Asemeni celorlalți români înrolați cu voia sau fără voia lor în primul război mondial de armata austro-ungară, Gheorghe Crețu n. 1874 din Vulcan este trimis pe front pentru a lupta împotriva rușilor. Luptă în Galiția unde este rănit dar scapă cu viață, din aceast cumplit război, și este lăsat la vatră. Avea patru copii pe Gheorghe, Maruțica, Ana și Reveica. Fiul său, tot Gheorghe (foto. alăturată), se căstorește cu Maria născută Călbureanu (n. 1897 – d. 1977) și au împreună opt copii dintre care patru băieți și patru fete. Fiind fiu de țăran, este înrolat și luptă în primul și al doilea război mondial, este împroprietărit după război cu un hectar de pământ și trăiește din muncă pământului. Fiul Gheorghe n. 1892 – d. 1949 mai primește un hectar și pentru participarea în primul război mondial.
Bătălia Galiției, denumită și bătălia de la Lemberg, a fost o mare bătălie între Rusia și Austro-Ungaria din primele faze ale Primului Război Mondial, desfășurată în 1914. Armatele austro-ungare au suferit înfrângeri grele și au fost gonite din Galiția, în timp ce rușii au capturat Lembergul și, timp de aproape nouă luni, au ocupat Galiția de Est.
După cum îl informa pe regele Carol I ambasadorul român la Berlin, Alexandru Beldiman, ministrul de externe german a trimis în acest scop, în septembrie 1914, o misiune secretă pe lângă cabinetele din Viena și Budapesta, considerând chestiunea cu atât mai presantă cu cât armatele cezaro-crăiești tocmai înregistraseră alarmantele înfrângeri de la Lemberg și din Galiția și erau ținute in șah pe frontul sârbesc. Demersuri de acest gen a întreprins și comandantul armatelor germane de pe frontul răsăritean, mareșalul Hindenburg, nevoit să constate slăbiciunea militar a aliatei Germaniei și, în consecință să întrebuințeze trupele proprii pentru acoperirea breșelor create prin retragerea unităților austro-ungare.
După ordinul de mobilizare din 31 iulie 1914, primele unități au plecat pe front în ziua de 1 august, majoritatea regimentelor românești fiind trimise în Galiția, iar o parte a rezerviștilor din fiecare batalion sedentar pentru completarea trupelor austro-ungare din Bosnia-Herțegovina.
În cartea sa „Trei luni pe câmpul de război”, pe care o va tipări la București în 1916, Octavian Tăsăluanu asemăna drumul românilor spre front cu “un convoi de morți petrecut de lacrimile și bocetele celor rămași acasă (…). Nicăieri nici-o însuflețire și nici-o bucurie (…). Ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei, mergeam la porunca stăpânului (…). Să murim”. Iar Petre Nemoianu, aflat și el în primul eșalon al celor mobilizați, scria la rândul său că pe români “trenul îi duce spre un scop și un ideal pe care nu-l pot pricepe”.
În fața grozăviilor cu care românii s-au confruntat pe front și a multelor nedreptăți pe care le îndurau din partea ofițerilor proveniți majoritatea din rândul națiunilor dominante, sentimentul datoriei față de “tron și patrie” s-a erodat continuu. Românii s-au convins tot mai mult că luptă pentru o cauză străină de năzuințele neamului lor, astfel că dincolo de aparenta lor supunere, “în liniile de luptă au făcut ce i-a îndemnat conștiința națională”.
Unitățile austro-ungare de pe frontal rusesc au suferit în primele luni de război înfrângeri catastrofale. În 26-30 august 1914 armatele ruse au obținut o importantă victorie în regiunea Lemberg, în 7-11 septembrie trupele austro-ungare au fost înfrânte în întreaga Galiție și au fost silite să se retragă pe aliniamentul Carpaților, iar la sfârșitul lunii octombrie ofensiva rusă condusă de marele duce Nicolae a silit armatele austro-ungare și germane să se replieze până aproape de Cestohova, de Silezia și de granița estică a Germaniei. Victoria rușilor în Galiția a fost apreciată cel puțin la nivelul cifrelor, “mai mare chiar decât aceea pe care germanii o câștigaseră la Tanneberg împotriva armatelor lui Samsonov și Rennenkampf”. Într-adevăr, în decursul a numai optsprezece zile de luptă, pierderile austro-ungare s-au ridicat la 250.000 de morți și răniți și peste 100.000 prizonieri, fiind de-a dreptul catastrofale mai ales în ce privește cadrele instruite.
Pierderile unităților românești, aruncate în prima linie, au fost deosebit de mari. Conform cifrelor prezentate de Vasile Barbu, regimentul 51 Cluj a pierdut în primele două luni de război 3.400 de oameni din efectivul de 4.000, regimentul 2 Brașov mai avea la 3 noiembrie 1914 numai 742 soldați și 11 ofițeri, regimentul 63 Bistrița a pierdut în august 1914, în numai șase zile de lupte, circa 60% din efectiv, regimentul 50 Alba Iulia a suferit în 1914 pierderi atât de mari încât a trebuit să fie retras de pe front și ținut în refacere până în primăvara anului 1915, regimentul 21 honvezi Cluj a pierdut numai în 24 august 1914, în luptele din zona Halici, 50% din efectiv. Exemplele de acest gen pot fi extinse și asupra celorlalte regimente românești, care au înregistrat la rândul lor uriașe pierderi în morți, răniți, prizonieri și dispăruți. După succesele obținute de armatele Puterilor Centrale în anul 1915, ofensiva rusă din vara anului 1916 a pricinuit noi înfrângeri armatei cezaro-crăești, în cursul cărora pierderile s-au cifrat la peste 500.000 de oameni, dintre care numai prizonierii numărau 113.000 soldați și 17.000 ofițeri. În ce privește unitățile cu majoritate românească, notăm că, de pildă, în timpul ofensivei lui Brusilov din iunie-iulie 1916, Divizia 7 infanterie Oradea a pierdut 11.000 de oameni din efectivul său inițial de 18.000, regimentul 82 Odorhei a rămas cu numai 511 oameni din efectivul de 5.330, regimentul 85 Sighet a pierdut peste 2.000 de militari etc..
În cadrul regimentului 2 Brașov este înrolat în acest război și Gheorghe Crețu. Gheorghe Crețu, este străbunicul meu din partea mamei. Vorbea limba maghiară și săsească fiind de origine român din localitatea Vulcan județul Brașov unde populația majoritară la vremea aceea era cea săsească. El își schimbă numele de familie după război, luând numele de Galițian. Porecla de Galițian îi devine astfel nume de familie, fiind printre puținele familii din țară, cu acest nume. Fiind țăran, și ocupându-se și cu creșterea animalelor, moare răpus de un taur care-l străpunge cu coarnele. Cei din comuna Vulcan mai păstrează încă memoria celui care a luptat în Galiția. Copiii și nepoții lui Gheorghe Galițian sunt porecliți și astăzi cu apelativul „a lui Crețu”. Unii dintre fiii și nepoții săi primesc din greșeală numele de Galițianu, mai adăugându-se vocala „u” la finalul numelui. Acest lucru s-a întâmplat fie din neglijența unor funcționari publici fie datorită unor „directive importante” venite de sus din vârful piramidei puterii politice și legislative.
Dumnezeu să-l odihnească în pace alături de toți eroii neamului și ai comunei Vulcan. O cruce comemorativă a fost ridicată pentru cei care au luptat și au căzut în cele două războaie mondiale. Unii au căzut pe front la datorie, alții au fost dați dispăruți iar alții cei răniți care au supraviețuit au mai trăit o vreme pentru a ne lăsa nouă mărturii despre aceste grozăvii ale războiului.
Textul de mai sus este cules, completat și îngrijit de Dan Bârsan
Surse:
ROMANII ÎN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL – autor Ioan I Șerban
Wikipedia
Comentarii recente