Odată cu ruginirea frunzelor toamnei întârziate, Teatrul Național din Cluj a îmbrăcat zăbranic de doliu.
Talentul cel mai proeminent care a sălășluit între zidurile lui, marea artistă Olimpia Bârsan, a trecut în împărăția Morților, „unde nu există nici întristare, nici suspin, ci doar viață de veci”.

Moartea celei care a fost Olimpia Bârsan, a impresionat profund nu numai pe cei cari au cunoscut-o și i-au sorbit fascinați cuvintele, cari de pe buzele ei căpătau un farmec deosebii, ci ea a zguduit intelectualitatea românească de la un capăt la altul al țării. Și era drept să fie așa. Defuncta a exercitat asupra generațiilor trecute o adevărată operă de pedagogie, de înaltă școală artistică, dar mai des de înalt patriotism. Nu un patriotism de paradă, producător de bunuri materiale, ci patriotism izvorât din dragostea față de tot ce avem frumos în trecutul nostru istoric, față de tot ce scriitorii români reprezentativi au cuprins în slove fermecate, creînd piese sau drame, cari reînviază virtuțile strămoșești, ca să înțelegi valoarea acestor lucrări, era nevoie de Olimpia Bârsan. Vocea ei, cu modulații de violă, vrăjea auzul, iar personalul întruchipat lua proporții gigantice, emoționând pe auditor până la lacrimi.

Căci așa a fost Olimpia Alexandra Bârsan: un talent cum rar a avut teatrul românesc, talent care s’a dăruit națiunii pentru a ne căli în credința noastră de veacuri.

Olimpia Bârsan a făcut studii strălucite la București și în Italia, unde a avut de maestru pe Rosi, de la Florența. Debutul ei în teatru a fost un succes răsunător. S’a impus în scurtă vreme celor cari pe vremea aceia conduceau destinele Naționalului din Capitala Vechiului Regat, între colegii și colege s’a făcut iubită prin recunoașterea superiorității ei artistice, iar critica teatrală i-a profețit o carieră strălucită, ceea ce nu a fost cu nimic dezmințit.

Destinul a făcut să întâlnească în viață un suflet tot atât de frumos și însetat după arta ca și ea, pe Zaharia Bârsan. Poetul talentat, care alături de Goga, a cântat toate nădejdile noastre spre mai bine, făcându-și o carieră tot în teatru, BÂRSAN a găsit în Olimpia Bârsan, tovarășa lui de viață de mai târziu, o ființă animată de gânduri identice. Despre familia de artiști, Zaharia și Olimpia Bârsan, istoria noastră culturală va trebui să vorbească întotdeauna cu mare recunoștință și admirație.

Această familie a trecut Carpații, în vremuri de grea restriște pentru românii aflați sub stăpânirea ungurească. Jucând piese naționale, invocând trecutul, prin intermediul pieselor și dramelor istorice, făcând să răsune slovă românească acolo unde de regulă nu flutura decât aroganța penelor de cocoș, ale jandarmului ungur, soții Bârsan au mângăit suflete, au călit credinți și au lăsat să se întrezărească zorii unei lumi de nouă sărbătore.

Și visul s’a împlinit aevea. Vitejia soldatului român, rezistența noastră în Triunghiul Morții, dar mai presus de toate credința nestrămutată că vom birui, ne-a călăuzit pașii spre victorie. Carpații devin nu zid despărțitor de țară, ci puternică cetate, care străjuiește românismul și a ține calea vrăjmașilor. După abrutizarea tranșeelor, trebuia să grăiască iarăși ceea ce este de origină divină în om.

În ordinea acestor fel de preocupări se deschide la Cluj Teatrul Național și Opera Română, care avea să demonstreze asupritorilor noștri de veacuri, faptul că și culturalicește suntem în drept să stăpânim acest pământ sfânt al Ardealului. Destinul a făcut ca marea artistă, Olimpia Bârsan, să fie aceea care să rostească de pe scena Teatrului
clujean primele cuvinte românești, cuvinte cu adevărat simbolice: „S’a potolit furtuna”, predoslovia merituoasei opere a soțului ei.

Încă odată Olimpia Bârsan a sfârșit prin a scrie istoria:

Au venit apoi anii de grea muncă, de răspundere, de definitivă afirmare și consacrare. Toate genurile artistice au fost atacate de ea cu egal succes. A fost mare în toate, dar acolo unde nu va fi niciodată întrecută, a fost în drama istorică românească și în tragedia clasică.

A interpretat magnific: Doamna Clara din Vlaicu Vodă, Oana din Viforul lui Dalevrancea, Vidra lui Hașdeu, Neera din Fântâna Blanduziei a lui Alexandri, Iulia din Ovidiu; urmează apoi Antigona din Thebaida, Margareta din Richard III, Hermona din Povestea de Iarnă, Lady Machbeth, Messalina, Medeea, pentru a culmina cu Electra lui Sofocle.

Iată bughetul de merite pe cari istoria teatrului românesc i le va atribui întotdeauna Olimpiei Bârsan.

De regulă actorii mari din Teatru își leagă memoria de un nume, de un rol. Bunăoară Dem. Brăila va rămânea un neuitat și duios Karl Heintz. Olimpia Bârsan, care a fost un talent viguros, și-a legat numele de tot ce are teatrul românesc mai sfânt, de tot ceea ce generosul suflet uman a realizat în materie de teatru. Am avut de multe ori prilejul să ascult cuvintele marei artiste și i-am urmărit fascinat jocu-i de scenă. Generația tânără păstrează un cult, celei care a învățat-o să prețuiască teatrul românesc așa cum să cuvine și să se încreadă în puterea lui de reconfortant al naționalismului constructiv.

Iată de ce, pe drumul ultim, oare i-a călăuzit pașii, dela cuibul ei și până la Teatrul Național, iar de acolo la București, unde a fost înmormântată, sufletul nostru a întovărășit-o cernit și s’a angajat să-i păstreze neuitată memoria.

Zguduitoare fost în acea zi mohorîtă de toamnă, despărțirea personalului Teatrului Național din Cluj de marea defunctă și mai cu seamă discursul funebru, rostit de maestru Braborescu, înainte ca sicriul să plece spre locașul de veci.

„S’a potolit furtuna”…. După o viață trăită frumos și pentru neam, marea artistă a închis ochii, plătind banul neînduratului Charon. Va veghea însă și de acolo asupra teatrului românesc, pe care l-a reprezentat ca puțini alții, căci Olimpia Bârsan va rămânea un simbol, bust de bronz mai puternic decât dintele necruțător al veacurilor. C.A.

Publicat în ”Gazeta Ilustrată” Noiembrie 1935

Print Friendly