Romuliana Galerius
„La sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui de al IV-lea, pierzându-și Roma autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamații militare și prin ascensiunea anarhică a provinciilor. Rolul dacilor este primordial în cea mai mare criză care sguduie temeliile imperiului. Istoricii dau de obicei puțină atenție sau niciuna faptului că timp de patru decenii – de la venirea lui Maximian Hercules ca împărat asociat lui Dioclețian (286) până la moartea lui Licinius (324) – patru împărați, daci sau carpi de origine, se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul Roman: Maximian Hercules, Maximian Galerius, Maximian Daia și Liciniu, la care trebuie adăugați și Maxentiu, împăratul uzurpator (fiul lui Maximian Hercules), precum și alți daci, ca cezari: Severus și Licianus. Toți sunt de origine umilă, ciobani sau țărani, și – cu excepția lui Maxentiu – dușmani neîmpăcați ai oligarhiei din Roma.
Ajunși la purpura imperială prin voința legunilor, unii dintre ei neînțelegând să pună piciorul în Italia decât ca dușmani, acești daci reprezintă în istoria Romei un fenomen absolut unic și revoluționar: sunt împărați antinomici ideii înseși a imperiului. În realitate, sunt cei dintâi barbari care cucereau puterea, ducând la Roma și în Orient, nu ideea de autoritate, atât de respectată până atunci, ci germenul dărâmării și voința instaurării unui alt imperiu, care-și avea centrul în Nicomedia, capitala tracilor bitini.
Între acești împărați, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică și tenace, Galeriu, pare a fi avut toată conștiința vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc din mărturiile contemporane ale lui Lactantiu (comentate de H.Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale și impulsul ireductibil care îl împingeau pe acel dac la violență împotriva imperiului ajuns în mâinile sale. Fiu de mamă transdanubiană (adică geto-dacă din sudul Dunării – notă I.C.), „adoratoare a divinității munților și dedicat el însuși acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieșit din munți, unde viața ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertății barbare, inamică oricărui imperiu. Ajuns cezar și apoi împărat, fostul cioban, fidel credințelor strămoșești, originii lui sociale și instinctului poporului său, își întoarce legiunile sale împotriva Italiei, cu hotărîrea – afirmă Lactantiu – de „a șterge până și amintirea Romei”, și a fost pe punctul – declară același autor creștin, „să schimbe numele imperiului roman în imperiu dacic”.
Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului că părinții și strămoșii lui Galeriu fuseseră supuși censului, pe care Traian îl impusese ca pedeapsă „dacilor încăpățânați în rebeliune” (Daciis assidue rebellantibus).
Așadar, imperiu dacic în locul imperiului roman.”
de Ion Coja
Comentarii recente