„Existenţa acestei femei inteligente și atașată de valorile morale ale epocii sale nu a fost una de rând. Ea a avut o biografie mare, o viaţă neobișnuită, făcută din dragoste, muncă și totală dăruire cauzei ţării și lumii din jurul său”, scrie Maria Platon în cartea „Doamna Elena Cuza – Un destin pentru România”.
Un destin cu scurte momente de bucurie, presărat cu nesfârșite dureri și resemnări care, de fapt, „au așezat-o în neuitare”, cum spune Maria Platon.
Născută la 17 iunie 1825 în Iași, Moldova, Elena a fost fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu și a soției sale Ecaterina Rosetti-Solescu (Catinca). Crescută și educată de o mamă severă, cu o credință puternic înrădăcinată și principii morale stricte, Elena a fost și a rămas toată viața o ființă extrem de timidă, mult timp sub autoritatea mamei sale. Și-a petrecut copilăria la moșiile de la Solești și Miclăușeni, locurile preferate de bunicii și părinții ei. „Aici cunoaște traiul din satele românești, se leagă de oamenii locului, mai ales de cei umili și obidiţi, pe care îi va ocroti, neabătut, cu puterea unui mare și cald suflet”, notează Maria Platon.
A urmat școala, cu o guvernantă din Franța și una din Germania, apoi tânăra Elena de 15 ani a mers la Iași unde și-a continuat educația. În vâltoarea influenței vestice, în special pariziene, a societății ieșene din acele vremuri, participa la baluri și, la unul dintre acestea, s-a îndrăgostit de „un bărbat frumos, cu trăsături regulate, ochi căprui și păr castaniu buclat, dar și expansiv, petrecăreţ și mereu nestatornic în sentimentele sale”, cum îl descrie Maria Platon pe tânărul Alexandru Ioan Cuza.
Cei doi s-au căsătorit în 30 aprilie 1844, când ea avea 18 ani (împlinea 19 peste aproape două luni) și el 24 pe care i-a aniversat la sfârșitul lui martie. Iubirea ei pentru el nu a fost însă suficientă pentru a avea fericirea visată. Nevoită să facă față infidelităților soțului, a reușit să-și ascundă cu discreție durerea – și să nu uite deviza familiei Rosetti: „în senin, ca și în negură, să rămân teafără” – pe care o mărturisea din când în când numai mamei ei, care i-a fost sprijin până în 1869, când a murit și de atunci Elena a rămas și mai singură.
A trăit mult timp singură la Paris. A revenit în România convinsă de mama ei, dar mai ales de Vasile Alecsandri, unul din apropiații soțului ei. S-a întors cu aer parizian, mai elegantă, rafinată, feminină și mult mai puternică, o Elena complet diferită față de cea cunoscută de soțul ei.
„Modestă, dispreţuind fastul, respingând vorbele mari și gesturile teatrale, profund credincioasă, după tradiţia poporului său, ea s-a mulţumit să arate, fără a impune nimănui, care sunt faptele ce pot sluji progresului ţării sale.” – Aurica Ichim, istoric, în cartea „Doamna Elena Cuza – Un destin pentru România”
Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri au fost mereu admiratorii ei și au respectat-o pentru distincția ei, puterea ei și bucuria de a se implica în numeroase acte de caritate și de educare a poporului, prin stimularea artei și culturii.
A încercat să-și îndeplinească bine responsabilitățile ca primă doamnă – participa la dineuri și la diferite evenimente de la Palat, organiza baluri, primea în audiență oameni importanți.
Faptul că nu a avut copii a făcut-o să-și îndrepte atenția spre cei orfani (copii „găsiți”, cum se spunea atunci) – a înființat Azilul Elena Doamna, dar a sprijinit și școli, spitale, muzee. Prin toate aceste lucruri făcute din generozitate, Doamna Elena a cucerit poporul cu modestia ei, dragostea ei pentru țară, capacitatea de a dărui simpatie și înțelegere celor simpli și nevoiași.
Despre Doamna Elena și Azilul înființat de ea, jurnalistul francez Ulysse de Marsillac stabilit în București scria: „în 1862 providenţa a adus-o aici pe Elena Cuza, întruchiparea bunătăţii, generozitatea simplă și blândă, care făcea binele fără ostentaţie și care nu profita de înalta sa poziţie, decât a-i ajuta pe cei în suferinţă”.
Conștientă de importanța implicării femeilor în viața socială, ea le-a scris doamnelor să nu uite să-și arate generozitatea: „La toate naţiile oamenii sunt aceea ce femeile au voit să fie. Ele sunt mume și soaţe. Naţiile cu mari virtuţi, pe care le admiră istoria, sunt fapta femeilor ce se află la înălţimea marii lor misiuni pe pământ. Naţia română, ea însăși, este supusă acestei voinţe divine. Ea va fi, în viitor, ceea ce femeile române vor voi să fie, să nu ne îndoim”…
Deși nu a reușit niciodată să fie stăpâna inimii soțului ei, probabil în cele din urmă a reușit să-l cucerească și să-i câștige respectul prin loialitate, dragoste, dăruirea ei completă. Ea a fost cea care i-a stat mereu aproape în anii de exil și tot ea l-a îngrijit cât a fost bolnav și i-a fost alături în ultimele clipe de viață.
În anul în care împlinea 84 de ani, după o agonie lungă, „s-a rupt de tot ce este pământesc”, cum scrie Maria Platon, și continuă: „Și-a dorit o înmormântare simplă, la Solești, cu sicriu de stejar, purtată de dricul săracilor, cu un singur preot, fără discursuri, doar cu oameni simpli în juru-i. Pe tot întinsul Moldovei, clopotele bisericilor și mănăstirilor au bătut îndelung, pentru ca «râul, pădurea și muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza».”
La trecerea ei în neființă, istoricul Nicolae Iorga scria: „A murit la Piatra Neamț femeia ideal de bună și modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarășa lui Vodă Cuza. Sânt sicrie pe care nu se depun nici florile cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite față de măreața simplicitate a ființei pământești care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri și păcate, a dus curată viață cerească, asemenea îngerilor. Dintre aceste ființe alese, a fost Doamna Elena, a cării viață întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă de lume.”
Comentarii recente