Z. Bârseanu, suflet reslăţit de copil în „ţară”, suprafaţă liniştită – aşa-l simţiiu de când îmi era elev la o școală din București, – dar, ca și apele liniștite, cu fund adânc, ascundea în sine visuri poetice și întrupări dramatice. Amicul lui I. Chendi mă ținea în curent cu înaintările sale la conservatorul bucureștean. Știindu-l om liniștit, m’a surprins curajul de-a bravă granița și a duce în Ardealul încă unguresc — arta românescă. Aproape tot o bravură a fost și a doua încercare, la care, însă, asistăm așa de des în teatrul Clujului. Faptele descoper și pe omul de voință, care trebue să fie orice artist dramatic.

O conversaţie scurtă între mine şi on. director al teatrului național din Cluj:
— Și ce vârstă-i dai lui Hamlet? (Se pregătia să-l joace.)
— Apoi, după textul cutare, din scena cutare, trebue să fie de atâţia ani…
Era exact așa!

Altă conversație: Odată, cu dl Nottara vorbiam tot despre Hamlet.
Nottara cunoștea perfect comentarul lui St. Victor, pe care în limba germană l-a tradus însăși regina Elisabeta a României și care-mi căzuse în mâni, de curând.

Legătură: Nu este, așadar, numai firească înclinare a poetului Bârseanu, ci este și actoricească şcoală bucureștenească a aprofunda psihologicește: rolul, piesa, atmosfera ei, și a găsi din lăuntru spre afară: gestul, mișcarea, tonul, pausa, toată întruparea.

Dacă-mi aduc bine aminte ce fel de teatru se juca în Ardeal — cu toate că el avea talente —, trebue să mărturisesc că progresul mi se pare acum enorm. Diletantismul s’a retras la sate; orașele se deprind și cer mereu artă tot mai veritabilă; un vis vechiu, depela 1868—70 s’a realizat. Urcăm mereu! Și printre cei ce urcă înainte, fostul meu elev — acum amic — este o figură, care chiamă mereu spre tot mai sus.

Artiștii dramatici au o pricină gravă, să fie nemulțămiți. Statuia rămâne, tabloul rămâne, versul rămâne; generațiile viitoare le regăsesc par’că ar fi azi. Dar jocul artistului piere; nici descripția criticului, nici fotografia nu-l transmite posterității în plenitudinea vieței create clipă cu clipă. Ei pot trăi numai în imitația celor ce le urmează; imitația-i mântuiește de întunecarea amintirei, de trecerea ‘n textul cenușiu al vreunei opere de istorie teatrală. Decât un capitol de analiză istorică-psihologică, mai bine imitatori, elevi! Zaharia Bârseanu este din cadrul înaintașilor săi bucureșteni; dar cadrului i-a adaos o producere proprie, care nu a reușit, însă, să iasă și din cadrul rassei: noastre; cum visează’n vers, Z. Bârseanu visează şi ‘n joc, caută frumosul, idealizează.
Corpu-i înlesnește atitudinea fizică corespondentă idealizărei sufletești. Rolul realist, naturalist chiar se resimte totdeauna de această fundamentală notă caracteristică. Rămâie cum este! Rămâie sincer cu sine, pentrucă sinceritatea este și pentru atât de adeseori „prefăcutul” actor o însușire care-l apără de un rău; pentrucă ea răsare din veritabil și — păstrează veritabilul. Iar pe acesta-l cerem ori cărei arte, nu numai artei dramatice, Din cauza aceasta niciodată nu-1 vor uita nici sufletele, nici culisele, nici zidurile.

Dar despre uitare și păstrare doresc să vorbească, abia peste mulți, peste foarte mulți ani, ceice vor fi pe unde eu de mult nu voiu mai fi fost!

G. Bogdan-Duică

Text preluat din revista:
SOCIETATEA DE MÂINE
REVISTA SĂPTĂMÂNALA PENTRU PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE
Anul II Nr. 18

Print Friendly