ÎN MEMORIA PATRICIULUI NICOLÒ ZEN ŞI PENTRU ONOAREA STRĂBUNILOR NOŞTRI!
Prin această lucrare se întrevede punerea în discuţie a originii poporului Getic, a sinuoasei sale migraţii ce a dus la popularea treptată şi parţială a continentului European. Prin inflexiunea numelui, Geţii devin Goţi la începutul secolului al III-lea, foarte probabil din cauza Damnatio Memoriae impusă de Împăratul Caracalla care edictează pedeapsa cu moartea pentru folosirea derivatelor Getice (Geta, Getic, Geţi). Geţii îşi continuă parcursul istoric sub noul nume de Goţi, aceasta reprezentând pagina albă de aproximativ 1.000 de ani a Istoriei noastre, de la Antichitatea târzie şi până la Evul Mediu timpuriu. Din Suda aflăm că Dio şi-a întitulat Istoria despre Goţi Getica; Spartian, în Caracallus, spune Quod Gothi Getae dicerentur (“Goţii care-şi spuneau Geţi”) şi “Geticus quasi Gotticus”; Claudiano îi numeşte, în poemul său, pe Goţi Geţi şi scrie despre războiul Gotic intitulându-l De Bello Getico; Sidonius Apollinaris îi numeşte Geţi pe Goţi, iar în epistola către Trigetius îi numeşte pe Ostrogoţi, Masageţi (conform lingvistului iezuit Lorenzo Hervás y Panduro, “Masageţii se apelau Maiza Geţi, adică Geţi mai Mari, termenul maiza fiind Getic şi însemnând mai mare”)7; Ausonius, vorbind despre Goţi spune:
Quæ vaga Sauromates sibi junxerant agmina Chunis
Quæque GETIS sociis istrum adsultabat Alanus.
Orosius spune Getæ qui et nunc Gothi (“Geţii care acum sunt numiţi Goţi”); San Geronimo, in præf. Epis.2 ad Galat. spune că Goţii erau numiţi Geţi în antichitate; Ennodius, în Panegiricul lui Teodoric, Regele Goţilor: Nam illud quo ore celebrandum est quod GETICI instrumenta roboris, dum provides ne interpellentur otia nostra, custodis?; Procopius spune “Goţii sunt rasa Getică”;
Iordanes îşi intitulează lucrarea De Getarum sive Gothorum, origine et rebus gestis şi foloseşte constant Geţi şi Goţi, ca sinonime, iar în De Regn.Success. spune Decius bellantibus Getis occubuit; Isidorus, Origin. lib. ix.c.2. spune că Geţii şi Goţii sunt unul şi acelaşi popor. Iar toate aceste informaţii se găsesc în Dizertaţia eruditului istoric Scoţian, John Pinkerton8. Adaug, Goţii nu au invadat niciodată Dacia-mamă, ci doar au combătut asedierea ei de către Romani. Atanaric (pe care filosoful grec Themistius îl numeşte Dinastul Geţilor), al cărui nume, se spune, se traducea în limba lui prin ‘întuneric’, a construit un lung zid de protecţie, la Galaţi, pentru a apăra Geţia de invazia Hunică. Acest zid se va numi astăzi ‘Valul lui Traian’ şi-i va fi atribuit acestui “herba parietaria”, în mare ignoranţă şi degenerare a Istoriei. Ostrogota, de aici denominaţia Ostrogoţi, se naşte în Moldova, iar Alaric (numit de poetul Prudentius Clemens Geticus Tyrranus), la Dunavăţu-de-Jos, în Tulcea. Familia Dinastică a Amalilor îşi are rădăcina în Moldova, căci acolo s-au refugiat rebelii Geţi, atunci când Dacia a fost invadată de Traian; strănepotul lui Gapto/Capto, Amal, va da numele Dinastiei în memoria triumfului asupra Romanilor, străbunicul său ucigându-l, sub comanda lui Decebal, pe Cornelius Fuscus. În perioada de început a utilizării vocabulului ‘Got’, acesta indica exclusiv ramura Ostrogotă, căci Vizigoţii apar în Istorie după mai bine de 100 de ani: Socrate Scolasticul, istoricul ecleziast al Imperiului de Orient, contemporan primului război Gotic, înregistrează clar apariţia Vizigoţilor9, în anul 376 e.n., negând astfel concomitanţa apărută la Iordanes. De altfel, întreaga Istorie a Ostrogoţilor şi Vizigoţilor, a neamului nostru care nu a învins, ci a desfiinţat Imperiul de Occident, în 476 e.n., îşi are începuturile în Moldova, în Ţara Oium, la Meotida. Acolo s-au născut primii Regi ai ambelor familii şi de acolo au plecat spre ocuparea Septentriunii. Este uluitor cum întreaga Dinastie a Amalilor sau a Balţilor, a Regilor sau Judecătorilor lor, nu se găseşte înregistrată cu dată şi loc de naştere, în niciun document. Atanaric nu este un Vizigot: el este Got (teruing/terving), aşa cum este Fritigern; lupta dintre ei, pentru putere, îl constrânge pe Fritigern să treacă Dunăre, să ceară ajutor Romanilor şi să promită, în schimb, convertirea la catolicism. Acesta este momentul în care Goţii ce-şi vor trăda credinţa şi-l vor urma pe Fritigern, vor fi numiţi Vizigoţi sau Goţi Minori (Ostrogoţii devin Goţii Majori). După spusele lui Sozomen10, Ulfila şi, mai înainte, Teofil erau iniţial Catolici şi supuşi Imperiului Roman. Nu au reuşit convertirea religioasă a Goţilor (Zalmoxieni, prin excelenţă) la catolicism, şi au propus, abia apoi, arianismul.
În compoziţie, s-a mers pe principiul selectării unor informaţii şi personaje istorice care, datorită eroismului demonstrat în evenimente belice, au şi dat prilejul poeţilor de atunci să-şi încerce condeiul şi fantezia, transformând cronografia în fantastice legende. De o imensă importanţă este discursul pe care Diurpaneus, tatăl lui Decebal, îl face în faţa popoarelor Germanice şi Scitice, în Cartea a doua (despre Masageţi). El le vorbeşte acestor două naţiuni consanguine într-o singură limbă, comună tuturor. Iar dacă nici braconierii de vestigii arheologice, nici istoricii sau localnicii de la Şona nu au reuşit să desluşească misterul Piramidelor, o explicaţie o putem găsi ìn Cartea a IV-a (despre Huni) a lui Zeno, când fraţii Amali, Teodemir şi Vuidemir, vor ridica tumuli şi moviliţe pentru a răzbuna şi săţia moartea fratelui lor Vualamir. Mai este de notat, că sub diverşi Căpitani, Geţii au ocupat întreaga Germanie, dintr-o colonie de-a lor ieşind popoarele Cate, cele mai valoroase şi beligerante popoare ale Germaniei, de o excelentă disciplină militară – conform spuselor lui Tacit. În timpul Regelui Get Corillus, Caţii se vor diviza şi vor da naştere unei noi populaţii, cea a Batavilor (Olanda). O altă colonie Getică a fost alungată în munţii Suediei unde a început prelucrarea fierului şi a purtat numele de Gotini; alţii au ocupat Panonia Superioară (Austria) şi Panonia Inferioară (Croaţia şi parte din Ungaria) şi au purtat numele de Gotoni. O altă informaţie foarte importantă este cea a Împăratului Aurelian, care era de origine Get şi născut în Dacia, pe care Claudio l-a plăcut foarte mult şi l-a dorit ca succesor la Imperiu. Zeno este uimit de faptul că Iordanes nu face nicio menţiune despre originea acestuia, deşi ”numai dacă-i priveai gesturile, îl recunoşteai ca fiind dintre ai săi (n.t. Iordanes)”. Poate acesta este şi motivul pentru care Aureliano a abandonat definitiv Dacia şi a plecat spre Asia, înspre Perşi, decizie de neînţeles şi astăzi pentru mulţi istorici.
Una dintre cele mai folosite surse ale lui Zeno este Berossus Caldeanul, care a trăit în timpul lui Alexandru cel Mare. Ca sacerdot al lui Belus Zeus din Babylon a avut toate cunoştinţele şi tradiţiile din templul Caldean, iar majoritatea anticilor consideră istoria sa foarte atentă la adevăr. El a introdus astrologia mesopotamică în Grecia, instrument pe care îl considera esenţial în cunoaşterea omului. Aprecia că atunci când planetele sunt aliniate în semnul Capricornului, pământul suportă inundaţia, iar când se află aliniate în Rac, pământul suportă arderea. Unica operă a lui Berossus este Istoria Babiloniei dedicată lui Antiochus I, text dispărut, dar fragmente salvate prin operele lui Manethon, Abydenus şi Pollistor, în care se vorbeşte despre istoria lumii de la origini şi până în timpurile sale.
Exprimarea întâlnită în această lucrare (schiţă) este specifică secolului al XVI-lea şi înregistrează grave carenţe topice şi de frazeologie. Pentru cunoscătorii limbii italiene vechi şi nu numai, formatul .pdf al originalului poate fi descărcat gratuit de pe Google/ Books (“Dell’ origine de’ barbari”, Nicolò Zeno 1557).
6 M.FOSCARINI, Della letteratura Veneziana, pag. 405, Padova (A.1770)
7 LORENZO HERVÁS Y PANDURO, Origine, formazione, meccanismi ed armonia degli idiomi, pag.105, Cesena
(A.1785)
8 J.PINKERTON, An Enquiry into the History of Scotland, pag.8, Edinburgh (A.1814)
9 JOHANN JAKOB MASCOV, De’ Fatti de’ Tedeschi fino ai principio della monarchia de’ Franchi, pag.320,
Venezia (A.1731)
10 EDUARDO PÉREZ PUJOL, Historia de las instituciones sociales de la Espana goda, pag.23, Valencia (A.1896)
Comentarii recente