Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri;
Tu, care din fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;
Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.
Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri mie hărăzite,
Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?
Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al tău, stăpâne mare.
De tine-au fost făcute-n lume toate,
Şi omul mârşav nici c-un pai subţire
Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.
Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Şi închinată ţie cu căldură,
Şi, toţi să te mărturisească, Tată,
Drept domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată.
Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare
Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
o preţuim, şi numai cu păcate
Răspundem la a ta milostivire
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.
Cu multă neştiinţă şi greşală
Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
În faţa ta, puternice-mpărate,
Şi-ţi risipim averea-n desfătare.
Pân ce Ursitele neînduplecate
vor rupe-al anilor mei fir subţire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga ta cea vinovată,
Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.
Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,
Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
Şi fă să vin alăturea de tine.
Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.
Iar caznă când avea-voi şi durere,
Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.
Orice ţi-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.
Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
Măriei-Tale tot mereu, căci ţie
Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie.

Petru Cercel (n. 1556, București, Țara Românească – d. aprilie 1590, Rόdos, Egeea de Sud, Grecia) a fost domnul Țării Românești în perioada 29 august 1583 – 16 aprilie 1585. Petru Cercel a fost fiul natural al domnului muntean Pătrașcu cel Bun. Porecla sa, Cercel, venea de la cercelul pe care îl purta în ureche, după moda curții regale franceze, unde a stat un timp.

Print Friendly