Gelu Românul
Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic și frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someș, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare și ca pe un părinte. Și toți îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică țara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru ca multe sute de ani țara fusese prădată și pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăți. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori.
S-au apucat și au arat iar pământul și l-au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roada dulce. Au construit iar case și cetăți, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde stă Gelu se înaltă pe malul Someșului, unde trăia liniștit, împreună cu soția și copiii, cu sfetnicii și oștenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau țara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s-o cuprindă. Îi conducea un general de-al lor, pe nume Tuhutum. Om strașnic, războinic iscusit și viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogății, cum rar se vede.
Ajutat de ai săi, Gelu s-a apărat cu mult curaj și îndârjire împotriva năvălitorilor. S-a aliat și cu voievodul Menumorut, care avea țara pe Crișuri. De multe ori i-a biruit în luptă și i-a poftit la pace: să stea fiecare în țara lui și să se ajute la nevoie, ca buni vecini și prieteni. Dar Tuhutum nu se împăca deloc cu gândul înfrângerii. S-a pregătit strașnic și a năvălit iară în țara românilor, cu mulți luptători, iscând crunt război. Cădeau luptătorii, de o parte și de alta, ca holdele sub ascuțișul coaselor. Dar mai mulți au căzut dintre români. Rămas aproape singur, Gelu Românul voia ca, pe cărări numai de el știute, să ajungă în cetatea Dabâca. Să se apere acolo, la adăpostul zidurilor.
Dar i-a ieșit în cale Tuhutum, cu un pâlc mare de luptători. Gelu s-a bătut strașnic, răpunând pe mulți dintre potrivnici. Vazându-se copleșit de mulțimea lor, a dat pinteni calului și a gonit cu mare repeziciune să se adăpostească în cetatea lui. Urmăritorii au tras cu arcurile după dânsul. O săgeată s-a înfipt în trupul lui Gelu. Rănit, a cazut de pe cal. Îl ustura rana. Simțea că moare, dar nu se văita. Dimpotrivă, și-a smuls săgeata din piept, a pus-o pe coarda arcului și a tras asupra lui Tuhutum, să-l răpună cu propria lui săgeată. L-a lovit, dar nu prea adânc, căci Gelu pierduse mult sânge și îi secaseră puterile. Ca să nu încapă în mâna biruitorului, Gelu a rugat calul să sape, cu copita, o groapă, să-l prindă cu dinții, să-l arunce în ea și să-l acopere cu pământ. Gelu Românul a fost dintre acei viteji care au plătit, cu viața lor, libertatea țării. De aceea se cuvine să-i cinstim fapta și numele.
Revansa Daciei de Cornel Barsan
După trecerea voievodatului lui Gelu în mâinile lui Tuhutum, urmaşii acestuia îl vor stăpânii respectând regulile vasalităţii maghiare. Nepotul lui Tuhutum, Jula cel Bătrân, fiul lui Horca a avut la rândul lui doi nepoţi, Ștefan, fiul fiicei lui căsătorite cu ducele Geza şi Jula denumit cel Tânăr.
În anul 1000 cei doi veri vor fi în culmea gloriei şi a puterii. Jula va stăpâni cnezatul lui Gelu extins precum “dux magnus et patens”, iar Ștefan va fi rege al Ungariei. În spiritul lui Ahtum şi Jula se va împotrivi dominaţiei maghiare, iniţiind lupte de eliberare şi atodeterminare. Considerat ca periculos coroanei maghiare el va fi capturat, posibil prin trădare şi dus la Alba Iulia şi creştinat cu forţa în rit catolic. Pentru a nu mai constituii o ameninţare, Jula va fi şi el asasinat în anul 1003, eliminându-se o posibilă concurenţă la tronul maghiar.
Surse:
– Povestiri istorice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982 – Dumitru Almaş
– Revanșa Daciei de Cornel Bârsan
Comentarii recente