Emil Cioran sau Capcanele lecturii. Îndreptar nepatimas pentru tânarul cititor crestin. Poate ca setea spirituala a oamenilor nu a fost niciodata mai intensa ca la începutul acestui secol agonic.

Emil Cioran parintele nihilismului

În absenta altor “surse” (sau, pur si simplu, în ignorarea altor surse), cei mai multi oameni îsi îndreapta pasii spre lumea cartilor, cautând acolo rezolvarea crizelor spirituale. “Izvorul” cartilor pare sa potoleasca aceasta sete chinuitoare a omului post-modern. Lectura poate fi însa o aventura extrem de riscanta. “O carte trebuie sa adânceasca rani, sa le provoace chiar”, scrie Cioran1. Astfel de cuvinte nu te pot lasa indiferent; ele arata cât de grave pot fi consecintele întâlnirii cu o carte.

Fascinatia demersului cioranian

Pentru multi dintre cei nepregatiti duhovniceste în vederea unei asememea întâlniri, Emil Cioran a fost si va ramâne un fenomen riscant. În jurul operei cioraniene s-a iscat o controversa tensionata, uniii grabindu-se sa arunce anatema, altii iubindu-l patimas. A fost acuzat de nihilism, ateism, antisemitism si ipocrizie. Contestat si adulat deopotriva, Cioran a devenit un “caz” despre care s-a scris foarte mult. Cu toate acestea, exista putini cunoscatori ai sistemului de gândire cioranian, poate si pentru ca nu sunt multi cei care intra în rezonanta cu sufletul scriitorului. Principiul dupa care se conduce critica moderna (uciderea obiectului observat, pentu a-l recompune prin analiza) se dovedeste falimentar în “cazul” Cioran. Sfâantul Maxim Marturisitorul recomanda cercetarea cu bunavointa a unei scrieri (introducerea Capetelor despre dragoste, în Filocalia, vol. 3). Aceasta metoda critica ar trebui aplicata mai ales în cazul lecturilor nihiliste.

Pentru omul modern, spirit revoltat si dezorientat deopotriva, de asemenea agitat si supeficial, întâlnirea cu Cioran, cu demersul sau viguros, reprezinta un soc puternic. Cei care consuma “veninul” scriitorilor fara spirit critic cad usor în “capcanele” cioraniene, neputând ramâne pasivi. Ei sunt contaminati de disperarea, deznadejdea si angoasa lui Cioran. Nu stiu daca se poate vorbi aici de riscuri mai mari sau riscuri mai mici. În mod cert, a asuma subiectiv opera cioraniana este un pericol – pericolul de a te trezi sfâsiat de contradictii interioare, de a deveni un om-fragment”.

Este necesara o analiza lucida a textelor, deoarece exista riscul caderii în idolatrie si al identificarii cu autorul, cu vointa, problemele si solutiile sale. Foarte putini oameni sunt pregatiti sa guste din întunericul cioranian fara riscul fascinatiei, iar cei care o fac neavând rezistenta interioara sfârsesc prin a se îndragosti de violenta, sângele si moartea pe care le exalta scriitorul. Gândirea lui Cioran este, în aparenta, haotica; el urmeaza exemplul lui Nietzsche, introducând “sângele” în scriere: “As vrea sa scriu ceva cu sânga… Ca totul în mine este rana si însângerare”, spune el de pe “culmile disperarii”2.

Nu trebuie sa ne lasam însa înselati de formulele eclatante, cu adevarat pline de puterea fascinatiei. Pentru Cioran, revolta si imaginile tari – prin care se exprima – reprezinta o sfidare a indiferentei cotidiene, un strigat care vrea sa atraga atentia, fara ca demersul sau sa se cofunde cu aceasta imagine. El practica o hora estetica a violentei, a revolutiei, pentru a trezi mintile adormite, dar nu pentru a rani pe cineva. Cioran îl ispiteste pe cititor invitându-l indirect pe “culmile disperarii”, acolo unde “nu se poate respira decât cu un picior dincolo de viata”3. Numai asa se poate trai intens, total, nelinistit – cu acces la tragic.

Sinuciderea si moartea

Desi opera cioraniana pare deseori o “reclama tentanta” pentru combustie, distrugere si moarte, autorul nu îsi transforma trairile în propaganda. Dimpotriva, experienta lui este strict personala si lasa fiecarui cititor libertatea de a-si trai propria experienta. Singura “vina” a lui Cioran este ca textele sale nu sunt niciodata neutre, impersonale (Petre Tutea observa ca Cioran a facut tot posibilul sa se deparaziteze de obsesiile unei filosofii expozitive,neangajate existential). Autorul îsi sondeaza propriul abis, plonjeaza în sine însusi pentru a-si explora zonele obscure, populate, e adevarat, cu monstri. Pentru el scrisul este provocator si un mod prin care se elibereaza de obsesii.

Emil Cioran

Cu toate ca îsi marturuseste intentia de “a demisiona” atât din viata, cât si din omenire Cioran nu alege sinuciderea. De fapt, în opera cioraniana, sinuciderea nu apare ca o solutie cum înteleg cei mai multi cititori. Desi au aparut voci care îl considera pe Cioran un instigator la sinucidere, acestea pot fi usor reduse la tacere. Desigur, exista printre tinerii cititori exemple nefericite, ale celor care au cazut prada acestei capcane. Acesta este riscul unei perceperi patimase, fara luciditate, Toate textele referitoare la sinucidere ar trebui privite dinspre autor, care a ales sa moara de moarte buna… Cei care vor citi Scrisori catre cei de-acasa4 vor avea surpriza sa descopere ca Cioran nici macar nu concepe faptul ca o persoana poate recurge la sinucidere.

Cele mai multe dintre pasajele dedicate sinuciderii sunt teribilisme asumate prin care Cioran lupta mai usor împotriva absurdului. Este un mod de a sabota moartea. “Jocul de-a moartea” îi reuseste de minune lui Cioran, desi el este absorbit ]n egala masura si de viata. Toata drama lui se naste din aceasta pendulare continua între Bine si Rau, Viata si Moarte. Desi la început pare a iubi moartea de dragul mortii, Cioran demonstreaza în timp ca adevarata dragoste de moarte este de fapt o dragoste de Viata, “Mai este ceva pe acest pamant care sa nu poata fi pus la îndoiala, în afara de moarte, singurul lucru sigur în aceasta lume”. Si continua: “Totul este nefolositor si fara rost – afara poate de melodia ascunsa a chinului”5.

Poate ca unul dintre cele mai importante aspecte ale operei cioraniene este faptul ca revolta si negativismul se transforma într-o apologie a vietii. Privind viata prin lentila unui “epileptic ratat”, sfâsiat de permanente contradictii interioare, Cioran îi dezamageste pe tot cei care îl cred un nihilist convins, marturisind în final ca … a fost pasionat de viata.

Ateismul si cearta cu Dumnezeu

Un alt aspect care îl poate zgudui pe cititorul operei cioraniene este permanenta cearta a scriitorului cu Dumnezeu.

În general, textele în care Cioran vorbeste despre Dumnezeu sunt derutante. Cele mai multe teologi care au încercat sa se apropie de opera sa au sfârsit prin a-l declara “eretic” si “periculos”, pentru ca au înteles gresit sintagmele eclatante de tip nietzschest Nietzsche este gresit înteles, ca un ateu; Christos Yannaras a propus în Heiddeger si Areopagitul, din perspectiva traditiei apofatice ortodoxe, chipul altui Nietzsche mai inrudit cu sfântul Dionisie decât cu ateismul modern)6.

Într-adevar, Cioran are o relatie speciala cu religia. Când spun “relatie speciala” ma refer la treptele unei deveniri spirituale dificile, sinuoase, chiar traumatizante. Literar vorbind aceasta relatie chinuita se traduce într-un discurs revoltat. Cred ca este necesar sa evidentiez aici cei doi timpi ai discursului revoltat: primul, imediat comprehensibil din punct de vedere popular, este cel nihilist. De regula sunt reproduse sintagme de tip “Gott ist tot”. Al doilea tip, mai profund, ne determina sa întelegem ca, de fapt, discursul revoltat nu e unul care desfiiinteaza, care neaga, propunând haosul, ci unul refornist.

Receptarea operei cioraniene depinde în mare masura de acesti doi timpi. Pentru o lectura simplista (necritica, dar si fara implicarea profunda a cititorului), Cioran pare un blasfemiator Aici se pot aminti titluri dure ca Demiurgul cel rau, Marturisiri si anateme sau Tratat despre descompunere.

La o lectura atenta (daca ne asumam riscul unei astfel de lecturi!), vom observa cî revolta lui Emil Cioran îsi are izvorul într-o dezamagire esentiala fata de vremurile despiritualizate pe care le traim. Cred ca, de la eseul lui Albert Camus – Omul revoltat -, putini gânditori au abordat tema foarte delicata a raportului dintre mistica si agnosticism.

Aproape toate “dialogurile” lui Cioran cu Dumnezeu sunt invocatii furioase, pline de revolta. Totusi, aceasta furie nu-l împiedica sa spuna, în Lacrimi si sfinti, ca: “Fara Dumnezeu totul e noapte, iar cu El lumina nu mai e folositoare”7. Apropiindu-se de Dumnezeu, autorul se simte amenintat, fapt ce îl determina sa strige: “Doamne, fara tine sunt nebun si cu tine înnebunesc!”.

Cioran preia ideea lui Miguel de Unamuno, afirmând cp învingatorul pagânismului, crestinismul, lâncezeste astazi într-o nefârsita agonie: “Crestinismul si-a trait traiul: de pe acum cascam pe Cruce… “8. Bineînteles, sintagma este generatoare de isterie, dar Paul Evdokimov spune cam acelasi lucru în tulburatoarea sa carte, Iubirea nebuna a lui Dumnezeu: “Cuvântul unor oameni care s-au tolanit foarte comod peste Cruce nu mai poate avea nici o trecere”. Cioran nu iarta, întemeiat de aceasta data, normele de morala crestina care au înlocuit vigoarea evanghelica, evidentiind un paradox trist: “Acolo unde începe Morala, înceteaza Viata”9. Pentru a fi viu, spune autorul, trebuie sa parasesti schemele, caci schema înseamna moarte, În viziunea lui Cioran, crestinismul trebuie sa reînceapa sa fie o sursa de uimire si scandal, sa declanseze crize si sa provoace spiritul. Autorul regreta fervoarea pierduta a religiei. El vede în Biserica refugiul dezamagirii si nu “stâlpul si temelia adevarului”. Si poate ca are dreptate, având în vedere ca astazi se construiesc zeci de biserici – adevarate splendori publice – iar Biserica de oameni agonizeaza.

Cioran analizeaza magistral alienarea omului, ruperea lui de Dumnezeu si consecintele caderii în pacat. Desigur, exista multe aspecte discutabile în divagatiile sale teologice. Daca reusim sa citim selectiv, fara a cadea prada exigentelor estetice, tipic cioraniene, nu putem avea decât de câstigat. Întreaga opera cioraniana este o marturie a faptului ca autorul era un obsedat de cunoastere. Pentru Cioran, mântuirea pare a fi inacceptabila deoarece urmeaza robiei credintei. Lipsa de claritate si absenta simtului realitatilor spirituale îl împiedica pe scriitor sa vada ca, de fapt, aceasta “robie a credintei” le ofera oamenilor adevarata libertate. Deseori, furia si imprecatiile lui Cioran la adresa lui Dumnezeu se transforma în adevarate marturii de dragoste: “Forta asta absurda care te face sa-l strângi pe Dumnezeu la piept, ca pe o fiinta scumpa în agonie, sa-i ceri o ultima dovada de dragoste…”10

Tragic si ludic

Emil Cioran marturiseste în multe din scrierile sale ca toata viata a cautat trairea intensa, totala, nelinistita, cu acces la tragic. “Prefer de o mie de ori o existenta dramatica, torturata pentru destinul ei în lume si chinuita de cele mai consumatoare flacari interioare, decât un om abstract, fragmentat de probleme abstracte, care nu angajeaza fondul subiectivitatii noastre”.11

Scriitorul pare a fi un disperat incurabil care nu poate sa se desprinda din iadul în care traieste, ci se adânceste în el. Se poate observa usor faptul ca discursul lui Emil Cioran se bazeaza pe exagerare, iar retorica sa este una a excesului. Tonul nu trebuie sa-i însele pe cei hipersensibili. Sa nu pierdem din vedere ca scriitorul este, dincolo de opera sa “nihilista”, un “mizantrop” care si-a iubit prietenii, un “sinucigas” care a murit de batrânete si un “necredincios” care se gândea în fiecare clipa la Dumnezeu.

Cristian Badilita a relevat foarte bine fata ascunsa a lui Cioran: “La Cioran nu gasesti nimic revoltator. Gasesti numai o încrâncenare seducatoare si o discreta autoflagelare. Si mult umor.”12

Întra-adevar, din opera cioraniana transpare faptul ca scriitorul are foarte mult umor si se joaca, uneori, cu marile adevaruri ale vietii, valorizând estetic suferinta si moartea. Factorul surprinza joaca un rol important în cartile lui Cioran. Spre deosebire de Sartre si Camus, Cioran nu cheama la revolutie. Dimpotriva, în viziunea sa orice fapta reprezinta o contributie inevitabila la accentuarea mizeriei umane si a descompunerii universale care va culmina în Apocalips.13 Opera lui Cioran pare sa stea sub semnul despartirii continue, dar o despartire paradoxala. Autorul se desparte de Dumnezeu pentru a fi mai aproape de El, sau îsi da demisia din viata pentru a trai la temperaturi extreme, deci pentru a fi mai viu.

Un alt aspect derutant la Cioran este starea de fuga, care capata nuante neasteptate. Filosoful se refugiaza în irealitate preferând starile onirice în locul luciditatii. “Luciditatea este acel interval dintre doua crize, care dincolo de febra, delir sau obsesie, denunta necrutator sperantele înselatoare ale filosofiei, religiei, artei.”

Paradoxul cioranian este vizibil mai ales în “Ispita de a exista” unde gasim pagini întregi impregnate de negatii. Scepticul si antidogmaticul Cioran uimeste în final cititorul acestei carti printr-o uluitoare mirare în fata miracolului existentei în favoarea careia se pronunta.14 Ceea ce îl salveaza pe Cioran de la combustie în momentele de traversare a infernului interior este spiritul ludic, dar si echilibrul interior (chiar daca el opteaza aparent pentru dezechilibru si ruptura).

Pentru firile parimase întâlnirea cu opera lui Emil Cioran reprezinta un mod intelectual de a pune gaz pe foc. Cei îndragostiti de întunericul cioranian se afla departe de a-l fi descoperit cu adevarat pe scriitor – pesimistul optimist care ofera în maniera criptica raspunsuri la marile întrebari existentiale.

Câteva sugestii finale

Cel mai sigur mod de a nu cadea în “capcanele” lui Cioran este sa avem în vedere ca autorul a privit lumea printr-o “lentila estetica”. Cu toate acestea, revelatiile durerii nu ar trebui întelese numai sub aspect estetic, caci suferinta lui Cioran este reala. Este necesar sa ne apropiem cu grija de opera sa. Pentru cei care îl iau prea în serios, la modul tragic, întâlnirea cu Cioran poate fi extrem de dureroasa. Acestia trebuie mai întâi sa se “vindece” de Cioran pentru a-l putea “gusta” cu adevarat.

Dar poate ca nu ar trebui sa ne ferim atât de mult de ranile pe care le-ar putea provoca o carte scrisa de Cioran. E posibil ca printr-o astfel de rana Dumnezeu sa se strecoare în viata noastra, caci scrierile cioraniene sunt într-adevar apocaliptice, conduc la cunoasterea profunda a constiintei umane.

Tipul de mesaj redat în imagini violente nu este tocmai mesajul apofatic al antinomiei, al sentimentului tainei impenetrabile a existentei, dar Cioran intuieste miezul de taina al lucrurilor. El nu traieste în afara tiparului divino-umanitatii.

Nu s-a spus înca totul despre “nihilismul” cioranian, si poate ca s-a pierdut din vedere tocmai esentialul. Faptul ca Cioran vede salvarea finala nu în moarte, ci în iubire (foarte asemanator acelei spuse a patriarhului Calist al Constantinopolului: “iubesc, deci exist”, citata de parintele Staniloae), mi se pare cea mai clara dovada ca nihilismul sau este, de fapt, un antinihilism, Cioran poate rataci prin beznele adânci ale propriei fiinte, asemenea personajelor dostoievskiene, fara ca lumina si puterea creatoare sa se stinga în sufletul sau. Altfel, cum ar putea el afirma ca “nu dainuie decât ceea ce a fost conceput în singuratate, cu fata la Dumnezeu, fie ca esti credincios, fie ca nu”?

Cartile pot fi teofore, si nu trebuie sa uitam ca orice lectura prinde viata în apele adânci ale sufletului nostru. Pentru cei care se situeaza în limitele paradigmei întruparii Cuvântului, care pot filosofa liber în limitele credintei (cum spune Sfântul Grigorie Teologul), întâlnirea cu Emil Cioran nu reprezinta nici un risc. Tânarul crestin, însetat deopotriva de viata duhului si de lectura, poate naviga în siguranta pe apele învolburate ale scrisului cioranian, daca urmeaza îndemnul Sfântului Vasile cel Mare – de a copia exemplul albinei, care din flori ia numai ceea ce îi trebuie (cf. Omilia a XXII-a, Câtre tineri).

1. Emil Cioran, Sfartecare, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 78
2. Emil Cioran, Pe culmile disperarii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 63
3. Ibidem, p. 123
4. Emil Cioran, Scrisori catre cei de-acasa, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995
5. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 57
6. Christos Yannaras, Heiddeger si Areopagitul, Editura Anastasia, 1996
7. Emil Cioran, Lacrimi si sfinti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 83
8. Emil Cioran, Istorie si utopie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 48
9. Emil Cioran, Revelatiile durerii, Editurea Echinoctiu, Cluj-Napoca, 1990, p. 35
10. Emil Cioran, Lacrimi si sfinti, p. 95
11. Emil Cioran, Istorie si utopie, p. 48
12. Crisian Badilita, Nodul gordian, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 86
13. Emil Cioran, Tratat de descompunere, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 7
14. Ibidem, p. 70
15. Emil Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992

mrd. Sorina Sandu, BA (Th) preluat http://sorinas.3x.ro/eseu/Emil%20Cioran%20sau%20Capcanele%20lecturii.html

Print Friendly