Meseşului, şi Tuhutum, conducătorul disident al unui trib maghiar. Cronica spune cum Tuhutum şi-a trimis iscoadele, care au constatat bogăţia ţării conduse de Gelu, precum şi slăbiciunea armatei voievodului român, care nu cunoştea tactica luptei cu lancea, ci doar cu arcul şi săgeţile. Învins, Gelu a fost ucis de năvălitori. Apoi, Tuhutum a ocupat ţara lui Gelu. Cronica lui Anonymus a înregistrat nişte fapte. Însă, dincolo de aceste fapte, au rămas nişte întrebări. De exemplu, nimeni nu ştie care erau graniţele exacte al evoievodatului lui Gelu şi nici care era cetatea de scaun.

Patru variante: Potrivit manualelor de istorie, cetatea de scaun a lui Gelu era la Dăbâca. În comuna clujeană se păstrează ruinele unei cetăţi întărite de pământ. Însă cercetările desfăşurate în ultimul timp arată că este posibil ca, de fapt, cetatea de pământ să fi fost ridicată chiar de năvălitorii maghiari con¬duşi de Tuhutum, care au simţit nevoia construirii unor fortificaţii pentru a-şi consolida poziţia. Unul dintre cei care susţin această variantă este reputatul istoric medievist Tudor Sălăgean de la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei.

„Foarte probabil, nu la Dăbâca era cetatea de scaun a lui Gelu. Pur şi simplu, există o serie de caracteristici care nu se potrivesc”, spune istoricul clujean. El propune alte două posibile localizări pentru cetatea de scaun.

Una ar fi comuna Gilău, situată pe drumul Cluj-Napoca -Huedin, unde istoricii au găsit ruinele unei fortificaţii medievale din epoca în care Transilvania a fost cucerită de triburile maghiare. Cei care susţin această ipoteză invocă şi asemănarea dintre numele voievodului român şi al comunei. Tudor Sălăgean spune că, în varianta medievală a limbii române, numele Gelu era pronunţat, probabil, Ghelău sau Gelău, o formă apropiată de cea a numelui localităţii Gilău. O altă variantă, susţinută de unele dovezi arheologice, este cea în care cetatea de scaun a lui Gelu se afla în zona castrului roman din zona Pieţei Muzeului din Cluj. Ruinele romane au fost consolidate şi refolosite în timpul în care în zonă a domnit Gelu. Deşi nu există dovezi scriptice, amploarea fortifi¬caţiilor şi intensitatea locuirii arătată de urmele arheologice îi îndreptăţesc pe istorici să creadă că aici ar fi putut să fie cetatea lui Gelu. „Deocamdată, nu putem da un răspuns tranşant. Doar cercetările din viitor vor putea arăta care a fost, de fapt, cetatea de scaun a voievodului”, spune Tudor Sălăgean.

Cetatea lui Gelu de la Lita
O legendă spune că, de fapt, cetatea de scaun a lui Gelu ar fi fost la Lita, acolo unde se află un adevărat „cuib de vulturio. Documentele arată că această cetate a fost construită 200 de ani mai târziu dupâ epoca lui Gelu. Însă cercetările arheologice ale viitorului ar putea arăta că acolo ar putea fi o fortificaţie anterioară. Însă, fondurile pentru această investigaţie arheologică sunt insuficiente. Oricum, istoricii spun că, probabil, tradiţia populară legată de cetatea de la Lita este doar o legendă.
Bibliografie

Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, editura Corint, București, 2001

Răzvan Theodorescu, Victor Spinei (coordonatori), Istoria românilor, vol III- Genezele românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Enciclopedică, București, 2010

Print Friendly