Volumul „Stăpânii timpului” de Dan Elias, nu reprezintă nimic altceva decât „o samă” de eseuri în care poetul-eseist îşi exprimă indignarea faţă de malpraxisul practicat în mod perfect conştient de „istoricii de stat” alias „stăpânii timpului”, care inoculează atât elevilor la şcoală, cât şi cetăţenilor în general, o istorie, dacă nu falsificată cu totul, cu siguranţă trunchiată. Mare parte dintre aceste eseuri se învârt în jurul preistoriei poporului român, autorul opunând învăţăturii despre romanizarea-viol, pe care el o consideră un fals grosolan al istoriei, destule probe istorice prin care demonstrează că s-ar putea ca lucrurile să nu fi stat chiar ca în manual, şi că, dimpotrivă, civilizaţia traco-geto-dacă (şi pe alocuri gotă), să îşi fi continuat dezvoltarea de sine stătătoare până în perioada Imperiului Bizantin. Şi în apărarea sa, dnul Elias aduce şi texte ce se pot foarte uşor verifica, cum ar fi de exemplu, istoria Annei Comnena, dar şi alte istorii ale vremilor, care sunt, cei drept , mai greu accesibile publicului larg. Vă prezentăm în continuare eseul intitulat:

Mă tem că va trebui să rescriem preistoria!

Falsurile abundă atât în istorie cât şi în ştiinţă. Nu vorbim aici de teorii greşite cu intenţie, ci de artefacte, obiecte din piatră, os, sau metal, din aur şi argint, vorbim de texte de tot felul, de hărţi şi chiar de.. oameni şi animale!!! Toate reprezentau dovezi pentru anumite creaţii mentale, fie ele în istorie sau ştiinţă. Multe dintre ele au fost dovedite, dar şi mai multe aşteaptă să le dovedească cineva fiind în mod evident imposibile. Există şi o serie de obiecte, scrieri şi hărţi ce nu au nici o logică, sau care se opun evident întregii noastre cunoaşteri. Dacă primele sunt scoase în faţa reflectoarelor, introduse ca obiect de studiu ştiinţific şi şcolar, cea de a doua categorie este ascunsă şi ignorată.

Falsul este o fabricaţie de dovezi palpabile pentru un discurs cognitiv. Uneori, teorii adevărate sunt probate prin falsuri, din lipsa oricăror altor dovezi, dar în cea mai mare măsură, dovezile false „probează” teorii false. În alte situaţii, nevoia de celebritate, sau pur şi simplu pecuniară, îi îndeamnă pe oameni la realizarea unor obiecte mincinoase.

Unul dintre cele mai celebre obiecte mincinoase şi care a făcut istorie ..în ştiinţă este „Archeopterix lithografica”, impregnarea în straturile vechi de 150 milioane de ani a unei şopârle-pasăre. Ea a fost timp de 100 de ani cea mai bună dovadă a teoriei lui Darwin privind evoluţia speciilor. A fost „descoperită” în nişte straturi jurasice din Germania (Bavaria) şi se află şi acum la British Museum din Londra. Deşi cunoscuta instituţie londoneză nu o oferă nimănui spre studiu, un fizician american a demonstrat fără echivoc că ea este creaţia imaginaţiei unui medic bavarez pe nume Erns Haberlein, puţin înainte de anul 1861, anul „descoperirii”. Şi când te gândeşti că există şi astăzi profesori ce o mai predau în şcoli, ca dovadă a faptului că „ne tragem” din maimuţă!

În anul 1912, un colecţionar englez a pretins că a găsit la Piltdown (Susex-Anglia) o parte dintr-un craniu uman, ce dovedea veriga lipsă, adică omul nici om, nici maimuţă. Timp de 40 de ani englezii s-au mândrit cu descoperirea lor, iar Arthur Keit, un renumit evoluţionist ce l-a însoţit pe „descoperitor” în săpăturile sale, a fost făcut cavaler în semn de recunoaştere. Norocul nostru s-a numit Kenneth Oakley, savant ce în anul 1953 declara stupefiat: „Omul de Piltdown este un fals ordinar, o tâlhărie fosilieră!” De remarcat că din acel moment a început verificarea tuturor fosilelor umane. Foarte multe dintre ele erau falsuri sau fuseseră cercetate superficial. În acest mod au dispărut din vocabularul evoluţioniştilor „Sinanthropii”, „Ramapithecii” şi „Hesperopithecii”!!

Profesorul von Zeiten, de la Universitatea din Frankfurt a fost până de curând cel mai mare specialist în „Omul de Neanderthal”, el fiind şi susţinătorul teoriei că această populaţie a trăit în…nordul Europei. Datările pe care Zeiten le-a făcut asupra unor fosile umane erau falsificate cu 20.000-25.000 de ani!! Întreaga breaslă de antropologi este în criză şi chiar se pune problema dacă neanderthalienii au existat sau nu!! Profesorul Stringer, conducătorul compartimentului de antropologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra spunea şocat: „Mă tem că va trebui să rescriem preistoria!” („Nu sunteţi singurii”- i-aş răspunde eu!)

După cum spuneam, teoria evoluţionistă a fost şi din nefericire încă mai este o mare minciună. Pentru susţinerea ei au fost fabricate sute de falsuri, unul mai hilar decât altul. „Omul de Java”, descoperit de olandezul Dubois în 1881, a dispărut din bibliografii. După ce Dubois a primit o recunoaştere a cercetărilor sale timp de o viaţă, pe patul de moarte el a recunoscut că omul de Java nu era altceva decât un craniu de maimuţă obişnuită!! Timp de zeci de ani „americanul” Om de Nebraska a ţinut paginile manualelor şcolare. Până în clipa în care s-a dovedit că oasele şi dinţii mincinoşi erau ale …unui porc!! Despre Ramapithecus, ce să mai vorbim! Cu toate că a fost dovedit falsul celor câteva oase şi dinţi ce îi dăduseră numele şi astăzi în şcolile noastre el este învăţat ca fiind primul „om” în poziţie verticală! Identitatea acelor oase cu cele de babuin de Etiopia nu mai este contestată de nimeni şi cu toate acestea le umplem capul copiilor noştri cu minciuni.

Schinichi Fujimura este cel mai mare arheolog şi istoric al Japoniei. În 1981 el face o descoperire epocală, găsind bucăţi de ceramică având o vechime de 40.000 de ani! În 2000 descoperă obiecte de piatră şi alte artefacte ce erau datate în urmă cu …600.000 de ani! Se scriu tratate, se ţin conferinţe şi apariţii la televiziuni. În jurul acelor obiecte se inventează o lume şi o istorie. Numai că, după o vreme, apar într-un ziar japonez fotografii cu Fujimura ce săpa de zor ca să ascundă artefactele … pe care tot el avea să le descopere! Savantul, dacă mai putem să-i spunem aşa, îşi recunoaşte falsul în faţa opiniei publice, cu naivitatea unui copil prins la furat de cireşe!

Din 1870 şi până în 1873, Heinrich Schliemann sapă la Hisarlik, în Anatolia, căutând legendara Troie. O face luând ca repere indicaţiile homerice din Iliada şi Odiseea şi norocul îi surâde. Cu toate că nici până astăzi nu poate fi atestată cu certitudine ca fiind Troia, cetatea descoperită de Schliemann a fost şi încă este o adevărată mină de aur pentru arheologi. Au fost identificate mai multe straturi de locuire ( Troia I – Troia IX), bogate în construcţii şi obiecte. Nici nu se putea alfel, fiind vorba de un spaţiu tracic, locuit din vremuri imemoriale. Arheologul amator Schliemann avea însă fixaţiile sale legate de opera lui Homer. Nu îl mulţumeşte descoperirea oraşului, aşa cum credea el cu certitudine, ci vrea să găsească şi mormintele eroilor homerici. În anul 1876 reia săpăturile şi descoperă şase morminte cu un bogat inventar de obiecte şi podoabe. Aici văd lumina zilei faimoasele măşti de aur, împreună cu adevărate tezaure. În mormântul numărul 5, Schliemann dezgroapă cea mai frumoasă mască şi multe alte obiecte din aur pe care le atribuie lui… Agamemnon. Este ultima descoperire. După aceea închide şantirul arheologic şi se întoarce în Europa. Astăzi masca lui Agamemnon este păstrată la Muzeul Naţional din Atena şi nu a părăsit niciodată această locaţie din motive … de securitate. Detaliile măştii lui Agamemnon, împreună cu comportarea curioasă a lui Schliemann şi refuzul autorităţilor elene de a prezenta masca în alte expoziţii, i-a făcut pe mulţi specialişti să declare că ea nu este decât un fals. Există o întreagă poveste despre implicarea lui Schliemann în realizarea măştii cu ajutorul unui bijutier şi chiar cu săpături nocturne pentru plasarea ei în sit. Vă rog să observaţi cât de asemănătoare este povestea descoperirilor lui Schliemann cu cea a descoperirilor sfintei Elena. Ce şiau dorit, au şi găsit!!

Este cunoscut faptul că multe din descoperirile arheologice ale evreilor sunt suspectate de contrafacere, unele dintre ele fiind chiar dovedite. Această constatare porneşte de la .. priorităţile istoriei israeliene, ce au nevoie de confirmare. (Mai ştim noi şi pe alţii!). De curând, cercetătorul Israel Knohl susţine că a decriptat o veche stelă ce se află în posesia unui evreu elveţian şi în care multe elemente ale creştinismului sunt contestate. Să ne mire asta? Nu ne miră, aşa cum nu îi miră nici pe mulţi arheologi ce consideră textul …un fals. Cuvintele sunt scrise… cu cerneală (!!) direct pe piatră, iar cercetărorul nu oferă nicio explicaţie cu privire la locul şi timpul descoperirii. Probabil că numai sensul traducerii îl interesa!

Nici creştinii nu sunt mai prejos, aşa cum am văzut în cazul Sfintei Elena. În 1239 ajunge la Paris coroana cu spini a Mântuitorului. Cu amendamentul că erau mai… multe! Grigore din Tours, Sf. Germain, Carol cel Mare şi catedrala din Pisa aveau câte una! Până în anul 1969, Academia Pontificală de Arheologie (!!!) dădea asigurări cu privire la venerarea unui …scaun! Era vorba de scaunul lui Sfântul Petru. În acel an au fost nevoiţi să recunoască adevărata provenienţă a .. scaunului: tronul încoronării din 875 a lui Carol cel Mare. Anul 1940 îl transformă pe Papa Pius al XIII-lea în arheolog. El ordonă săpături ample în catacombele de sub Basilica San Pietro unde descoperă scheletul .. Sfântului Petru. În 1950 totul este retractat, ca 18 ani mai târziu să se precizeze faptul că, sub San Pietro au fost găsite două schelete, ale Sfinţilor Petru şi…Pavel!!

Un alt fals celebru, creştin şi de ceva timp mediatic este Giulgiul din Torino. Surse ce îşi spun „istorice” spun că după decesul lui Iisus, giulgiul, pânza în care a fost acoperit la coborârea de pe cruce, a fost adus la Ierusalim. Regele din Edessa, Abgar, l-a ascuns într-un perete al cetăţii unde …este uitat. Este redescoperit în sec.VI şi păstrat la Edessa până în 944 când giulgiul ajunge la Constantinopol. După 250 de ani, în 1204 este luat de Cruciaţi şi dus în Europa, mai exact în Franţa. Publicul, atât cât era la acea vreme, îl vede pentru prima dată în anul 1357 la Lirey. Nu mult mai târziu este donat casei de Savoya, iar în 1578 ajunge la Domul din Torino. În martie 1983 intră în proprietatea Vaticanului, cu condiţia păstrării în continuare la Torino. Celebritatea giulgiului este dată de impregnarea în ţesătură a unei forme umane, foarte asemănătoare cu imaginea noastră despre Christos. Giulgiul are lungimea de 4,36 m. şi lăţimea de 1.10 m. ţesătura şi urzeala sunt manuale. Au existat de-a lungul timpului câteva comisii de experţi ce au încercat să elucideze misterul autenticităţii lui, dar de fiecare dată lucrurile au rămas suspendate ..în aer! Nimeni nu avea interesul să alunge misterul. Şi totuşi, în anul 2008, revista franceză „Science et vie” propune unui medic şi chimist, Jackues di Constanzo un experiment prin care se dorea să se stabilească dacă în Evul Mediu se putea realiza un astfel de fals. Doctorul şi chimistul francez a reuşit să realizeze în laborator, cu metodele şi dotările Evului Mediu, un giulgiu, practic identic cu cel din Torino. Deşi experimentul se vrea ştiinţific, el nu face decât să întreţină un mister, pentru elucidarea căruia nu era nevoie de nicio comisie. Dar, întortochiate sunt căile Domnului şi ale… istoriei.

În anul 490 î.Hr. are loc bătălia de la Marathon Această bătălie, împreună cu un eveniment punctual petrecut aici, stau la baza conceperii cursei pe distanţă lungă numită „maraton”. Regele Persiei, Darius I, face prima încercare de cucerire a Greciei, înfruntând armatele ateniene pe câmpia de la Marathon. Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, a pronunţat cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc. Herodot este citat atunci când se caută sursa acestei povestiri. Dar în „Istorii” (440 î.Hr) marele istoric nu aminteşte nici un cuvinţel despre Philippides. Această poveste nu este decat o scriere romanţată a unui anume Luciano di Samosata, care făcuse un melanj din mai multe mituri antice. Se pare că a existat un mesager celebru pentru rezistenţa sa, numit Philippdes, dar care nu are nicio legătură cu bătălia de la Marathon şi care evident, nu murea. Mai târziu, Plutarh reia mitul alergătorului ce vesteşte victoria şi îi adaugă moartea mesagerului pentru a-i spori dramatismul. Pierre de Coubertin şi-a dat acordul cu privire la folosirea acestei legende în justificarea cursei de maraton, deşi se spune că era la curent cu adevărul istoric. Este probabil ca, între adevăr şi interesele comerciale, ori de imagine, Coubertin să le fi ales pe ultimele.

Despre falsurile ce demonstrau prezenţa vikingilor în America înainte de Columb, despre fabricarea unor cranii din cristal, devenite mai apoi ..artefacte extrem de valoroase, despre inventarea unui trib întreg în 1971 de către un filipinez ce îşi demonstra astfel o teorie antropologică, despre altele şi altele, nu mai vorbim aici. Sunt convins că fiecare dintre noi a simţit, nu o dată, falsitatea unor teorii sau dovezi, uneori elaborate, alteori pline de naivitate. Numai că, ne plac poveştile, misterele şi tainele într-atât, încât ne şi bucură un strop de falsitate, mai ales dacă ea pare inofensivă.

de Dan Elias

Text cules din “Stăpânii timpului” de Dan Elias apărut la editura ELIAS EXPRES 2010

Redactor: Gheorghe Dobre
Culegere computerizatã: Teodorescu Alexandra
Teodorescu Mircea
Tehnoredactare: Veronica Panţuru

Pentru cei care doresc să comande această carte:
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ELIAS, DAN
Stăpânii timpului / Dan Elias. – Fierbinţi Târg:
Elias Expres, 2009
ISBN 978-606-92048-0-1