A devenit aproape un şablon catalogarea gândirii politice a lui Mihai Eminescu drept conservatoare. La prima vedere, această afirmaţie poate fi înţeleasă prin prisma implicării lui Eminescu ca redactor şef, între 1880 și 1881, la apariţia cotidianului conservator Timpul. Citând însă din cele scrise de Eminescu la ziarul Timpul, pe o perioadă de şase ani, să vedem dacă ne vom păstra aceeaşi opinie. Totuşi înainte de a cita din scrierile lui Eminescu să amintim cele scrise de profesorul Vasile Stancu despre acesta, în publicaţia online Condeiul ardelean.

“…Primele contacte cu mişcarea conservatoare le are la societatea „Junimea” de la Iaşi, atras fiind de cultura serioasă a membrilor săi, printre care îi putem enumera pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp ş.a., de formaţie germană, prin studiile urmate în Austria şi Prusia. De altfel, însăşi liberalii recunoşteau superioritatea conservatorilor în atragerea elitei intelectuale, recunoscând că de la Eminescu şi până la Octavian Goga toate marile personalităţi ale culturii noastre au fost situate în afara şi împotriva Partidului Liberal… Eminescu a venit la Junimea, în 1871, după un schimb de scrisori cu Iacob Negruzzi, care-l pusese în contact cu atmosfera ce domnea în acest club al elitelor. … Atât Titu Maiorescu, cât şi Mihai Eminescu, nu erau boieri „ca să-şi apere prin conservatorism privilegiile clasei lor, ei au fost aduşi la această doctrină politică prin natura speculativă a spiritului lor, care îi făcea să vadă un ritm raţional în evoluţia materiei, un paralelism între etapele gândirii şi acele ale naturii şi, mai la urmă, o lege generală, o filosofie a progresului, ce li se părea evidentă, acolo unde simplitatea empirică a liberalismului nu vede decât un fenomen simplu şi incondiţionat al progresului”.

L-aş cita aici şi pe cunoscutul critic literar Alex Ştefănescu care a făcut adesea această afirmaţie:

“Am spus de foarte multe ori, în calitate de critic şi istoric literar, bun cunoscător al biografiei lui Eminescu: dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, în mod sigur ar fi membru al PNŢCD”.

Desigur, în calitate de redactor la cotidianul Timpul, convingerile lui Eminescu erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor și în special cu ale fracțiunii junimiste, condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu. Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori. Concluzia lui G. Călinescu este că Mihai Eminescu nu urmărea construirea unui „sistem filozofic oficial”, ci că își folosea cunoștințele filozofice „pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalțe o politică și o etică”

Pentru Eminescu, legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

citat:

„… toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

Eminescu luptă pentru limba românească. El promovează scrierea într-o limbă înțeleasă de toate clasele, pentru a nu mai fi străini la noi acasă aşa cum avea să afirme mai târziu Nicolae Iorga care împrumută de la Eminescu expresia de „răscolire sufletească” produsă de problema utilizării limbii române. Dealtfel Semănătorismul, al cărui principal teoretician după Eminescu a fost Nicolae Iorga, conține ca şi ideologie un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziții-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei și vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură și Unirea. Iorga a asimilat preocupări mai vechi ale lui Eminescu, pe care le-a definit, sintetizat și teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societății și atrăgând atenția asupra necesității culturalizării țărănimii.

Eminescu şi-a făcut mulţi duşmani criticând deopotrivă pe conservatori şi liberali. Cu toate acestea talentul editorial şi jurnalistic îl fac pe Eminescu foarte popular în epocă, ajungând celebră fraza rostită în plenul Parlamentului Român „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:

„Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

De altfel cuvintele din plenul Parlamentului Român au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, fiind unul dintre şefii Partidului Conservator, alături de Titu Maiorescu. Aşadar, în timp ce Mihai Eminescu conducea Timpul, ziarul de propagandă al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, motiv pentru care cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii. Convingerile lui Eminescu erau însă de nezdruncinat. Este posibil ca, iniţial, junimiştii masoni să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul pe Eminescu, practic îşi pun singuri bomba în casă.

Eminescu nu făcea nici un compromis pe linia doctrinară pe care şi-o impusese.

citat:

„Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat.”

Mai trebuie amintit faptul ca dacă la 27 octombrie 1877, Eminescu devine redactor la ziarul Timpul din București, de abia la 3 februarie 1880 se constituie Partidul Conservator, la început sub conducerea lui Manolache Costache Epureanu și Theodor Rosetti. Acesta din urmă preia Timpul și-l desemnează pe Mihai Eminescu redactor șef. Cei doi îi lasă libertate deplină în conducerea ziarului.

Aşa cum am mai spus, pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional. Din acest motiv imixtiunile străine erau aspru criticate şi deconspirate indiferent de cine erau ele susţinute. citat:

„… De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ţinând seama „de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat.”

Eminescu afirma că misiunea noastră ca „ popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident şi Orient. Pentru a reuşi în această misiune, trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinăm. De aceea, neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii noastre externe.

Devine astfel evident faptul că pe parcursul activităţii sale jurnalistice, intransingenţa, naţionalismul, unionismul şi influenţa pe care o exercita asupra maselor populare îl depărtează pe Eminescu de doctrina conservatoare şi îl apropie foarte mult de curentul ideologic intitulat Semănătorismul.

Nu este de neglijat faptul că Aron Pumnul, unul dintre fruntaşii Revoluţiei din Transilvania de la 1848, este profesor al lui Mihai Eminescu la Cernăuţi. Acesta avea să-i formeze şi să-i marcheze gândirea, în anii de tinereţe, omului politic de mai târziu Mihai Eminescu. Aron Pumnul s-a născut în familia unor iobagi români din satul Cuciulata, judeţul Braşov. Aron Pumnul îşi face studiile la Blaj şi la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 a fost numit profesor de filosofie la Blaj, în acelaşi an plecând cu o bursă de studii la Viena, la Institutul teologic “Sfânta Barbara”. S-a întors în Transilvania în 1846, reluându-şi activitatea de profesor la Blaj. A înfiinţat împreună cu Timotei Cipariu ziarul „Organul Luminărei”, dar şi alte publicaţii. Eminescu debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”, alături de alte figuri marcante ale timpului precum Vasile Alecsandri, Andrei Bârseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron și Nicolae Densușianu, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuță, Barbu Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu.

Dacă Aron Pumnul provenea dintr-o familie de iobagi ce fusese legată de pământ la fel şi tatăl lui Mihai Eminescu provenea dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei. Cunoscând realitatea la sol a ţăranului român din toate provinciile româneşti, voluntar sau nu Eminescu fondează prin scrierile sale un nou stil de gândire econmică intitulat “Teoria Statului Organic”. Acesta este încorporată ulterior de Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari economiști români, într-o celebră lucrarea de-a sa, “Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”.

Cartea lui Mihail Manoilescu, publicată în anul 1932, este tradusă în portugheză, ajunge în Brazilia unde devine curs universitar, din anii 1970 program economic al țării, iar în perioada 2000-2012 transformă radical Brazilia, generând o creștere economică spectaculoasă…

Statul are în concepția lui Eminescu două componente: corpul statului și sufletul statului. Corpul statului îl formează spațiul geografic pe care locuiește un popor, cu istoria sa. Corpul statului român era în viziunea lui Eminescu cel care se va înfăptui în 1918.

Sufletul statului îl formează poporul, cu clasele sociale, care îi conferă caracterul național. Sufletul statului român îl formează, în concepția sa, populația autohtonă, creatoarea limbii române, înainte de constituirea formațiunilor statale și păstrarea tradițiilor seculare. Nu întâmplător țărănimea reprezintă în concepția sa expresia virtuțiilor poporului român.

Pătura superpusă formată, cu precădere din elemente alogene, constituia o primejdie reală pentru caracterul național al statului român.

Prin cele afirmate şi promovate de Mihai Eminescu în politică, observăm cum baza (podeaua) teoretică imaginată de Eminescu stă la formarea mai multor curente ideologice ulterioare. Dacă Junimismul l-a preluat din mers, Eminescu a contribuie din plin la formarea principiilor Sămănătorismului, influenţează ulterior Poporanismul care va sta în cele din urmă la baza Țărănismului. Este evidentă această această înrâurire pornită ca emulaţie a miscării paşoptiste şi concretizată în multiple şcoli de gândire tradițional naţionaliste. Toate acestea curente ideologice tradiționale româneşti apărute la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 l-au avut pe Eminescu ca principal contributor. Fără a minimiza importanţa junimiştilor Petre Carp sau Titu Maiorescu, a poporanistului Constantin Stere, a sămănătoristului Nicolae Iorga sau a țărănistului Virgil Madgearu, în contextul sfârşitului de secol 19, este de neimaginat apariţia acestora fără aportul direct al lui Eminescu. Aceste ideologii militau pentru armonizarea structurilor politice și economice ale țării cu structurile predominant agrare. În acest sens ţărăniştii se aseamănă cu poporaniștii și erau de principiul că agricultura țărănească era inerent non-capitalistă. Ea trebuia protejată de capitalism, despre care credeau că dacă va penetra structura organizatorică a agriculturii, ar distruge tot ce este mai deosebit și mai autentic în stilul de viață românesc. Preocuparea majoră a lui Eminescu cât şi a țărănismului erau societatea rurală și bunăstarea ei.

Ideile principale prin care Eminescu a detaliat concepţia sa autohtonistă au fost: tradiţionalismul, naţionalismul, locul şi rolul fundamental al ţărănimii şi credinţa în dezvoltarea forţelor proprii ale poporului său. El anticipă şi prevede mişcări ale istoriei şi profetizează evenimente cum ar fi de exemplu “Răscoala Țărănească din 1907“. Aici se şi află probabil una din explicaţiile statutului său de contemporan în eternitate. În acelaşi timp opera publicistică denotă o profundă conştiinţă misionară. Una din cele mai sacre datorii a constituit-o pentru Eminescu apărarea ţărănimii, acea colectivitate umană în care el vedea adevăratul popor românesc.

Mă întreb retoric la final de articol, cât de conservator a fost Mihai Eminescu?

articol cules şi îngrijit de Dan Bârsan