Poetul Zaharia Bârsan a publicat în anul 1938, poemul său dramatic, foarte frumosul său poem, Domnul de Rouă, în revista Pagini Literare editată la Turda și în aceeași revistă cu numărul 3-5, anul VI din 1939, apare cronica acestui poem cu semnătura subsemnatului din care spicuim:

Acțiunea poemului se încheagă dintr-o legendă solară poporană pe care autorul o transfigurează în făptura plină de poezie și de farmec simbolic a poemului dramatic amintit mai sus.
La acest mit poporan poetul a mai adăugat ca izvor al inspirației sale un eres povestit în „România Pitorească” a lui Vlahuță.
Acesta din urmă i-a folosit poetului pentru „localizarea” acțiunii din poemul său, așa cum vom vedea îndată.
O legendă povestește dragostea dintre Soare și Lună, frate și soră.
Ei nu se pot întâlni, însă niciodată.
Luna plânge de când e lumea de dorul Soarelui și din lacrimile ei se naște „Craiul de Rouă”.
Soarele aflând aceasta, îl tot caută pe copil și de câte ori îl vede, îl învăluie cu atât avânt de dragoste în giulgiul de foc al razelor sale, încât e gata să-l omoare.
Copilul fuge din calea dragostei omorâtoare, se ascunde pe unde poate și iese numai noaptea la iveală.
Viața lui se desfășoară numai sub lumina slabă, iubitoare, a mamei sale, luna…
După legenda însemnată în cartea lui Vlahuță, amintită mai sus, Craiul de Rouă se plimba noaptea pe „Drumul lui Traian” cale largă pietruită ce pornește din valea Dunării, de lângă satul numit Celeiu, vechea Malva a Daciei Malvensis și se înfundă în celălalt capăt, în munți.
Odată, pe când Crăișorul se întorcea acasă, spre ziuă, întârziind l-a prins soarele pe drum și îndreptând doar o singură rază asupră-i l-a băut dintr-o sorbitură.
Din aceste izvoare legendare admirabile, poetul Zaharia Bârsan și-a plăsmuit subiectul lucrării sale dramatice în versuri, care se întinde pe cuprinsul a trei acte.
Lucrarea este închinată „Memoriei marei artiste dramatice Olimpia Bârsan”, care n-a avut norocul să vadă jucată această piesă, a cărei redacție aproape definitivă mi se pare că a cunoscut-o și a prețuit-o.
Fantezia bogată a poetului inventează în primul loc peripețiile necesare acțiunii poemului, transfigurând izvoarele legendei și întruchipând acțiunea în personaje atât de bine profilate, așa de meșteșugit adaptate mediului și timpului.
Acțiunea poemului se înfiripează pe la începutul așezării Țărilor Românești la un Castel din munți.
În seara unei zile cotropitoare de vară stau de pază în curtea din fața Castelului, Căluș și Zarvă, un călugăr misterios.
La început se vaită de căldură, apoi, când sosește Moșuleț, vorbesc despre stăpânii cei vechi ai Țării și de cei de acum: de Crăișorul Alean și de Doamna Luna, al cărei soț tânăr plecase de douăzeci de ani, îndată după nuntă, să apere împreună cu Dionoru, unchiul Doamnei, hotarele năpădite de dușmani.
De atunci Doamna îl tot aștepta, având ca singură mângâiere pe fiul lor Alean, acesta însă, pleacă în fiecare noapte hoinar, cu prietenul său Nourel, dormind numai ziua.
Doamna Luna este îngrijorată când află că Alean se duce noaptea să vadă pe Taina, care locuiește în peștera Babei Duna, pe care unii o socotesc drept mama Tainei.
Doamna trimite după bătrâna vrăjitoare căreia-i ordonă să nu-l mai lase pe Alean la Taina, că altfel le izgonește din țară:

Baba Duna: Da… da… la fată… bine…, Dar dacă lui îi place
Să vină… ce pot face cu tineri năzdrăvani?
Că Taina-i o copilă de șaisprezece ani!
Doamna: Dar eu… eu sunt o mamă, o mamă îndurerată….
Nu vreau să-mi pierd copilul… Pricepe-mă odată,
Atâta am pe lume din visul meu trecut…
Că tatăl său se duse… De-abia l-am cunoscut.
Baba Duna, înainte de a pleca, îi cere Doamnei să-i ghicească în palmă.

Cu greu, Doamna Luna se înduplecă, dar Baba Duna se îngrozește de ceea ce vede.
Silită, spune pe ocolite prevederea ei.
Toți înmărmuresc de groază, ceea ce Doamna observă.
În această împrejurare sosește Dionoru, care se arătase ceva mai înainte paznicilor curții, el și vestise pe „Capii de țară” să se adune la Castel și răscolise lumea din șesuri, de la munte, din văi, de pretutindeni, să iasă la hotar, să mântuie moșia de jug și de amar.

Dionoru înspăimântă și mai tare pe cei de la Curte, el spune Doamnei că soțul i s-a prăpădit în luptă, când a venit după dânsul, la hotar să-l caute și să apere împreună țara.

M-a găsit! Îl văd aievea, a trecut pe lângă mine,
Un copil… ca o minune… o lumină alergând
A intrat în toiul luptei și a căzut în primul rând,
L-am jelit, mai mare mila…

Dionoru mai vrea să-l pună pe Alean, Domn al țării.
În timpul acesta sosesc la curte Moș Celei, Rovine, Volbură și alte căpetenii ce fuseseră chemate de Dionoru.

Toți așteaptă pe Alean, care sosește, în sfârșit cu Nourel, gata de plecare.

El refuză cu încăpățânare domnia oferită de Dionoru și de boieri, cărora le spune că nu vrea, nu poate, s-o primească.

Nu pot… vă spuie Mama…și eu nu sunt de vină,
Domnia să trăiască pe valuri de lumină,
Curată… și ferită de umbre din apus…
Și-a mea e numai noaptea și stelele de sus!
Nu pot.

Și spre deznădejdea tuturor pleacă împreună cu Nourel, în hoinăreala lui obișnuită, la iubita lui, Taina.
Actul al doilea ne înfățișează, printre alte episoade, gelozia flăcăului Arin, care iubește pe Taina, căreia-i vestise zvonul că pe Alean vor să-l facă Domn.

Taina îi mărturisește iubirea ei nemărginită pentru Crăișor.
Venind Baba Duna, Arin îi cere un leac de somn, că nu poate găsi odihnă. Baba i-l dă.
Sosește întâiul Nourel.
Cinstind un pahar de vin din ploscă, cu Arin, acesta-i strecoară câteva picături din băutura adormitoare.
După ce sosește și Alean, Arin pleacă.
În restul actului, se desfășoară dragostea minunată a lui Alean cu Taina.
El îi spune despre neprimirea Domniei, apoi îi promite că noaptea viitoare o va duce la un schit să se cunune cu dânsa.
Între timp, intrarea peșterii fusese astupată cu bolovani de afară iar feciorii uciseseră toți cocoșii care vesteau timpul.
După ce năruiesc toți bolovanii, zăresc lumina zilei.
Nourel adormise amețit de băutură și-l sfătuiește pe Alean să fugă „prin codrii mai de-a dreptul, ferit de frunza rară, pe sub maluri că soarele e gata să răsară.”
Alean gonește nebun spre casă.
În actul III, ni se înfățișează așteptarea lui Alean la curte, toți sunt îngrijorați că n-a sosit nici după răsăritul soarelui.
Când vine Dionoru și trimite pe paznici să aducă din vale lumea, dă de Călugărul misterios pe care-l oprește și-l descoase.
Acesta vrea să scape, dar Dionoru recunoaște-n el pe călugărul căruia-i dăduse demult pe un fiu al Craiului, al fratelui său, să-l crească, departe la un schit de munte.
Călugărul povestește cum l-a crescut mare și când a împlinit douăzeci de ani, tocmai intraseră dușmanii la hotare, a plecat cu el la lupte.
S-a oprit o noapte aici la Castel, dar tânărul a mai rămas încă două nopți și s-a cununat cu Doamna Luna.
Dionoru și Călugărul își mărturisesc tare taina: Doamna Luna se căsătorise cu fratele ei, fără să știe, din unirea lor s-a născut Alean.
Sina ascultase acestea de sus de la fereastra castelului și fuge îngrozită.
Astfel, legenda noastră se întruchipează într-o întâmplare tragică, tot așa de zguduitoare ca-n tragedia antică.
Alean vine.
Dionoru și poporul, care nu știau că soarele îl arde pe Alean cu dragoste caldă omorâtoare, îl țin, îl opresc, cerându-i să le fie Domn.
El nu vrea dar nici în Castel nu poate intra, fiindcă Dionoru luase cheile porții de la Moșuleț.
Atunci Alean moare de îmbrățișarea arșiței soarelui și restul legendei se împlinește prin aceasta, întregind tragicul acestei existențe.
Când Doamna Luna iese din Castel îl află mort.
Dionoru e ales Domn de către mulțime.
La sfârșit sosește și celălalt cal al lui Nourel, cu care plecase

Taina de la peștera Dunei, după Alean, dar calul vine singur.
Și Taina se pierduse.
Această searbădă redare a povestei minunate din poemul Domnul de Rouă e departe de frumusețea și arta originalului care trebuie citit neapărat. (original publicat în nr. 2 al revistei Domnul de Rouă din 2016.)
Versurile ce o îmbracă sunt foarte alese, pline de muzică, de duioșie. Poezia acestei zguduitoare drame este una din cele mai alese din câte s-au scris.
În privința aceasta Domnul de Rouă stă ca un al doilea giuvaer, lângă Trandafirii roșii ai aceluiași autor, Zaharia Bârsan.

Mie mi se pare chiar, că prin vigoarea concepției și prin concentrarea plastică a expresiei poemului cel nou este și mai prețios ca artă poetică.

Alean vor să-l facă Domn.
Taina îi mărturisește iubirea ei nemărginită pentru Crăișor.

Personajele sunt pline de viață și bine individualizate, fiecare având o configurare aparte, proprie.
Acțiunea simplă și plină de mișcare împletește scene de duioșie și umor (începuturile actelor I și III) și de tragic într-un firesc cu acel al vieții, care totuși, se împacă minunat cu oarecare atmosferă feerică de basm, acolo unde poetul are grijă să tălmăcească simbolul legendei în forme reale. Limba poemului este încântătoare ca și muzica versurilor care fac din D-l Zaharia Bârsan cel mai destoinic mânuitor al versului dramatic pe care-l are literatura contemporană.

Dominanta sufletească care predominăși într-o măsură determină acțiunea este taina fatală ascunsă de tâlcul legendei.
Într-însa trebuiesc căutate toate imboldurile acțiunii, iar conflictul răsare din această culminare: destinul Doamnei Luna și al lui Alean către împlinire, care se ciocnește însă de trebuințele reale, umane, ale celor ce se îngrijesc de soarta țării, de viitorul ei, cerând lui Alean să primească domnia.

Și lumea aleasă a personajelor apropie poemul acesta de tragedia antică.
Dacă ar fi fost unitate de loc ar fi fost o apropiere completă, dar adausul conflictului pomenit precum și scenele hazlii, alături de alte atâtea elemente ale teatrului modern deosebesc poemul nostru de teatrul vechi.
În orice caz există în Domnul de Rouă respectul cerințelor mai vechi ale artei dramatice pe care teatrul de avangardă nu le poate mistui, știm.

Dar arta dramatică nu se identifică cu aceste înnoiri, deși ea poate să nu le fie străină, după cum nu este deloc străină nici pieselor cu structură oarecum clasică.

Poemul „Domnul de Rouă” este în primul loc, o operă de artă literară desăvârșită. L-am văzut jucat, destul de bine, deși nu cum ar fi trebuit și cred că este una din realizările scenice de primul rang.

Sursa: Revista
Anul II, nr. 2(6)/2017 Domnul de Rouă pag. 11
Romulus DEMETRESCU

Print Friendly