Ciobănaş român din munţi

Nişte ciobani care îşi purtau turmele prin apropiere, auzind glas de bucium în puterea nopţii, au pornit spre locul dincotro venea glasul şi s-au bucurat nespus de mult când au văzut că cei care cântă nu sunt turci, ci ostaşi din oastea lui Ştefan-Vodă, care rătăcea prin munţi să strângă altă oaste cu care să-i înfrângă pe păgâni.

Auzind ce caută, dintre ciobani ieşi un flăcău voinic care zise lui Vodă:

– Luminate şi înălţate Doamne! Eu sunt baciul Bârsan. Nu am decât 18 ani şi sunt cel mai tânăr stăpân de stână de pe aceste plaiuri. Tatăl meu, baciul Fulga, a fost şi el ostaş al Măriei Tale, dar a murit în lupta de la Podul Înalt, ucis de păgâni. Acum vreau să intru şi eu în oastea Măriei Tale, cu mai mulţi dintre argaţii mei, pentru a fi alături de verii mei, Vrânceni. Mama mea, care e soră cu mătuşa Tudora, s-ar bucura ştiind că merg şi eu alături de ei la luptă.

Auzindu-l, Vodă îl îmbrăţişă şi îl sărută.

Tânărul Bârsan ceru apoi un cal de la verii săi, feciorii Vrâncioaiei şi alergă s-o vestească pe mama sa şi să-şi strângă argaţii şi prietenii. După ce-şi luă rămas bun de la mama sa, o luă spre valea Putnei şi-i anunţă pe toţi că Ştefan strânge o nouă oaste. Până în zorii zilei reuşi să adune câteva sute de ciobani, care se bucurară că-i pot fi de folos lui Ştefan.

Calul pe care îl luase de la verii săi muri de oboseală. Flăcăul luă altul şi alergă din nou, urcând dealurile, coborând văile şi străbătând pădurile, până căzu şi cel de-al doilea cal. Când soarele era spre apus, Bârsan văzu că-i moare şi cel de-al treilea cal.

Atunci voinicul porni pe jos şi alergă până când străbătu toate plaiurile şi le dădu tuturor cunoscuţilor vestea care îi înflăcăra inima şi-i da puteri nemăsurate. Alergă astfel toată noaptea şi toată ziua următoare, fără să mănânce sau să bea ceva.

Spre seară, ajungând la tabăra lui Ştefan, atâta putu să mai zică:

– Am adus două sute patruzeci … pe ales … Măria Ta!- şi se prăbuşi la pământ.

Ciobanii îi săriră în ajutor, dar nu mai putură să facă nimic pentru el, căci îşi dăduse deja sufletul.

Ştefan porunci să i se sape mormântul chiar acolo, în malul râului Putna, iar la cap i-au pus o piatră mare, care se vede şi astăzi.

Spre toamnă, când ţara a fost curăţată de păgâni, Ştefan-Vodă a ajuns la locul unde fusese îngropat feciorul lui Fulga, şi a chemat toţi preoţii din satele şi din mănăstirile apropiate şi i-a pus să citească rugăciuni de slavă pentru sufletul tânărului Bârsan.

Pentru ca nimeni să nu uite numele şi fapta inimosului cioban, Vodă a poruncit să se facă în apropierea mormântului o fântână de piatră care de atunci se numeşte „Fântâna lui Bârsan”. Iar satului, care s-a format pe acel plai, i-au zis Bârseşti, după numele aceluiaşi Bârsan, sat care se află şi astăzi în ţinutul Putnei.

Sursa: Legende româneşti de Grigore Băjenaru

Print Friendly