I
Dragoş, mândru ca un soare,
A plecat la vânătoare.
Ghioaga şi săgeata lui
Fac pustiul codrului!
Cerbul moare, urşii pier
Şi vulturii cad din cer…
Iată că-ntr-o dumbrăvioară
El zăreşte-o căprioară,
Fiară blândă de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte
Şi corniţe subţirele
Şi copite sprintenele.
Căprioara cum îl simte
Lasă locurile strâmte,
Fuge, saltă, zboară, piere,
Ca un vis, ca o părere;
Iară Dragoş înfocat
O goneşte ne-ncetat.
Zi de vară cât de lungă,
Vânătorul o alungă,
Ş-amândoi se pierd de vii
În codri mereu pustii!

II
Iată, mări, că deodată
O poiană se arată,
Înverzită, înflorită
Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarbă-n poieniţă
Cântă-o albă copiliţă,
Cu ochi dulci, dezmierdători
Şi cu sânul plin de flori.
Căprioara, cât o vede,
Zboară vesel, se repede
Şi îi cade la picioare
Pe-un covor de lăcrimioare.
Cât viteazul o zăreşte,
Pe loc stă şi se uimeşte!
Uită blânda căprioară
Şi săgeata ce omoară!
Uită draga vânătoare,
Uită lumea de sub soare!

III
„Copiliţă! zice el
Rezemat de-un stejărel.
Eşti tu zâna ăstui plai,
Sau o floare de la rai?”
„Dragoş, Dragoş, frăţioare,
Nu sunt zână, nu sunt floare,
Dar am suflet fecioresc
Şi Moldova mă numesc.
Mult e mult de când te-aştept
Să-mi alin dorul din piept,
Că de Domnul sunt menită
Ca să fiu a ta ursită!”
„O, Moldovo-ncântătoare,
Gingaşă fărmecătoare!
Iată, arcu-mi vitejesc
Lângă tine-l răsădesc,
Ca să deie până-n zori
Crengi cu frunze şi cu flori,
Şi cu-acele crengi frumoase
Să-mpletim cununi voioase,
Una ţie, una mie,
Pentru-a noastră cununie!”

IV
A doua zi ei plecară
Şi prin codri apucară,
Amândoi îmbrăţişaţi,
Cu flori mândre-ncununaţi.
Dealuri multe ei suiră,
Multe dealuri coborâră,
Până-n valea ce-nverzită,
De-un râu luciu răcorită.
Copiliţa-nveselea
Şi din gură-aşa grăia:
„Dragoş, Dragoş, frăţioare,
Lasă ochii tăi să zboare
Peste dealuri şi câmpii
Păscute de herghelii,
Peste văi, peste grădini
Unde zbor mii de albini,
Peste ape curgătoare
Şi dumbrăvi răsunătoare.
Cât pământ tu vei vedea,
E cuprins de zestrea mea!
Ş-acea dalbă de moşie
Toată-n veci a ta să fie,
Ca să fie-n veci scăpată
De o fiară-nfricoşată,
De un zimbru fioros
Care-o calcă-n sus şi-n jos.”

V
Bine vorba nu sfârşea,
Din râu iată că ieşea
Zimbrul aprig ca un zmeu,
Cu lungi coame ca de leu,
Şi cu coarne oţelite,
Şi cu aripi la copite.
Fiara cruntă şi turbată
Pleca fruntea lui cea lată
Şi sărind, mugind, da zor
Peste mândrul vânător.
Iară Dragoş s-aţintea
Şi, cel zimbru cum venea,
Ghioaga-n frunte-i arunca,
Fruntea-n două-i despica!
Apoi capul îi tăia,
Într-o lance îl punea
Şi pleca în veselie
Pe frumoasa lui moşie,
De păgâni să o ferească
Şi ca domn să o domnească!

Zguduitoarea capodoperă monumentală din imagine îi aparţine lui Ion Jalea, cel care la Mărăşeşti şi-a pierdut un braţ pentru ca România să le aibă pe amândouă.

Print Friendly