Gabriel Gheorghe ne explica despre geniul limbii române. Pentru uşurinţa memorării lexicului de strictă utilitate, atunci când nu există nici o posibilitate de a încredinţa “hârtiei” numele dificile, greu de memorat, creatorii limbii române au găsit peste 900 de cuvinte, fundamentale pentru comunicare, monosilabice, clare, uşor de pronunţat şi de reţinut. Iată câteva exemple:

Istoricul Gabriel Gheorghe

ban, basm, băţ, blid, bob, bont, borş, bot, borţ, boţ, bou, boz, braţ, brâu, bulb, bumb, bun.

cal, cap, car, caş, câmp, cânt, cea, cep, cer, cerb, cerc, chin, chior, chip, ciob, cioc, ciot, ciuf, ciung, ciur, clei, clin, clanţ, clop, cneaz, coc, colb, colţ, con, corb, corn, corp, cort, crac, coş, cot, crac, creţ, crez, crin, crâng, cub, cuc, cui, cuib, cur.

da, dam (bordei pentru vite), dar, deal, des, dig, dop, dor, dos, drac, drag, drob, drug, drum, dud, duh.

Cuvinte româneşti se găsesc, normal, în toate idiomurile artificiale, singurele atestate în antichitate (sanscrită, persană, elină, latină etc.) şi mai abitir în cele populare, dar care nu sunt atestate decât târziu şi numai parţial, fiind tratate ca graiuri pentru “idioţi”.

Să ni se îngăduie să ilustrăm această realitate prin câteva dovezi.

1) Adjectivul rom. Mare, existent numai în română, se regăseşte ca atare în mai multe înscrisuri:

La Procopius din Cezarea (500-562), în De aedificiis găsim Mare Bourgou (Mare burgu) nu Mega/burgu (cetate mare), ceea ce dovedeşte prezenţa adjectivului rom. Mare în sec. VI, în greaca bizantină, cu sensul din română, iar nu gr. megas (mega).

În Glosarium saxonicum, întocmit la 830 e.n., călugărul Heliand (citat după ediţia din 1840), rom. Mare figurează sub forma Mari pe p. 151 III, 153 I şi 154 I (cifrele latine reprezintă coloana pe pagina respectivă):

lat. famosus = sax. mâri (p. 151 III)

lat. gloria = sax. mâri/tha etc. (p. 153 I)

lat. illustris = sax. mâri (p. 154 I)

– În francă (la care trimit atât Littre (1873), cât şi Larousse) sub sintagma frecventă, dar necunoscută, empr. au francique (împrumutat din francă) găsim: Marechal = mai mare peste cai, serviteur des chevaux, a l’origine un domestique charge du soin chevaux (Littre, vol. III, p. 446) / îngrijitor al cailor, la origine un însărcinat cu grija cailor/.

Franceza actuală nu are nici una din cele două părţi ale cuvântului şi, cum am mai spus, a fost atât de certată şi siluită de “savanţii lingvişti” autohtoni că nu mai poate forma derivate de la propriile ei cuvinte.

chal = cal, nu cheval !

– La F. Brunot (Historie de la langue francaise des origines a 1900, tome I, Paris, 1924), pe p.110, găsim chiar sintagma românească cal mare, ca atare !

Cine a influenţat pe cine, şi când?

În cronica ducilor de Normandia (sec. XII) găsim: li Maire, li plus forz = cel mai mare, cel mai puternic

-În epopeea naţională franceză Chanson de Roland din sec. XII apare de numeroase ori rom. Mare

vers 1604 Dient Franceis: Barun, tant mare fus (Francezii zic: baroane cât de mare fuseşi)

vers 2195 Apres ad dit: Mare fustes seigneurs (După aceasta zise: mare furaţi seniori)

vers 2221 Dist l’arcevesque: Tant mare fustes bert! (Zise arhiepiscopul: cât de mare fuseşi baroane) etc.

Un contingent destul de numeros de derivate ale rom. mare gasim în engleza aşa-zis veche:

mare, mara = mare, larger, grater

maere = famous (man), glorious

Din exemplele citate rezultă că adjectivul (adverbul) românesc mare era de uz frecvent în Europa de-a lungul secolelor. Azi el nu mai figurează decât în română. Rădăcina din care provine este destul de frecventă în scrierile vedice şi indice. Luând în considerare rezultatele cercetării menţionate a Universităţii din Cambridge, că indo-persanii au părăsit leagănul carpatic pe la 2500 î.e.n., se poate presupune o vechime a acestui cuvânt de cca. cinci ori milenară. Este o prezumţie care are nevoie de studii suplimentare pentru a fi, fie confirmată, fie infirmată.

2) Substantivul românesc, de uz curent, apa, a fost dedus de lingvişti dintr-un latin aqua, artificial şi târziu, provenind de fapt din rom. apa. Dovezile? Abundă!

Dr. Obedenaru, însărcinatul cu afaceri al României la Roma, într-o scrisoare adresată lui B. P. Haşdeu la 18 martie 1878 îi spune: copiii din Roma spun apa înainte de-a ajunge sa spună aqua.

Apa se spunea în toată Europa şi Asia vestică şi exită dovezi din plin pentru această realitate.

În sanscrită rom. apa are ca echivalent subst. fem. ap, apa (pl. apas) = eau, eaux, eaux personnifiees (N. Stchoupac, L. Nitti şi Louis Renou, Dictionnaire sanskrit-francais, Ed. Maisonneuve, ed. II, 1987, p. 48) şi ap s.f. (cel mai des pl. apah) = Wasser, apă (v. Worterbuch, Sanskrit- Deutsch von Klaus Mylius, VEB Verlag Enzyklopadie, Leipzig, 1987, p. 36).

În Altsachisches Worterbuch (Dicţionar de saxonă veche) de F. Holthausen, ed. 1954, la p. 3, găsim: apa= Ssack, Fluss = pârâu, apă curgătoare. După care apar numeroase nume de ape curgătoare: Al-apa (p.2), Ass-apa (p.4), Kirs-apa (p.42), Linn-apa (p.47), Oht-apa (p.57) etc.

În mitologia vedică de la începuturi Apa este numele zeităţii apei şi are un rol hotărâtor în această mitologie, din apă apărând oul primordial, din care iese Prajapati, domnul tuturor creaturilor, zeitate supremă în mitologia vedică, care rostind bahn creează pămîntul. Pentru darurile apei, a se vedea A Dictionary of hinduism de Margaret and James Stutley, Routledge & Kegan Paul Ltd., 1977, p. 15, art. Apah (pl.) şi la W. Tomaschek, Les restes de la langue Dace, Louvain, 1883, găsim (p.12): APUS, ruisseau au S.-O. de la Dacie; comp. l’arien ap, apa, eau et Zard – apa, Zald – apa, Zeldepa (gr.), endroit dans la “Scythia minor” – eau jaune.

3) Prezenţa din preistorie, în România şi Franţa, a aceluiaşi hidronim: Olt. În prezent, râul francez se numeşte le Lot, dar numele real al lui Lot este Olt. Chiar în prezent, un număr de localităţi situate pe malurile Lot-ului se numesc:

a. Saint Laurent d’Olt
b. Saint Geniez d’Olt
c. Saint Come d’Olt
d. Saint Eulalie de rive d’Olt
e. Saint Vincent de rivre d’Olt
f. Castelnau de rive d’Olt
g. Calmont d’Olt
h. Canet d’Olt

A se vedea Mitu Grosu, Occitan et Roumaine. Resemblances, Jerusalem, 1987, p. XII.

În Escale în timp şi spaţiu, p. 16, Nicu Steinhardt menţionează, în Elveţia sau Germania, gara Olten.

Aceste nume nu pot proveni decât din timpul roirilor populaţiilor neolitice din spaţiul carpatic.

4) Câteva cuvinte româneşti menţionate de Platon (Cratylos şi Timaios): zână, pir, gaia etc. În Dex pir e dat din bulgară (sic!).

În Hindi (Basic Hindi Vocabulary, 1958) găsim: Kamra = cameră, Kiraya = chirie, Khabar = habar, Kharbuza = harbuz (pepene), dar şi Tarbuz = pepene (water melon), Chay = ceai, Tava = tavă (cooking plate), Dava = medicină, Dant = dinte, Dada = tată mare, Dushman = duşman, Nana = tatăl mamei, Nam = nume, Nav = navă, Baniya = împrumutător de bani (de la ban = monedă, cuvânt existent numai în română), Baba = bunic, Bua = buia (s0ra tatălui), Bora = sac (borneu), Mama = fratele mamei, Musafir = musafir, Maidan = maidan, Mausi = mătuşă (sora mamei), Laimp = lampă, Vidhva = văduvă, Shakkar = zahăr, Sharbat = şerbet (sirop), Sabun = săpun, Suraj = soare etc.

În Sanscrită şi în Avesta, Da = a da (şi în persana veche), Napat = nepot, Sta (Avesta), Stha (Skt.) = sta, Spada (Av.) = spadă, Stana (Av.), Sthano (Skt.) = stană etc.

În ce priveşte idiomurile din Europa, numărul prezenţelor lexicale româneşti în fiecare din acestea este atât de mare că spaţiul nu ne permite să le menţionăm.”

Poetul Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Print Friendly