Estetica nudului in pictura romaneasca, complet ocultată în iconografia artei româneşti până la sfârşitul secolului al XIX, tema corpului nud, devine una din preocupările majore ale picturii şi sculpturii din secolul al XX-lea. „Nudul” realizat de Constantin Brâncuşi, poziţionat în centrul acestei expoziţii, constituie principala cheie de lectură a direcţiilor stilistice deschise de acesta în arta românească din secolul al XX-lea.

Nudul atrage în general pentru că reprezintă o extremitate, cea exterioară a artei și cea internă a pornografiei. În zilele noastre aceste limite se forțează până la extrem iar pentru un fotograf este mereu o provocare, aceea de a nu trece fără voie, aceste limite, foarte fragile de altfel.

Una dintre dificultățile nudului ca subiect pentru artă, este faptul că instinctele nu pot sta ascunse, nu sunt ușor sublimate. Chiar și așa, cantitatea de conținut erotic, pe care o operă de artă o poate deține este foarte mare, nudul riscă să prezinte prea mult sex – prea mult, pentru artă. O reprezentare de succes a nudului presupune controlul acestui potențial risc.

În prima categorie de nud, voyeurismul este esențial, după cum spunea și Helmut Newton. Dar dacă nu ramâne și o mare doză de interes artistic, limitele vor fi încălcate, pentru că arta face trecerea de la efectiv (corpul gol) la ideal (nudul). Din această cauză, nudul este obiectul perfect pentru opera de artă, cel mai complet exemplu de transformare a materiei în formă.
Arta tradițională europeană presupune o doză importantă de voyeurism dar există câteva excepții valoroase care nu mai sunt nuduri ci picturi ale femeilor iubite, mai mult sau mai puțin goale. În fiecare caz viziunea pictorului asupra femeii pe care o pictează este atât de puternică încât nu ține seama de spectator. Acesta poate fi martor la relația dintre ei dar nu poate face mai mult de atât, este forțat să se recunoască ca nefiind un participant. Nu se poate înșela pe sine în a crede că ea este goală pentru el, nu o poate transforma într-un nud.

Raportând, pentru mine acesta este idealul în primul tip de fotografie de nud, imposibilitatea spectatorului de a interveni în povestea expusă.

Cred că o femeie, atunci când se plasează în spatele obiectivului, aduce o viziune ușor diferită, indiferent că vorbim despre nudul artistic, fotografia erotică sau cea pornografică. Aceasta se datorează probabil sensibilităților înnăscute, atenției pentru detalii, înclinației către povestire. Până la urmă, imaginile rezultate nu sunt diferite în esența lor, ci doar în aparență, nu sunt mai bune sau mai slabe decât cele realizate de bărbați, ci doar diferite câteodată.
extrase din interviul cu Anca Cernoschi

În arta românească, dominată mai multe secole de canoanele artei bizantine, genul nudului a pătruns doar târziu în preocupările artistice ale creatorilor, printre care Nicolae Grigorescu este considerat artistul deschizător de drumuri, acestuia aparţinându-i mai multe opere ale genului. În celebra lucrare „Nud pe malul mării” (1877-1885, Col. Elena Dona), Grigorescu tratează nudul feminin, integrându-l fundalului tipic impresionist. Acest fenomen se constată mai evident în momentul apariţiei pe simezele expoziţiilor a nudurilor realizate de Theodor Aman, Gheorghe Tăttărescu, Ioan Andreescu, Sava Henţia şi Nicolae Vermont, devenind un gen al picturii la artiştii care i-au urmat: Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Gheorghe Petraşcu, Ipolit Strâmbulescu.

Print Friendly