de Miron Scorobete
Eu vin din preistorie. O spun nu metaforic ci definind riguros o realitate palpabilă, asupra căreia am meditat cu gravitate, fiind vorba nu doar de destinul meu personal ci de mersul acestei lumi în care ne e dat să trăim.
În vederile lui Blaga, poziție pe care mi-o însușesc, preistoria și istoria nu sunt două etape succesive, una începând când se termină cealaltă, ci ele coexistă; preistoria precede istoria dar continuă să existe în paralel cu istoria, ea fiind un fel de substanță din care istoria se întrupează. Dar acest lucru poate fi constatat chiar dacă pornim de la accepția comună a termenilor. Se consideră ca hotar despărțitor al celor două apariția scrisului. Preistoria nu a încetat să existe și istoria nu a apărut instantaneu, pe tot globul, odată cu apariția undeva, într’un punct al acestuia, a scrierii. Iată, de pildă, în satul meu, un eșantion al satului românesc în general, preistoria s’a prelungit până la al doilea război mondial.
Învățătorul meu, Dumnezeu să-l răsplătească după meritele sale și după jertfelnicia sa spre aprinderea în suflete a luminii!, a fost primul dascăl în acel sat. Potrivit, așadar, regulii general acceptate, în vreme ce consătenii mei, primii din șiragul generațiilor perindate acolo, învățau să scrie, ieșeau din preistorie și intrau în istorie („ieșeau“ e un fel de a spune, pentru că, așa cum înțelegea Blaga, ei continuau să poarte în ei și cu ei foarte multă preistorie de care nu se debarasau automat odată cu așezarea lor în băncile școlii). Eu, la treisprezece ani, am fost „dat la școli“, am părăsit pentru totdeauna satul și m’am integrat altei lumi. Atunci am încălțat pentru prima dată în viața mea bocanci, care nu erau de fapt ai mei ci, cam rupți, ai fratelui meu mai mare. Tot atunci, deprins cu lampa de petrol, ba, în criza de petrol a războiului, luminându-ne de la focul de lemne, am rămas uluit când am văzut că, acționând un buton din perete, se aprinde lumina în tavan. Banalități, desigur, evocate azi, care însă pentru mine nu erau deloc banalități ci experiențe cruciale (de care să te crucești), uimitoare și dramatice – ieșirea din preistorie și intrarea în istorie.
Primitivismul rustic!, se va spune. Ce, să regretăm acum lampa cu gaz și focul de lemne?… Dar stați puțin! Nu e vorba aici nici de regret și nici de jubilație, ci de judecarea la rece a unor stări de fapt excepționale, a unei intersecții colosale, unice, fără precedent, a cursului existenței. Acel „primitivism rustic“ era lumea așa cum fusese ea de la obârșii, fără nici o modificare esențială vreme de mii și mii de ani, nu numai în ce privește civilizația materială ci și ca structură sufletească. Noi, înainte și în timpul războiului mondial, trăiam în aceeași lume cu războiul Troiei. O lume care dispare sub ochii noștri. Se creează alta în care însă, cel puțin eu, mă simt străin. Contemporanii, deocamdată, frapați de cascada schimbărilor, nu sunt dezmeticiți și nu-și dau încă seama de ce se petrece. Le-aș dori din tot sufletul ca ei și cei ce vor veni după noi să nu se simtă străini în noua lume care se încheagă, dar tare mă tem că odată se va întâmpla, iar aceasta va însemna un dezastru cosmic.
De ce le spun toate acestea? Pentru că în aproape tot ce am scris am luat amprentele acelei lumi revolute (excepție fac prozele science-fiction în care am parodiat reflexe ilare ale lumii noi, în curs de constituire). Constatam însă, cu îngrijorare, că odată cu lumea care dispărea și pe care eu o reflectam în scrierile mele, se sfârșeau și cunoscătorii acelei lumi, componenții ei, cei care comunicau cu ea, virtualii mei cititori adică. Era ca și cum literatura mea ar fi fost scrisă într-o limbă a cărei vorbitori se împuținau de la o zi la alta, ea devenind curând uitată. Și atunci eu pentru cine scriu? l-am întrebat deloc retoric, profund preocupat de aflarea unei noime a acelei activități care e rostul vieții mele, pe fratele meu Relu, confidentul meu literar de odinioară, așa cum îmi sunt acum Lucica și copiii noștri, Mihai și Luminița. Pentru cei de azi, neinteresați de ce scriu eu și mă tem că neinteresați de tot ce se scrie, dezobișnuindu-se să citească, sigur nu. Mă tem că nici pentru cei de mâine, iar pe cei de poimâine îmi e foarte dificil să mi-i închipui. Dar întrebarea cred că nici nu trebuie pusă, sau, dacă e pusă, e sigur că odată și odată își va afla un răspuns.
Autorul tăblițelor de la Tărtăria și-a pus această întrebare? Și dacă și-ar fi pus-o, după șase mii de ani eu i-aș putea răspunde: Nu ai scris în zadar. În Dacia edenică ți s-a descifrat înflăcăratul mesaj!…
Te salut peste timp, drag cititor al meu necunoscut, dar cu a cărui inimă inima mea transferată în scris bate în același ritm!
Surse:
CUVINTE PENTRU URMAȘI „Modele“ și „exemple“ pentru Omul Român, O „carte de învãțãturã“ concepută și îngrijită de ARTUR SILVESTRI – CARPATHIA PRESS – 2007 bibliotecaonline
Comentarii recente