Trei au fost ctitorii de tara: Iuliu Maniu, infaptuitorul Romaniei Mari prin Unirea Transilvaniei de la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918. Ion Mihalache, participant in linia I la luptele pentru intregirea neamului, iesind din transee infasurat in “Pelerina Mihai Viteazu”. Grigore Gafencu, doctor in drept la Sorbona, inrolat in armata franceza, venit ca locotenent de aviatie cu o escadrila, a luptat pe frontul romanesc si pentru acte de vitejie i s-a conferit drept rasplata tot Ordinul Mihai Viteazu si Legiunea de onoare (de catre Franta).

Grigore Gafencu

Toti trei s-au regasit in 1928 in guvernarea national taranista, in care Grigore Gafencu, dupa ce fusese ales deputat la 32 de ani, a ocupat postul de adjunct al Ministerului de Externe si alte functii ministeriale. Din decembrie 1938 pana in iunie 1940 a detinut functia de ministru de Externe demisionand cand rusii au navalit si rapit Basarabia si Bucovina de Nord. Ca ministru de Externe pentru colaborarea tarilor din Mica Antanta cu Occidentul a reusit ca Romania sa primeasca garantii din partea Frantei si Angliei. In august 1940 a fost numit ministru plenipotentiar al Romaniei la Moscova, unde a stat pana in iunie 1941 cand a inceput razboiul pentru eliberarea provinciilor rapite de rusi.

Plecand cu personalul ambasadei din Caucaz si Turcia a ajuns la Bucuresti, de unde in noiembrie 1941 a plecat in Elvetia unde s-a stabilit si a actionat pentru problemele romanesti tinand legatura cu Iuliu Maniu si Mihai Antonescu.

Dupa instalarea de catre rusi a guvernului Petru Groza, Grigore Gafencu a refuzat sa se intoarca si a ramas pionul principal care dupa indicatiile lui Iuliu Maniu a urmarit influentarea delegatilor anglo-franco-americane pana la semnarea tratatului de pace cu Romania, din 19 februarie 1947, la Paris. A desfasurat o intensa activitate in presa straina impotriva abuzurilor savarsite de regimul impus de Moscova si a intalnit o serie de fruntasi politici occidentali pentru a discuta situatia grava a tarii, printre ei numarandu-se W. Churchill si Foster Dulles.

Grigore Gafencu era un adept al unitatii europene si-si publicase punctul de vedere intr-un articol din Journal de Genève sub titlul ” Conflictul celor doua principii – al echilibrului si al impartirii in zone de influenta”. Inca din 1945 isi spusese parerea ca lumea a facut un razboi ca sa omoare zonele de influenta, iar noi trebuie sa facem o pace ca sa omoram pentru a doua oara zonele de influenta. Acum prin articolul publicat concluziona: “Daca lumea ramane impartita, ea va fi un camp deschis unde se vor combate mereu ideologiile si marile forte contrare”.

Pe 29 iulie 1946 la Palatul Luxemburg din Paris s-au deschis lucrarile Conferintei de Pace.

Grigore Gafencu era prezent, dar nu in conferinta unde venisera slugile Moscovei. Unul, din numeroasa delegatie, anume Emil Oprisan, fost functionar la Ministerul de Externe sub conducerea lui Gafencu, i-a intalnit pe cei din grupul exi-latilor, fiind rugat de Victor Radulescu-Pogoneanu ca sa-i contacteze, si mai tarziu va declara in timpul procesului Maniu:

“…In cursul conversatiilor pe care le-am avut la Paris cu membrii grupului Gafencu-Cretzeanu mi-am dat seama din primul moment ca era o perfecta unitate de vederi intre partidul national taranesc si acest grup… Din conversatiile pe care le-am avut cu domnul (Brutus) Coste, care era secretarul general al grupului prezent la Conferinta de Pace, am dedus ca actiunea lor se situa pe linia pozitiei partidului national taranesc in ceea ce priveste politica externa si ca ei actionau ca mandatari ai acestui partid, ca proba e mesajul pe care l-am primit pentru a fi dat domnului Maniu. In timpul sejurului meu la Paris B. Costea mi-a dat de inteles ca dl.Gafencu a pregatit pentru domnul Maniu un raport asupra Conferintei de la Paris, raport pe care il va trimite la Bucuresti prin mijloacele de care dispune acest grup”.

Masurile luate de Iuliu Maniu au fost luate inca de la inceputul anului 1946 in ceea ce priveste strangerea materialului documentar, in legatura cu Conferinta de Pace ce urma sa isi deschida lucrarile. De fapt primise o scrisoare de la Grigore Gafencu care il anunta ca intretinea legaturi politice cu romanii influenti de la Paris si Londra si in sedinta Biroului politic a citit cateva pasaje referitoare la o conversatie a lui Grigore Gafencu cu Winston Churchill, din care reiesea interesul Angliei in mentinerea unei prioritati in sud-estul Europei si in mod particular in Romania. Impresionat de expozeul facut de Gafencu, W. Churchill i-a recomandat sa-i vada de asemenea pe conducatorii partidului laburist, lucru pe care l-a facut.

Iuliu Maniu si Constantin I.C Bratianu

Iuliu Maniu a initiat impreuna cu liberalii o comisie mixta care sa intocmeasca propuneri pentru Conferinta de Pace, rugandu-l pe Nicolae Penescu (secretarul general al partidului) sa-i dea aceste lucrari, pe care le-a trimis in strainatate.

Personal Iuliu Maniu a mers la Sinaia unde i-a dictat niste instructiuni pentru Gafencu si cei din strainatate, pe care Cornel Coposu le-a batut la masina si au fost trimise pe cai neoficiale.

Confirmarea primirii materialelor trimise la Londra a fost facuta de Alexandru Cretzianu prin scrisoarea din 2 septembrie 1946 in care spune:

“Am primit in ajunul plecarii spre America, textul instructiunii dumneavoastra din 1 august (Drama sud-estului european si declinul autoritatii anglo-americane vazute prin prizma situatiunii din Romania), declaratiunile facute pe 8 august 1946 in legatura cu proiectul tratatului de pace si a scrisorii pe care ati adresat-o pe 15 august Comisiei de Control.

Voi utiliza aceste instructiuni si documente in actiunea ce voi incepe in Statele Unite. De asemenea am luat masurile necesare pentru ca aceste texte sa parvina tuturor prietenilor nostri care continua actiunea in Europa.
De la Londra v-am trimis prin Pogoneanu:
1. Schimbul de scrisori pe care l-am avut cu dl. Cornel Bianu, cu privire la adeziunea D-sale la grupul de organizare a actiunii.
2. Textul memoriului suplimentar depus dupa publicarea proiectului de tratat de pace cu Romania.
3. Interviurile date de domnul Gafencu ziarelor “New York Herald Tribune” si “La Semaine dans la Monde”.

Grupul condus de Grigore Gafencu a depus Conferintei de Pace de la Paris lucrarea: “Observation sur le projet de traité de paix avec la Roumanie”.
Din darea de seama trimisa cu scrisoarea din 20 octombrie 1946 merita a fi subliniate cateva remarci substantiale:
“…Cauza pe care grupul nostru a inteles sa o sustina la Paris este insasi cauza natiunii romane, reprezentata de Partidele National Taranesc, National Liberal si Social-Democrat… Memoriul intitulat “Romania in fata Conferintei Pacii” in doua versiuni – una franceza si alta engleza – a fost inaintat pe 6 august. Acest memoriu avea drept scop principal sa ceara respectarea drepturilor politice si economice ale Romaniei, cel putin in masura in care ele fusesera asigurate prin Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944.

Mai este vorba de un memoriu suplimentar, predat delegatiunilor la 17 august 1946. Acest document a fost intocmit de indata ce Proiectul de Tratat de Pace cu Romania, alcatuit de Consiliul celor Patru Ministri de Externe, a fost publicat, si de o lucrare cuprinzand adnotatiile privitoare la fiecare articol din Proiectul de Tratat. Acestei lucrari i s-a asigurat o raspandire cat mai larga, pentru a se evidentia, in mod practic, diferitelor de-legatii, neajunsurile si nedreptatile cuprinse in Proiectul de Tratat de Pace cu Romania.

– In sfarsit, conform unei hotarari luata pe 25 august si consemnata intr-un proces verbal, grupul nostru a redactat un Memoriu final, menit sa arate nedreptatile si pagubele suferite de Ro-mania din ziua armistitiului de la Mos-cova, din 23 august 1944 si pana la semnarea Tratatului de Pace.
In ceea ce priveste problemele teritoriale, grupul nostru a luat pozitie, cu hotarare si preciziune, in chestiunea hota-rului apusean, cerand anularea “arbitrajului de la Viena” si restaurarea integrala a vechilor noastre frontiere…

Problema hotarului nostru nordic si rasaritean nu figura pe ordinea de zi a Conferintei, deoarece era privita ca fiind solutionata prin actul de armistitiu incheiat intre Natiunile Unite din Romania.
Cu toate acestea, am hotarat de la inceput sa revenim asupra chestiunii Basarabiei si Bucovinei de Nord si sa expunem in timpul Conferintei nedreptatea care s-a facut Romaniei pe 26 iunie 1940.

Cel dintai Memoriu a semnalat aceasta problema printr-o harta etnografica si prin alte consideratiuni de ordin istoric.
Cel de-al doilea Memoriu a aratat precis ca predarea provinciilor rasaritene nu s-a facut pe temeiul unui “acord”, ci in urma unei note ultimative.
In sfarsit, Memoriul final a expus toata apararea, nedreptatea facuta poporului roman prin actul samavolnic de la 26 iunie 1940.
In aceasta chestiune, am trimis Conferintei, spre completarea memoriilor noastre si intarirea tezelor sustinute de noi, declaratiunile oficiale ale Partidelor National Taranesc si National Liberal, care cuprindeau, de asemenea, afirmarea drepturilor noastre etnice si istorice asupra provinciilor rasaritene.

In sfarsit, ultimul Memoriu, desavarsind argumentarea pe care am sustinut-o in timpul Conferintei, a aratat cum cedarea Dobrogei de Sud a fost impusa printr-un act arbitrar de vointa al conducatorilor Germaniei naziste.

In apararea independentei noastre politice, grupul a cerut:
• Un text precis si categoric stipuland evacuarea completa a teritoriului romanesc;
• Garantii efective de ordin international pentru ca principiile enuntate in primele articole ale Proiectului de Tratat referitoare la libertatile individuale si politice ale Romaniei sa aiba valoarea reala;
• Asezarea Tratatului de pace sub inalta obladuire a Curtii Internationale de Justitie, pentru ca interpretarea textelor si rezolvarea diferendelor sa nu ramana in atributia exclusiva a unor organe politice si diplomatice, ci sa fie supusa unui control juridic.
Pentru apararea independentei noastre economice am cerut:
• Infiintarea unei comisii de reparatii restituiri;
• Revizuirea intregului capitol al reparatiilor, care punea in sarcina Romaniei obligatii nedrepte si istovitoare, imposibil de indeplinit;
• Reducererea cererilor de despagubiri anglo-saxone, conform unor principii echitabile si tinandu-se seama de sleirea completa a economiei romanesti;
• Integrarea economiei romanesti in economia mondiala prin introducerea clauzei natiunii celei mai favorizate si prin inlaturarea sistemului de acorduri specific si al legislatiei discriminatorii in virtutea caruia au fost infiintate diferite Sovrom-uri, in afara de orice norma de drept si buna gospodarire;
• Mentinerea principiului libertatii de navigatie pe Dunare, garantat printr-un control international, pe temeiul vechilor asezaminte europene ale Dunarii, ramase in vigoare, in ciuda prefacerilor adanci din vremurile din urma.

Aproape toate tezele sustinute de grupul nostru au gasit, la marea majoritate a delegatilor, intelegere si simpatie. Mai multe state mici, printre care unele apartinand Comandamentului britanic, s-au inspirat direct din documentele noastre, pentru a cere crearea unei Comisii de Reparatii si reducerea uriaselor sarcini care apasa economia romaneasca.

Aceasta neputinta de a schimba stipulatiile initiale ale Proiectului de Tratat, se datoreste urmatoarelor cauze:
• Atmosfera incordata care a dainuit de la inceputul Conferintei si care a fost tot mai mult agravata prin discursurile si atitudinile violente ale reprezentantilor Uniunii Sovietice si ale reprezentantilor grupului de state de sub inraurirea Moscovei.
Puterile occidentale, chiar atunci cand au incercat sa apere principiile nu au indraznit sa impinga rezistenta lor pana la capat, deoarece erau hotarate sa evite cu orice chip, un conflict sau chiar o spartura intre Marile Puteri…

La aceste cauze de ordin general se adauga, in ceea ce priveste Tratatul cu Romania, o cauza speciala, de o deosebita gravitate.

Delegatia oficiala romana nu a avut curajul sa ridice nici una din problemele care erau legate de inde-pendenta politica si independenta economica a tarii.

Spre deosebire de alte delegatii, ca de pilda, delegatia ungara si delegatia finlandeza, care au incercat sa apare cauza tarilor lor, chiar impotriva revendicarilor rusesti, reprezentantii oficiali ai Romaniei au ramas statornic sub controlul delegatiei sovietice si nu au indraznit sa ridice glasul nici pentru a cere evacuarea trupelor straine, repatrierea prizonierilor. garantarea libertatilor politice si nici pentru a arata uriasele sarcini ingramadite in mod abuziv de catre Uniunea Sovietica asupra tarii.

Grigore Gafencu, in aceasta perioada a fost contactat si a purtat discutii cu unii reprezentanti ai partidelor taranesti din tarile subjugate de URSS.
Referitor la Conferinta si lucrarile ei din 1946-1947, Iuliu Maniu declara: “Tratatul este esential mai nefavorabil pentru Romania decat cel pregatit pentru celelalte state”… prin actualul Tratat doua milioane de romani sunt lasati in afara teritoriului Romaniei.”

Santajul rusesc s-a facut prin “Memoriul” presedintelui sovietului RSS Moldovenesti inaintat lui Stalin pe 29 iunie 1946 si prin care cerea sa se puna problema reunirii poporului moldovenesc si a pamanturilor sale stravechi, intr-un stat unitar care “trebuia sa cuprinda Moldova de peste Prut”, pana la Carpati, toata Bucovina, Nasaudul si Maramuresul.

Iar Grigore Gafencu pe 7 octombrie 1946, in documentul “Observatiuni asupra Tratatului de Pace cu Romania”, inaintat Conferintei scria:
“Cand va lua cunostinta de Tratat, in ansamblul sau, poporul roman nu va gasi motive pentru a se bucura. El va constata cu regret ca tratamentul care i-a fost aplicat depaseste in severitate pe acela rezervat altor state invinse si ca nimic nu-l pune la adapostul amenintarilor sale, amenintari care l-au scos deja, odata, de pe drumul normal al politicii sale”.

de la stanga la dreapta Vasile Luca, Constantin Pîrvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar si Gheorghe Vasilichi

Pe 31 august la intoarcerea delegatiei de la paris, Ion Gheorghe Maurer a vorbit in sedinta largita a Comitetului central despre “realizarile” la Conferinta de Pace de la Paris.
In raportul prezentat a subliniat ca la Paris a fost “o lupta intre sustinatorii pacii drepte si sustinatorii unei paci imperialiste”.
Inseamna ca li s-au facut zile fripte delegatilor comunisti care nu aveau nimic comun cu interesele romanesti, ei fiind o porta voce a Moscovei si a tradarii tarii.
In cadrul acestei sedinte s-a pus problema ridicarii cetateniei membrilor gruparii Gafencu..

La incheierea discutiunilor, Ana Pauker, membra si ea a delegatiei ce a participat la Conferinta de Pace a spus: ” Noi trebuie sa ajungem acolo ca reactiunea sa nu mai indrazneasca sa ridice capul si in aceasta problema masele cele mai largi sa-si poata spune cuvantul… Rezultatele reale din 19 noiembrie 1946 vor demonstra”.

Dupa intoarcerea delegatiei regimului comunist de la Conferinta Pacii si punerea in discutie la sedinta Comitetului Central al PCR-ului, Grigore Gafencu a aparut si in evidenta Sigurantei: “Este principalul exponent al miscarii reactionare romanesti din strainatate. Dupa ce a stat cativa ani in Elvetia, dupa data de 23 August 1944, a strans legaturile cu cercurile reactionare straine, ducand o actiune continua impotriva actualei politici a Romaniei. In momentul de fata se afla la Paris, unde cauta sa influenteze pe membrii delegatiilor anglo americane in sensul cererilor formulate de opozitia romana, al carei principal purtator de cuvant este”.

Revoltat, ca un adevarat agent KGB-ist, I.G. Maurer facea si referiri corecte, care il pun in adevarata lumina pentru istorie, pe purtatorul de cuvant al poporului inrobit:
“…In Memoriul pe care la Conferinta pacii l-a depus Gafencu – in numele a 4/5 din populatia Romaniei –, sunt cuvinte foarte magulitoare la adresa lui Maniu si Bratianu, cuvinte prin care se infatiseaza guvernul Petru Groza ca un guvern urat de popor, instalat la carma tarii de Uniunea Sovietica. Memoriul reprezinta ca adevarati exponenti populari pe Maniu si Bratianu. Pe de alta parte din citirea presei romane, mi-am dat seama ca in coloanele ziarelor lui Maniu si Bratianu au aparut articole tinzand la infatisarea lui Gafencu ca unul dintre bunii romani, care la Paris duc o actiune de sprijinire a intereselor romanesti la Conferinta de Pace. Lucrul acesta arata intelegerea dintre acestia si cei care la Paris duc actiunea de care v-am vorbit. Sub aspectul infatisarii Romaniei, activitatea lui Gafencu constituie o piedica in calea delegatiei romane pentru o pace justa in sensul intereselor romanesti… (in realitate interese in slujba rusilor)”.

Tot cu aceeasi vigoare Grigore Gafencu a combatut furtul vointei nationale la cererea rusilor si a facut cunoscute lumii libere adevarul politicii zonelor de influenta pe care l-a combatut si a argumen-tat cu probele evidente din Romania subjugata de rusi.

Si dupa semnarea Pacii, care nu a adus pacea in Europa rasariteana si declansarea valurilor de arestari “a doua zi dupa semnare”, urmate de inscenarea de la Tamadau, Grigore Gafencu a continuat si cu mai mare energie sa strige durerea poporului roman.

Tocmai in aceste momente dramatice, el a trecut Oceanul invitat de “Yale University Press” pentru o serie de conferinte, urmate de cursuri tinute la New York University.

Adevarurile exprimate cu atata elocinta despre regimurile comuniste, au deranjat si mai mult slugile de la Bucuresti, care la dispozitia Moscovei l-au inclus pe Gafencu in inscenarea de la Tamadau socotindu-l ca a complotat cu anglo americanii la rasturnarea prin “violenta” a regimului impus de rusi in Romania.
si intr-adevar avea o arma puternica “Cuvantul” raspicat al adevarului care nu le lasa zile linistite tradatorilor vanduti intereselor Moscovei.
A fost condamnat in contumacie, prin sentinta nr. 1988/11 Noiembrie 1947, la pedepse insumand 52 de ani, in lot cu Iuliu Maniu si Ion Mihalache, ctitorii Romaniei.

Dupa cum il caracteriza ilustrul profesor Nicolae Herescu “Gafencu a fost din prima clipa, unul dintre cei doi sau trei principali conducatori ai exilatilor romani“, si-a continuat actiunea in Statele Unite prin construirea regulata a unor discutii politice, un zis Club, cunoscut sub denumirea de “Tuesday Panels”, in cadrul caruia, in fiecare marti seara, in apartamentul sau din New York, se dezbateau problemele la ordinea zilei, in fata a numerosi invitati romani si straini. Printre invitati s-a remarcat prezenta lui Alain Dulles. Dar faptul cel mai remarcabil era admiratia tuturor in fata interventiilor si sugestiilor acestui mare barbat politic care a facut cinste neamului romanesc”.
Pe drept cuvant a fost socotit in Occident unul dintre cei mai buni analisti politici.

Aici in America, in jurul lui s-a format un grup care sa militeze pentru “Miscarea Europeana”, samburele unei federalizari a Statelor europene, bineinteles din care nu putea sa lipseasca Romania. Tot aici in America s-a discutat si realizat un “Comitet Pentru Europa Libera” in care printr-un post de radio sa se intocmeasca programe pentru “eliberarea popoarelor captive”.

Dupa condamnarea lui Iuliu Maniu a propus infiintarea unei Curti Europene pentru acordarea protectiei juridice detinutilor politici din tarile subjugate de Uniunea Sovietica.

Ion Gheorghe Maurer cinic si arogant

Toata aceasta vasta activitate politica nu a scapat de sub ochii vigilenti ai securitatii care luase fiinta in 1948 si la insistentele lui I.G. Maurer, lui Grigore Gafencu i s-a luat cetatenia romana.

Ca o riposta la ridicarea cetateniei romane, pe Gafencu il gasim in luna aprilie 1948 la Londra dezbatand problemele legate de drama Romaniei, iar in luna mai 1948 va merge la Haga ca reprezentant al Romaniei la “Congresul Statelor Unite ale Europei” prezidat de W. Churchill.

Mai mult, a fost prezent in initiativa formarii unui Comitet National Roman, unde pe langa reprezentantii partidelor politice au participat si personalitati ale vietii politice din exil, el si generalul Nicolae Radescu nelipsind si semnand actul constitutiv pe 6 Aprilie 1949, formatie recunoscuta de regele Mihai.

Pe langa om politic de renume international, a carui activitate remarcabila s-a vazut in timpul Conferintei de Pace de la Paris, Grigore Gafencu a continuat ca ziarist sa arate drama neamului romanesc in presa internationala, dar si in cea a exilului.

Astfel, era titularul rubricii “Situatia politica” din ziarul “Romania Muncitoare” unde printre colaboratori se aflau si serban Voinea, Al. Busuioceanu, V.V. Tilea, Virgil Ierunca si alti manuitori ai condeiului din exilul romanesc.

Tot din 1951, il gasim semnand rubrica “Cronica externa” a ziarului “Romanul” organ al “Ligii Romanilor Liberi”, infiintat din Martie 1951, cand la conducere a ajuns generalul Nicolae Radescu alaturi de Stelian Popescu, Mihai Farcasanu.

Constient de pericolul ce pandeste Romania, Grigore Gafencu odata scapat din Kremlin si ajuns in lumea libera a scris si publicat “Preliminaires de la guerre à l’Est (1944) si Derniers Jours de l’Europe (1946)”, facandu-se clopotul de alarma a pericolului comunist ce ameninta Europa occidentala.

Angajat in toate actiunile politice a fost reprezentantul Romaniei in Asociatia “Natiunile Captive”, expert pentru Europa de Est al Consiliului Uniunii Europeni de la Strasbourg, a detinut functia de presedinte al Uniunii Europene a Federalistilor… peste tot fiind privit cu o deosebita simpatie.

Conferintele tinute au fost adunate si publicate in volumul “Contre-Offesive de la Paix”, aparut in anul mortii lui Stalin, cand o adiere de libertate se simtea peste omenire, dar luptele pentru succesiune si apoi dezvaluirile facute de Hrusciov au ingrozit omenirea.

Tot in 1953, pe 16 Mai, la moartea generalului Nicolae Radescu a aparut in ziarul “Romanul” omagierea acestui mare aparator al fiintei neamului romanesc impo-triva “celor fara neam si Dumnezeu”, cuvinte scrise de Grigore Gafencu:

“Fiecare epoca din istoria unei tari are barbatii sai marunti, care se potrivesc cu pacatele vremii in care traiesc, si putini sunt barbatii mari, care prin virtutile lor deosebite izbutesc sa lase in urma lor, chiar in vremile cele mai intunecate, o dara de lumina. Am avut astfel epoca ctitorilor nostri de tara, epoca fauritorilor Romaniei neatarnate, unite si mari, epoca luptatorilor insufletiti pentru inscaunarea unei cinstite democratii romanesti. In epoca de azi, cand cea dintai virtute e aceea care indeamna la rezistenta impotriva cotropitorilor straini, Generalul Nicolae Radescu era menit sa fie purtatorul de cuvant si soldatul fara teama al neamului”.

Peste decenii rasfoind presa exilului, Virgil Iernuca mi-a pus la indemana relatarea facuta in numarul din Noiembrie 1955 a “Romaniei Muncitoare” in care Grigore Gafencu sublinia mai apasat, motivul pentru care regimul comunist isi dezvaluia cu atata intarziere ororile savarsite:

“Asadar le-a fost frica. A continuat sa le fie frica de Maniu si Bratianu chiar dupa moartea lor, asa cum le fusese frica de ei vii. si mai mult poate. Caci unele umbre sunt mai stanjenitoare pentru Tiranie decat cei vii si inchisi. Pentru umbre nu s-au inventat inca inchisori si nici paznici. Lanturile nu s-au dovedit pana acum a putea lega umbrele. Acelea ale lui Maniu si Bratianu ce strajuiesc pamantul romanesc. Erau doi mari oameni ai Romaniei, cum sunt vapai din focul martiriului intregului neam romanesc, reintoarse sa urzeasca flacara ce se ridica din pamantul nostru pentru libertate”.

In luna urmatoare, Decembrie 1955, tot “Romania Muncitoare” a publicat gandurile lui Grigore Gafencu:
“Pe cai laturalnice, din niste declaratii facute la Bucuresti si publicate la New York, aflam despre moartea lui Iuliu Maniu.

Barbatul care a intruchipat ani de-a rindul nadejdile, nazuintele, vointa de rezistenta si credinta in izbanda a neamului sau, ar fi murit acum trei ani, in singuratate, fara ca nimeni sa fie aflat de veste. Tacerea si taina cu care stapanii vremelnici ai Tarii noastre au invaluit aceasta moarte, vadesc nu numai deprinderile lor lipsite de orice simtire, de orice gand de omenie; ele vadesc mai ales teama lor de Iuliu Maniu care, chiar mort, ramane pentru ei si pentru samavolnica lor stapanire, cea mai grozava amenintare”.

Vestile despre deteriorarea continua a situatiei din Romania soseau prin intermediul svabilor, cetateni romani de origine germana care fusesera prinsi in tavalugul nimicitor al comu-nismului venit din doua parti. In timp ce stalinistii ii parjoleau si-i trimiteau cu zecile de mii in minele de exterminare din Donbás, titoistii i-au macelarit pana si pe copii nelasandu-le sansa de a trai in alta parte. O parte din supravietuitorii Don-básului, ajunsi acasa au fost ridicati in timpul luptei pentru putere dintre Gheorghiu Dej si clica Anei Pauker si aruncati sub cerul liber al Baraganului, unde s-au infratit in suferinta cu taranii romani izgoniti din satele lor de urgia colectivizarii.

Acei svabi care au reusit, cu pretul vietii, sa scape din tara sarmelor ghimpate, au construit un model de solidaritate grupandu-se si editand ziarul “Der Donauschwabe” sub redactia unui comitet in frunte cu Franz Schuttack. Ziarul a denuntat permanent pericolul comunist cerand incetarea abuzurilor si repararea nedreptatilor savarsite.

In replica, Moscova a trecut la dezinformarea celor fugiti ca sa-si salveze viata in Occident si a scos in Berlinul rasaritean o publicatie “Golos Rodini” pentru “relatii culturale cu compatriotii din strainatate”.

Dupa modelul sovietic si romanii au trecut, in luna cand se anuntase moartea lui Maniu si Bratianu, la tiparirea unei gazete, tot in Berlinul rasaritean si dupa acelasi model sovietic, in numele unui “Comitet Roman pentru Repatriere”, constituit la “initiativa unui grup de cetateni romani”.

Apelul lansat era marcat de o ipocrizie frapanta comunista, mai ales ca sediul “comitetului” era la Berlin pus sub directa supraveghere ruseasca a generalului Mihailov, si se adresa:
“Dragi compatrioti (in tara li s-ar fi zis – banditi –)… Cine are nevoie de voi acolo? Doar aceia care vor sa va foloseasca in munca cea mai grea sau in munca cea mai necinstita, in munca in care sa va vindeti constiinta, sa va tradati patria (tradatorii vorbesc de tradare, n.n.) si familiile voastre (dar nu sufla nici un cuvant ca in tara unde erai invitat sa revii, capul familiei aruncat in temnita era despartit de sotie si copii).

Apelul era insotit si de anuntul: “Pentru a da posibilitatea intoarcerii in tara a cetatenilor si fostilor cetateni romani aflati peste hotare si care doresc sa se reintoarca in patrie pentru a se integra in munca constructiva a poporului roman, Prezidiul Marii Adunari Nationale, emite urmatorul decret de amnistie…“.

Cei cativa reintorsi, dupa ce faceau declaratii aruncand cu noroi in regimurile din tarile unde gasisera adapost si hrana, erau storsi de informatii despre toti pe care ii cunoscusera si apoi pusi sa vorbeasca in acelasi limbaj la radio, televiziune sau sa iscaleasca declaratii facute de altii si publicate in presa, dupa care foarte multi din ei veneau in temnite, alaturi de noi si isi blestemau zilele de prostia facuta cu intoarcerea in patria “iubita” si caminul calduros.

Decretul de amnistiere a avut si un termen pana la care puteau sa se intoarca: vara lui 1956. Dar pentru ca refugiatii nu se inghesuiau la revenire, teremenul s-a prelungit la 30 Decembrie 1958, apoi la 1 Decembrie 1960, in continuare la 30 Decembrie 1965.

Acest ziar era trimis, fara sa fi fost cerut, romanilor din strainatate carora securitatea le aflase adresele prin agentii infiltrati printre ei.

Grigore Gafencu in 1956 a raspuns acestei “chemari”:
“Nimeni dintre noi nu tagaduieste ca e greu si amar de a trai departe de tara, de a tine in frau dorul care inabusa. Nimeni dintre noi nu se simte fericit cand il napadesc amintirile din trecut. Nimeni nu uita de casa in care s-a nascut, de biserica in care s-a rugat, de caminul pe care l-a parasit. Nimeni nu uita de tara unde a crescut, unde a muncit si pentru care s-a luptat pe campurile de razboi. Ceea ce am cautat in strainatate nu e un trai mai usor, o viata in desfatare si in belsug. Am parasit tara cu inima grea stiind ce ne asteapta in surghiun, oricat de primitori si de binevoitori ne-ar fi prietenii straini. Ne mana insa credinta ca ne va fi data puterea sa ducem vestea pretutindeni despre jignirea si grozava nedreptate pe care le are de indurat neamul romanesc, – pentru a aminti neincetat despre suferintele lui, despre chinurile celor mai buni fii ai sai, despre jalea si umilinta care ne apasa. Am venit si spunem, si sa spunem fara sfarsit si mereu din nou, ca o tara care a luptat veacuri de-a randul pentru neatarnare, si care cu gandurile si nazuintele ei curate, era o podoaba pentru lumea europeana, zace cu toate drepturile ei frante, in cea mai cumplita slugarnicie… Sa vie vremurile pe care le dorim, – sa plece strainul din tara, sa fie neamul romanesc din nou stapan pe soarta lui, sa se implineasca acea izbanda a dreptatii pentru care luptam si vom lupta pana la capat si atunci, de vom fi primiti cu pietre sau cu flori, sa vedeti cum vom alerga ca sa fim, cu o clipa mai devreme, daca s-ar putea, ajunsi in tara, si nu va fi nevoie de un Comitet de repatriere pentru a ne ingadui sa serbam in acea zi reintregirea neamului nostru, neatarnat si liber”.

Framantat de cursul evenimentelor ce au urmat mortii lui Stalin si mai ales de neputinta tarilor libere de a le elibera pe cele captive.

Grigore Gafencu si-a dat obstescul sfarsit la Paris, acum o jumatate de secol, pe 30 ianuarie 1957.

In memoria lui, ziarele din exil au aparut indoliate si colegii de lupta, pentru a face cunoscuta drama poporului roman, au scris articole omagiale, printre care: Virgil Ierunca, Vintila Horia, Mircea Eliade, N. I. Herescu, Al. Cifarelli, generalul Ion Gheorghe si multi altii.

Acesta a fost Grigore Gafencu care si-a onorat datoria de roman luptand pentru intregirea neamului, fiind printre ctitorii Romaniei, fapte pentru care i s-au decernat, Ordinul Mihai Viteazul si Legiunea de onoare (franceza). Cand tara a fost cotropita de vesnicul dusman de la rasarit, Grigore Gafencu a luat drumul exilului pentru a face cunoscuta drama neamului sau, aparandu-i drepturile la Conferinta de Pace din 1947, in fata tradatorilor impusi de trupele rusesti.

preluat de pe:

Grigore Gafencu, condamnat in contumacie, mort in exil

 
Audio: Emisiunea din 15.10.2012. Portret istoric: Grigore Gafencu.

Print Friendly