Statutul numelor de locuri

Numele de locuri sau toponimele (cum sunt cunoscute în lucrările de specialitate mai noi) sunt numele proprii ale unor „obiecte” sociogeografice (numite şi topice): aşezări umane, forme de relief, ape, drumuri, păduri etc., care servesc drept repere în teritoriile unde se află şi în comunicarea cu privire la spaţiile geografice respective. De altfel, în perioadele mai vechi, pentru numele de locuri era folosit termenul nume geografice. Unii specialişti cuprind în categoria toponimelor şi denumirile punctelor cardinale, ale vănturilor, uraganelor, astrelor etc.

Ca şi celelalte nume proprii, numele de locuri se deosebesc de apelative prin faptul că nu se formează, ca acestea, prin abstractizare şi generalizare, şi, de aceea, nu denumesc clase conceptuale de obiecte; sensul (sau mai bine zis funcţia) lor constă în individualizarea şi identificarea unui obiect anume (geografic, în cazul numelor de locuri) din clasa respectivă. Numele comune diferenţiază între ele clase de obiecte, în timp ce numele proprii individualizează strict obiectele desemnate, pe care le disting de celelalte obiecte similare pănă la izolarea „mentală” completă de acestea. Ele nu au nevoie de situaţie sau de context pentru a individualiza, întrucât conţin în sine un sens lexical general şi indici de individualizare. Astfel deal, izvor, păltiniş desemnează orice lucru care se încadrează în clasa noţională respectivă, iar dacă dorim să individualizăm unele dintre aceste lucruri prin cuvinte comune, trebuie să apelăm la articularea, determinarea sau indicarea prin gesturi (dealul acesta, izvorul din islaz, păltinişul de pe coastă etc.). Aceleaşi cuvinte, devenite nume proprii (şi scrise, în consecinţă, cu iniţială majusculă) individualizează direct şi explicit obiectele geografice în cauză, fără nici un fel de formanţi gramaticali sau mijloace extralingvistice (indicare gestuală): Deala(l), Izvoru(l), Păltiniş.

Formate, în ultimă instanţă, din foste apelative (cuvinte comune) sau din foste nume de persoane, numele de locuri au devenit, cu timpul, semne arbitrare („simple etichete”, cum se spune uneori) ale obiectelor geografice, foarte eficiente din punct de vedere comunicativ, estompând sau chiar obturând total, pentru vorbitorul comun, detaliul fizic sau social care a provocat denuminarea iniţială, dar care, descoperit de către cercetători cu mijloace ştiinţifice specifice, oferă informaţii utile şi interesante, uneori surprinzătoare, pentru vorbitorul comun, privind trecutul spaţiului geografic respectiv şi oamenii care l-au locuit de-a lungul vremii. Specialiştii implicaţi în acest studiu sunt, în primul rând, lingviştii, pregătiţi să „devoaleze” istoria cuvintelor implicate în procesul devenirii numelor de locuri, dar şi geografii, istoricii, etnologii, sociologii, demografii etc., în a căror sarcină şi competentă stă descoperirea amănuntelor sociogeografice care au determinat sau au facilitat folosirea cuvintelor respective pentru denuminarea topicului în cauză.

Aşadar, toponimia (sau topomastica), disciplină lingvistică având ca obiect studiul numelor de locuri, este un domeniu ştiinţific de graniţă, interdisciplinar, relativ nou, primele studii caracterizate prin rigoare metodologică datând abia de la sfărşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci. Domeniul a evoluat rapid – teoretic, metodologic şi practic -, astfel încăt în prezent dispune de principii, metode şi criterii ştiinţifice riguroase, precum şi de specialişti pentru care (chiar dacă au fost formaţi iniţial ca lingvişti, geografi, istorici etc.) studiul numelor de locuri constituie preocuparea principală. Aceştia sunt denumiţi toponomoşti, iar pregătirea lor de bază (lingvistică, geografică, istorică ori sociologică) este completată de solide informaţii şi de o experienţă teoretico-metodologică temeinică privind specificul numelor de locuri.

Elementele mai importante ale acestui specific, precum şi căteva rezultate interesante, chiar fascinante uneori, ale analizelor întreprinse de aceştia asupra unor toponime româneşti, adevărate povestiri cultural-ştiinţifice, vor fi prezentate în secvențele care urmează.

Bârsa

Este numele unui pârâu cu lungimea de 10 kilometri, afluent de stânga al Someşului, al unui râu cu lungimea de 73 de l-tilometri, afluent de stânga al Oltului şi a două sate din judeţele Arad, respectiv Sălaj. Afluenţi ai râului Bârsa sunt Bârsa Fiarului, de 15 kilometri, şi Bârsa lui Bucur, de 12 kilometri. Corelate etimologic cu toponimul Bârsa pot fi: Bârsana (care denumeşte un sat in judeţul Alba şi un altul în judeţul Maramureş), Măgura Bărsancii (în Câmpia Romanaţiului), Tarniţa Bârsanului (în Munţii Rodnei), Bârsănescu (vârf în Munţii Maramureşului), Bârsăneşti (deal în Subcarpaţii Tazlăului; pârâu, afluent de dreapta al Tazlăului, şi sat în judeţul Bacău), Bârsău (sat în judeţul Satu Mare; pârâu, afluent de dreapta al Someşului), Bârsău de Jos şi Bârsău de Sus (sate în judeţul Satu Mare), Bârsău Mare (sat în judeţul Sălaj), Dealul Bârsăului (culme în Dealurile Cicaului), Dealurile Bârsăului (în Chioar), Bârsăuţa (sat, judeţul Sălaj), Bârseasca (pădure în Culoarul Oltului), Dealu Bârsei (lângă Jibou), Depresiunea Bârsei (numită şi Ţara Bârsei), Bârseşti (opt sate din judeţele Gorj, Vălcea, Vrancea, Argeş, Teleorman, Olt), Bârsoiu (sat în judeţul Vâlcea) şi multe alte toponime minore (Bârsaca, Bârsaci, Bârsan, Bârsanca, Bârsaţi, Bârsăneasca, Bârsăteşti, Bârscoto etc.).

Etimologia acceptată de majoritatea lingviştilor (toponimizarea numelui de persoană Bârsa atestat în documente încă de la 1222, sub forma terra Burza, apoi de numeroase ori în forme foarte apropiate sau identice cu cea actuală) este sprijinită de numărul mare de derivate, la nivel antroponimic sau apelativ, enumerate mai sus. Multe dintre acestea (Bârsan, Bârsăneşti, Bârseşti, Bârsăneasa, Bârsanca etc.) sunt compatibile cu derivarea de la antroponime primare sau secundare.

Specialiştii au găsit şi originea antroponimului: un derivat cu sufixul consonantic -s- al hipocoristicului Bâr (prezent şi în Bârcă, Bârlea etc.), extras dintr-un antroponim slav mai lung (nesigur încă, dar au fost propuse Berislav, Berivoi, Berislav). S. Puşcariu crede că la baza numelui de loc ar putea sta un apelativ autohton cu sensul râu (pe care nu-l indică) cerut de numele a multe cursuri de apă din familia toponimului Bârsa, mai ales de cele cu determinant (de tipul Bârsa Fierului, Bârsa Tămaşului, Bârsa lui Bucur, Bârsa Croşatului).

Alte etimoane, mai puţin plauzibile, sunt: apelativul traco-dacic breza, „mesteacăn” (aşadar, sensul primar ar fi „râul mestecenilor”); bg. bruzu, „iute” (sinonim cu Bârza); srb. berza, (reka) „râul repede”; iliricul (reconstituit prin albaneză) barth „alb”; sl. brs (reconstituit din mai multe apelative neoslave, bg. brus, srb. brus etc., „piatră ascuţită“), i.e. bharos (reconstituit prin got. barizeins), „orz” (Braşov ar avea acelaşi etimon, cu sufix, însemnând „târgul cerealelor“).

Oricum, forma românească, cu s, este anterioară formelor maghiară (Burcza) şi germană (Burzanland), acestea fiind adaptări ale celei româneşti (ca în sabie > săs. tsabien, magh. sâmbră > magh. czimbora). Apelativul românesc regional bârsă, bârţă („lopăţica dintre grindeiul şi plazul plugului”) nu este plauzibil onomasiologic drept bază a unui toponim de o asemenea răsândire. Toponimul a fost dedus şi din alb. vertse, „scândurică” și lat. vertia, din sl. brdce, brdco, „vârf ascuţit” (iar în limbile neoslave „deal, munte”) sau din magh. berc, „vârf de munte”.

Bârzava

Este numele unui râu, lung de 154 de kilomeni, afluent de stânga al Timişului, al unui pârău, afluent de stânga al Mureşului, al unei culmi din Depresiunea Ciucului şi a două sate din judeţele Arad şi Harghita. Prin polarizare au fost create toponimele Bârzăviţa (culme in Munţii Zarandului; rezervaţie în Munţii Semenicului; „vălcea”, afluent de stânga al Bârzavei; „vâlcea”, afluent de dreapta al pârâului Miniş) şi Câmpia Bârzavei (parte a Câmpiei Banatului).

Unii specialişti consideră că urmele râului continuă anticul Berzovia, Berzobis, atestat în Tabula Peutingeriană şi în alte documente antice, dar nu au reuşit să reconstituie un radical potrivit (*bhreg, *bher nu a intrunit o susţinere suficientă). Formele ungrueşti vechi ale râului din Banat sunt Burzva, Berzva, Borzua, Borza, iar forma actuală – Berzava. În sârbă e Barzava şi in germană Bersova. Alţii cred că între numele antic şi numele moderne a existat un intemrediar *Brzava din care au putut deriva întâi forma românească Bârzava, apoi formele din celelalte limbi (în maghiară â românesc a putut deveni u, e sau o, ca în fârtat > fortat, bârsan > bersan, rumân > rumuny; fomra modernă maghiară Berzava a trecut în celelalte limbi). Faptul că în afara Bârzavei bănăţene există şi alte Bârzave (care pot fi derivate din sl. bruzu, „repede” + sufixul -ava) sugerează adaptarea vechii Berzovia, de la stadiul la care ajunsese după sute de ani (poate forma *Brzava propusă) prin etimologie populară (ca în cazul Dierna, Zierna > Cerna) la forma celorlalte, Bârzave. Mai ales că această formă avea şi are o bogată „familie” lexiconomastică (Bârsa, Bărzila, Bârzan, Bârzăviţa, Bârzeiul, Bârseşti, Bârzetea, Bârzica Mică – un pleonasm toponimic -, Bârzogani, Bârzoni, Bârzota, Bârzoţel, Bârzuica, Bârzunţul, Bârzoieşti, Bârzu).

Onomasiologic şi alte nume sprijină verosimilitatea toponimizării, pornind de la însuşirea de a fi „repede”: Răpedea, Răpagioara, Răpejoara, Repedele, Crişul Repede, Rapedea, Repejoara, Repejorul, Bistra (< sl. bystru, „repede”, „limpede”), Bistreţul, Bistriţa, Sebeş (< magh. sebes, „iute, repede, grăbit, frumos”), Sebiş, Sebeşel, Sebişeşti, etc. interesant este că sl. bystru înseamnă şi „repede”, şi „limpede”, iar magh. sebes şi „repede”, şi „frumos”. În materie de cursuri de apă, calităţile pot fi, şi intr-un caz, şi în altul, complementare, aşa încăt e greu de stabilit acum care din cele două însuşiri a fost avută în vedere în primul rând de Namengeberi.

Intuind parcă această dilemă a cercetătorilor de mai târziu, creatorii numelui (e drept, diferiţi etnolingvistic) au botezat cursul superior al Sebeşului cu sinonimul slav Bistra, iar Bistriţei i-au zis, la partea dinspre izvor, Repedea, oferind motiv de comentarii subtile şi nuanţate diferiţilor specialişti, inclusiv toponamaştilor.

Tot în sensul soluţiilor multiple, o ipoteză mai nouă propune ca bază pentru Bârza şi pentru familia lui toponimică antroponimele Bârza, Bârzea, reconstruite din forme maghiare deformate în documente ca Borza, Burza, Burcza, Barza, Barcza, Borze, Burze, Börsze, Börza,
Börsza.

Evident, unele dintre toponime pot fi contaminate, adaptate,
suprapuse prin apropierea de variante similare provenite din surse diferite. Dominante ni se par, istoric vorbind, Berzovia, continuată prin intermedieri diverse de Bârzava, şi, ca etimon al restului grupului, sl. bruzu, „repede”.

Sursa: Ion Toma 101 nume de locuri
Humanitas, 2015 (ediţia digitală)
ISBN: 978-973-50-4801-3 (epub)

Print Friendly