De la Mircea cel Bãtrîn si pînã la Mihai Viteazu, Fãgãrasul a fost marele oras românesc din Transilvania, iar Tara Fãgãrasului un tinut aparte, din care se nãsteau domnitori, unde învinsii îsi recãpãtau fortele si unde românii aveau un statut special în fata turcilor, maghiarilor, sasilor si secuilor. Istoria spune cu destul de multe amãnunte care au fost boieri care au stãpînit satele Tãrii Fãgãrasului si care au fost domnitorii care si-au trecut cu mîndrie în dreptul numelui lor titulatura de herteg, duce, domn sau stãpîn al Tãrii Amlasului si Fãgãrasului. Mihai Viteazul a fost ultimul domn muntean care a stãpînit Fãgãrasul, punîndu-si în el toate sperantele rãmînerii sale în Transilvania.

Vladislav, primul duce de Fãgãraş

Începutul stãpînirii domniei Ţãrii Româneşti asupra Fãgãraşului şi Amlaşului se pune în legãturã cu stabilirea relaţiei de vasalitate faţã de coroana ungarã. Acest lucru se întîmplã, în 1368 prin pacea încheiatã între Vladislav şi regele Ludovic. În acelaşi an apare pentru prima datã într-un document Ladislaus, Waivoda Transalpinus et Banus de Zevrino, Dux de Fugrus în legenda peceţii privilegiului comercial din 20 ianuarie dat braşovenilor. Titlul de duce de Fãgãraş mai apare şi într-un document din 25 noiembrie 1369. La 15 iulie 1372 Vladislav Vlaicu emite un document în care se intituleazã dux nove plantationis terre Fugaras … şi prin care doneazã tîrgul numit Şercaia, aşezat în Ţara Fãgãraşului, lîngã Olt, cu cele ce ţin de el, de asemenea satul numit Veneţe, satul Cuciulata, satul care se cheamã Apele calde, satul Dobca, cu toate drepturile lor şi cele ce se ţin de ele… ca sã-i fie stãpînire veşnicã şi chiar îl punem în stãpînire pe magistrul Ladislau de Dobca. Formula dux nove plantationis terre Fugaras, din titlul lui Vladislav I înseamnã nu o nouã donaţie ci reîntregirea Ţãrii Fãgãraşului în vremea acestei domnii pentru cã, fîşia de pãmînt dintre munţii Perşani şi Olt fusese uzurpatã de teutoni şi cunoscuse, apoi, alte stãpÎniri. Prin urmare, numai acea parte a Ţãrii Fãgãraşului, cu pãmînturile Dopca, Apa Caldã – Hoghiz – Veneţia şi Şercaia, constituie o nova plantatio şi nu întreaga Ţarã a Fãgãraşului. În ce priveşte stãpînirea efectivã a satelor dãruite de Vladislav lui Ladislau de Dãbîca, izvoarele pãstreazã o tãcere deplinã, atît contextul istoric cît şi unele indicii ulterioare contrazicînd introducerea acestuia în stãpînire. Deteriorarea gravã şi definitivã a relaţiilor dintre Ladislau I de Anjou şi Vlaicu, începînd cu anul 1373, nu era de naturã sã favorizeze realizarea daniei. La numai cinci ani de la data privilegiului, satele Hoghiz şi Dopca erau stãpînite de familia Teremi Sikesd de Racoş, ele fiind rupte definitiv de Ţara Fãgãraşului. Aceastã încordare a relaţiilor face ca din 1374 Vladislav sã nu mai stãpîneascã efectiv Ţara Fãgãraşului. Dupã Vladislav a urmat pe tronul Ţãrii Româneşti domnul Radu I (1377-1383), fratele sãu, care şi s-a intitulat în documente domn a toatã ţara Ungrovlahiei, ducele Amlaşului şi Fãgãraşului. Lui Radu i-a succedat ca domn în Ţara Româneascã Dan I (1383-1386), care a stãpînit şi Fãgãraşul şi Severinul, iar Sigismund regele Ungariei (1386-1437) îi va dãrui şi Amlaşul, astfel încît domnii, munteni stãpîneau o parte însemnatã din sudul Transilvaniei.

Mircea cel Bãtrîn a dãruit românilor jumãtate din Mîndra

În anul 1386, pe tronul Ţãrii Romîneşti a urcat Mircea cel Bãtrîn. În 1385 Mircea încheie un tratat de alianţã cu Polonia. Curînd însã evoluţia evenimentelor în nordul Peninsulei Balcanice, urmare a marilor succese ale puterii otomane, l-a determinat sã-şi reorienteze politica externã spre Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg, la fel de ameninţatã ca şi Ţara Româneascã de expansiunea otomanã. Alianţa cu Ungaria s-a realizat pe baza recunoaşterii stãpînirii domnului Ţãrii Româneşti în Fãgãraş şi Amlaş cu titlul de feud, şi în Banatul de Severin. Prima menţiune a lui Mircea ca domn al pãrţilor de peste munţi apare la 4 septembrie 1389. Dacã de aceastã datã, documentul nu este explicit în ceea ce priveşte numele posesiunilor, la 20 ianuarie 1390 Mircea se intituleazã Woyvoda Transalpinus, Ffogaras et Omlas dux, Comes, terrarum Drobodicii despotus et Tristi dominus. La 27 decembrie 1391, are loc prima întãrire a privilegiilor în Ţara Fãgãraşului datã de Mircea cel Bãtrîn. Astfel: Mircea, din mila lui Dumnezeu, domn şi voievod a toatã Ţara Romîneascã, începînd de la munţi, pînã la marginea Tartariei şi domn veşnic a toatã Ţara Fãgãraşului. Din mila noastrã… am dat şi am dãruit aceastã carte a noastrã de danie credincioşilor noştri Stanciul egumenul şi fratelui sãu Cãlin, boieri din ţara noastrã […] pentru asigurarea mai trainicã şi mai neîndoielnicã pe viitor cu privire la tot pãmîntul numit Scorei ce se aflã în Ţara Fãgãraşului… . La 20 iulie 1400 Mircea voevod […] stãpînitor pînã la Dunãre şi peste munţi în Ţara Fãgãraşului pînã la Olt […] am dãruit cu aceastã carte de privilegiu, boieririlor domniei mele, Micul, locuitor în Mîndra şi lui Stoia ca sã le fie de veci jumãtate din satul numit Mîndra şi cu toatã dijma lui, din porci, din stupi, din vin, din moarã şi din toate cîte o fi avînd ca sã le fie în veci moşie şi stãpînire lor, copiilor şi nepoţilor.

Autonomia fãgãrãşeanã

Exprimare din documentul din 1391 ,,domn veşnic a toatã Ţara Fãgãraşului “, formulã care nu se mai repetã în documentele acestor ani duce cu gîndul la o danie ce se doreşte ereditarã. De altfel, o asemenea proiecţie sugereazã aşezarea Ţãrii Fãgãraşului alãturi de Ţara Româneascã în clauza cominatorie a actului din 1400. Domnul cerea celor ce-i vor urma, din neamul sãu sau din alt neam, în Ţara Româneascã şi în Ţara Fãgãraşului sã-i ţinã şi sã-i pãzeascã dania. În concepţia lui Mircea cel Bãtrîn, se poate înţelege, Ţara Fãgãraşului nu era un feud oarecare, cu stãpînire temporarã şi condiţionatã, ci o parte a Ţãrii Romîneşti , un pãmînt cu structuri asemãnãtoare. Nesiguranţã, datoratã în primul rînd lipsei de izvoare, se regãseşte în cazul definirii mai exacte a statutului şi a structurilor interne a Ţãrii Fãgãraşului în cadrul Ţãrii Româneşti. Înglobarea “ţãrii” Fãgãraşului în Ţara Româneascã nu a determinat, cum s-ar putea crede la prima vedere, dispariţia bruscã a identitãţii ei autonome. Autoritatea voievodului muntean s-a impus în locul voievodului local , dar instituţiile şi legile “ţãrii” au continuat sã funcţioneze. Afirmaţia de mai sus este valabilã în special pentru adunãrile generale ale ţãrii şi pentru instituţia juzilor Ţãrii Fãgãraşului. Existenţa acestora în timpul lui Mircea cel Bãtrîn, deci în plinã epocã ducalã, cu atribuţii largi, cu drept de decizie susţinut prin puterea unui sigiliu propriu, demonstreazã surprinzãtoarea rezistenţã a acestor structuri prestatale şi în Ţara Fãgãraşului, asemenea altor “ţãri” româneşti intracarpatice, cînd ne-am fi aşteptat ca ele sã cadã pradã acţiunii nivelatoare şi interogatoare a satului muntean.

Sigilllum Terrae Fogoras

În 1413 se întruneau, în prezenţa judelui regal şi a judelui scaunului Cincu, reprezentanţii scaunului şi cei ai romînilor fãgãrãşeni în vederea realizãrii împãcãrii dintre saşii din Merghindeal, care omorîserã şase romînce şi rudele victimelor din trei sate fãgãrãşene – identificate ipotetic cu Arpaş, Ucea şi Porumbac. Din partea românilor participau iudices terrae Fugrasch scilicet Flade et Cosda Petrusque dictus Stan, univeris quoque iurati consules ac prefatae terrae seniores. Prezenţa juzilor nu este ocazionalã, ci reprezintã o instituţie a ţãrii, cu atribuţii recunoscute. Acest din urmã aspect rezultã cu prisosinţã din protocolul final al documentului. Aici se precizeazã cã actul a fost întãrit cu sigilius utriusque tam sedis Schenk quam terrae Fugrasch in filis albis impensis. Acest simbol fãgãrãşean se pãstreazã la Arhivele Statului din Budapesta sub forma unui sigiliu cu diametrul de 2,8 cm, imprimat pe cearã castanie. În cadrul sigiliului se gãseşte un scut german în cîmpul cãruia se aflã doi peşti arcuiţi spre dreapta. Datoritã stãrii de conservare precarã, inscripţia sigiliului ridicã probleme, putînd fi S(IGILLUM) TERRAE FOGORAS sau S(IGILLUM) COM(NUNI)S DE FOGARAS.

Marele oraş românesc al Transilvaniei

La 1414 Mircea mare voevod întãreşte lui Ioan şi Burcea şi lui Callian, boiarinului domniei mele, ca sã fie al lor satul Braniştea Urãşiei şi la Vadul Şercaiei şi stîna de în muntele Lereştilor, de moşie şi de moştenire şi de toate slujbele şi dãri şi dijmele, cîte le vor afla întru tot ţinutul şi întru biruinţa doamnei mele. Tot în timpul stãpînirii Ţãrii Fãgãraşului de cãtre Mircea cel Bãtrîn, Fãgãraşul este recunoscut ca tîrg – 1413 – cu toate cã era un centru politico-administrativ cel puţin cu statul de tîrg încã din secolul al XIII-lea. Una din dovezi este şi caracterizarea Fãgãraşului fãcutã de episcopul Transilvaniei Goblinus la 1391: marele oraş românesc. Dupã moartea lui Mircea cel Bãtrîn (1418) a urmat la domnie fiul sãu Mihail care a pãstrat în stãpînire ducatul Fãgãraşului, domeniul Almaşului şi Banatului Severinului. Într-un document din 18 martie 1418 gãsim exprimarea: Io Mihail mare voevod şi domn, stãpînind şi domnind peste toatã ţara Ungrovlahiei şi a pãrţilor de peste munţi, iar şi spre pãrţile tãtãreşti şi herţeg al Amlaşului şi Fãgãraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amîndouã pãrţile peste toatã Podunavia încã şi pînã la Marea cea Mare şi stãpînilor al cetãţii Dristorului. Mihail a fost rãsturnat din domnie cu ajutor turcesc de cãtre Dan II, fiul lui Dan I, care a urcat pe tronul Ţãrii Româneşti în 1420. Totuşi, într-un document din 1 Iunie 1421, îl gãsim pe Radul voevod stãpînind şi domnind peste toatã ţara Ungrovlahiei şi al pãrţilor de peste munţi, încã şi de cãtre Pãrţile Tãtãreşti şi Amlaşului şi Fãgãraşului herţeg…. Dupã aceastã scurtã întrerupere în domnia lui Dan II, acesta stabileşte legãturi de prietenie cu Ungaria cãci într-un act din 1424 în care acorda privilegii braşovenilor afirmã cã s-a îndurat craiul… şi m-a luat drept adevãratã slugã, şi numeşte pe regele ungar regele meu prea milostiv. Deducem din acest document cã domnul muntean a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Ungariei.

Fãgãrãşenii şi conflictul cu Vlad Dracul

Dan al II-lea a domnit şi în Ţara Fãgãraşului. Într-un hrisov din 30 ianuarie 1431 el se intituleazã herţeg de Amlaş şi Fãgãraş. De altfel, în anul 1426 cînd a fost alungat din scaun de cãtre Radu Ii, fiul natural al lui Mircea, el şi-a aflat adãpost în Fãgãraş, pînã ce, cu ajutorul lui Sigismund şi-a reocupat tronul pe care l-a stãpînit pînã la moartea sa.Dupã Dan al II-lea pe tronul Ţãrii Romîneşti ajunge Alexandru Aldea. Deşi ajunge voievod cu ajutorul regelui Sigismund; Aldea nu stãpîneşte Fãgãraşul. Cu timpul el se va îndepãrta de regele ungar care va prefera sã-l sprijine pe Vlad Dracul. Alexandru Aldea a domnit de la 1431-1436 silindu-se cu greu sã pãstreze o ţarã din care o parte fusese ocupatã de turci iar altã parte fiind stãpînitã de Vlad. În partea stãpînitã de Vlad se afla şi Fãgãraşul, în posesia cãruia avea sã intre numai dupã grave tulburãri. În anii 1433-1434 la Fãgãraş au avut loc mari tulburãri. O însemnare de pe vechi condice spune: Finis huius libri subano Domini 1433tempore disturbi cum Vlachus de Fogaras. Se pare cã aceste tulburãri s-au datorat regelui Sigismund care, pentru a-l pedepsi pe Alexandru Aldea pentru participarea la expediţia turceascã din Ardeal din 1433, a luat Fãgãraşul şi l-a cedat lui Vlad, cãruia i-a promis domnia Munteniei. Fãgãrãşenii au vãzut în aceasta o încercare de a-i despãrţii de domnul lor natural, cel muntean, şi s-au revoltat. Românii din Fãgãraş vedeau în Vlad pe omul lui Sigismund, mai mult, îl bãnuiau cã s-a convertit la catolicism din moment ce fãcea parte din Ordinul Dragonului. De aceea la sfîrşitul anului 1433 se semnaleazã tulburãri în Fãgãraş împotriva celor ce se aflau sub influenţa lui Sigismund. La 2 iunie 1434, comitetele secuilor scria braşovenilor cã, toate forţele lor sã urce munţii şi sã distrugã complet pe romînii fãgãrãşeni şi sã ia femeile şi copii. Comitele se afla la Cincşor şi îi urmãrea fãrã încetare pe fãgãrãşenii revoltaţi.

“Dracul” , stãpîn generos

Vlad Dracul emite documente cu formula: Walachie Transalpine dominus et terrarum de Omlas et Fogaras dux încã din 1431, adicã înainte de a stãpîni efectiv Ţara Fãgãraşului. În 1436 Vlad ajunge domnul Ţãrii Româneşti şi cu ajutorul unui contingent fãgãrãşean. Recunoştinţa se va exprima prin donaţiile fãcute boierilor fãgãrãşeni. Astfel, la 20 ianuarie 1437 Vlad voevod […] stãpîn a toatã Ţara Româneascã şi al pãrţilor de peste munţi, Amlaşului şi Fãgãraşului herţeg. Am dãruit din bunãvoia domniei mele […] slugii mele Roman; nepotul boierului Stanciul, sã le fie lor moştenire douã sate, anume Voievodeni şi Sãsciori – Louiştea şi în Sîmbãta de Sus partea lui Baicul şi a lui Vlad, muntele cu numele Moşul şi apa Fãgãraşului. La 18 iulie 1437 aflãm cã Vlad voevod […] stãpînitoriu a toatã ţara Ungarovlahiei şi a plaiurilor şi domn herţeg la Amlaş şi Fãgãraş […] am dãruit domnia mea acest hrisov slugilor mele Stan, fiul lui Tatul şi Ursul şi Radu Stan, fiul lui Bîrsa şi Godea, întru stãpînirea satului Mãrgineni. Pînã la moartea lui Sigismund – decembrie 1437 – Vlad a fost credincios Ungariei, însã dupã moartea regelui el trece de partea turcilor, pe care îi va însoţi în 1438 în expediţia din Ardeal, silit de împrejurãri. Se pare cã totuşi relaţiile sale cu Ungaria vor intra pe un fãgaş normal în 1439-1440 din moment ce aşeazã drept stareţ la mãnãstirea cistercianã de la Cîrţa pe un preot catolic din Tîrgovişte pentru a contracta pe abatele Mihai care nu avea sentimente favorabile faţã de necatolici. Prin aceastã intervenţie în viaţa religioasã a Ţãrii Fãgãraşului, Vlad Dracul se înscrie pe linia politicã a înaintaşilor sãi dacã ne gîndim cã Mircea cel Bãtrîn ridicase o bisericã la Scorei.La 1441 Vlad scuteşte de dãri pe boierul Teodor din Ţara Fãgãraşului. Tot în acelaşi an, la 23 aprilie Vlad voevod […]am domnit toatã Ţara Româneascã şi am fost biruitor Almagiului şi Fãgãraşului. Şi am dãruit domnia mea […] cu slugiile şi cu boierii domniei mele, jupînului Stanciul Moenescu, cu 5 feciori ai lui: Moian şi Stoica, Sin şi Vlad şi Mihail […] şi le-am dat lor jumãtate din Voila şi din hotar şi din cealaltã jumãtate le-am dat lor şi a treia parte […] şi le-am dat pe muntele Jneapãnu şi vîrful muntelui a Pãrãului […] şi le-am dat lor loc de moarã în Olt, în Voila şi Apa Morii, apã de douã roate.

Vlad Tepes, herteg de Fãgãras

Vladislav al II-lea, urmãtorul domn al Tãrii Românesti dupã Vlad Dracul, se intituleazã pentru prima datã dux de Fogoras în 1450. Relatiile lui Vladislav cu Iancu de Hunedoara au fost la început bune, fapt care i-a permis sã stãpâneascã Tara Fãgãrasului. În primãvara anului 1456, dorind sã porneascã un rãzboi împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara avea nevoie de un om de încredere la conducerea Tãrii Românesti. În acest scop, el cautã conflictul cu Vladislav si pãtrunde în Tara Fãgãrasului asezând aici un castelan de-al sãu. Aceastã initiativã a lui Ioan Corvin declanseazã nemultumiri fãgãrãsenilor si domnului Tãrii Românesti. Boierii fãgãrãseni, ajutati de cãtre munteni, atacã în 1456 cetatea pe care nu o pot cuceri dar îi provoacã mari pagube. Curînd dupã aceea, regentul Ungariei îl înlãturã pe Vladislav al II-lea, care va fi înfrînt si ucis, iar la conducerea Tãrii Românesti îl urcã pe Vlad Tepes. Pentru o perioadã scurtã de timp, Fãgãrasul împreunã cu cetatea s-au aflat sub stãpânirea lui Ioan Corvin, reprezentat în Tara Fãgãrasului de un castelan de-al sãu. Dupã moartea lui Ioan Corvin, Fãgãrasul intrã sub stãpânirea lui Vlad Tepes. Într-o scrisoare adresatã brasovenilor, la 10 septembrie 1456, el se numeste Vlad Vodã al Tãrii Românesti si herteg de Fãgãras, ceea ce înseamnã cã acesta acceptase suzeranitatea regelui ungar Ladislau al V-lea în schimbul Fãgãrasului. Dupã ce Matei Corvin a fost ales rege în 1458, el sustinut un pretendent la tronul Munteniei, Dan, ceea ce a dus la încordarea relatiilor cu Vlad Tepes. Dan al III-lea se gãsea în Transilvania de unde încearcã sã strângã fortele necesare ocupãrii Tãrii Fãgãrasului. Din aceastã ipostazã el emite un document la 2 martie 1460, din Brasov de unde se pregãtea sã treacã în Tara Româneascã. În acest act el se intituleazã voevod al Tãrii Românesti, domn al Amlasului si Fãgãrasului si declarã cã fusese trimis în Transilvania de Matei Corvin pentru slujbã mãriei sale. Dan nu va reusi sã cîstige tronul Tãrii Românesti, însã sprijinul pe care l-a primit din partea unor boieri fãgãrãseni va declansa o campanie de pedepsire.

Tepes i-a pedepsit pe fãgãrãseni

La 26 iulie 1460, Vlad Tepes terminase rãfuiala cu brasovenii, pe care-i numea din nou frates atque amici nostri, precizând cã avea cu ei pace si uniune. La aceastã datã domnul aratã cã se îndrepta împotriva Fãgãrasului ai cãrui boieri refuzau sã-l recunoascã si sã-i închine ducatul; întrucât avea treabã cu oamenii sãi din Fãgãras, îi roagã pe brasoveni sã stea linistiti si sã nu-i ajute pe dusmanii sãi. Potrivit naratiunilor germane, expeditia împotriva Fãgãrasului ar fi avut loc în ziua de Sfântul Bartolomeu a anului 1460 (24 august), cînd Tepes a trecut peste pãdure cu slujitorii sãi si a pedepsit pe toti locuitorii, cu exceptia satului Amlas. Dupã aceastã incursiune în sudul Transilvaniei, Tepes a fost recunoscut ca stãpîn al Fãgãrasului si Amlasului de cãtre Matei Corvin. Tara Fãgãrasului a fost pierdutã de cãtre domnii Tãrii Românesti odatã cu întemnitarea lui Vlad Tepes în 1462 de cãtre regele Ungariei, Matei Corvin. Desi pierderea tãrii va fi definitivã, domnii munteni vor încerca pe toatã perioada evului mediu sã-si redobândeascã teritoriul de la nord de Carpati, reusind acest lucru pentru perioade de timp foarte scurte. Dovada faptului cã domnii Tãrii Românesti nu au renuntat la Tara Fãgãrasului se regãseste în numeroasele documente emise de domnii munteni în secolul al XVI-lea în care acestia nu renuntã la titulatura de herteg al Amlasului si Fãgãrasului. De la 1462-1464 Tara Fãgãrasului a fost sau în mâna familiei lui Tepes, sau a lui Radu cel Frumos; lipsa de documente îngreunînd cercetarea situatiei. În anul 1464, regele Matei Corvin dãruieste Fãgãrasul familiei Gereb împreunã cu satele Cuciulata, Venetia de Sus, Venetia de Jos, Pãrãu si Comãna. Dieta de la 1467, a hotãrît ca Fãgãrasul, Amlasul si Rodna sã nu mai fie atribuite unor persoane, ci în calitate de posesiuni regale, sã poatã fi puse la dispozitia domnilor munteni si moldoveni ca loc de refugiu. În ciuda acestei hotãrâri, în 1469 regele Matia dãruieste Fãgãrasul sasilor, în ciuda protestelor lui Ioan Gereb si a fiilor acestuia. Aceastã hotãrîre i-a nemultumit pe fãgãrãseni astfel cã acestia au prins pe delegatii sasilor care se întorceau de la regele Matia, le-au luat diploma de donatie si au distrus-o iar apoi au început sã le atace posesiunile. Regele Matia le-a dat altã diplomã la 1472.

De la domni la cele sapte scaune sãsesti

Domnii Tãrii Românesti nu renuntã nici ei la gândul recuperãrii Tãrii Fãgãrasului. În 1473, chiar în momentul amintitei tensiuni dintre sasi si familia Gereb. ,,Radu cel Frumos voevod si domn a toatã tara Ungrovlahiei, fiul lui Vlad marele voevod[…], stãpînind si domnind peste toatã tara Ungrvlahiei si a pãrtilor de peste munti, Amlasului si Fãgãrasului herteg, întãrea o înfrãtire pe mosii a jupânului Soica Nanes si vãrului sãu, Tatomir si nepotilor lui, Manea si Stoica si lui Stoica cu… si nepotului…Manea, ca sã le fie satele anume: jumãtate din…si jumãtate din Sãtlani si Rîusorul tot si Copãcelul tot si la Voila jumãtate si Ucea toatã, Porumbacul de Jos Jumãtate…Cârtisoara…si jumãtate din Sãrata, parte…oni, Porumbacul lui Tatomir si Porumbacul de Sus“. În 1474 Matia Corvinul cere lui Radu cel Frumos sã restituie sasilor Sercaia si Mica (Tântari); iar în 1475 Vlad Tepes stãpîneste Fãgãrasul însã fãrã mari urmãri. La 25 februarie 1476 Basarab scrie sibienilor sã nu mai facã supãrãri oamenilor sãi din Fãgãras, cãci acestea nu vor duce la sfîrsit bun. Ultimul act de danie a lui Basarab, care e si ultimul act cunoscut ca dat de domnii Tãrii Românesti pentru Fãgãras e din 8 mai 1476. ,,Prin acest act Io Basarab voevod si domn[…]stãpînind si domnind peste toatã tara Ungrovlahiei si al pãrtilor de peste munti, herteg de Amlas si Fãgãras doneazã boierului domniei mele din Tara Fãgãrasului, jupînului Serban si cu fratele sãu Aldea, si cu fii lor, ca sã le fie satele anume: jumãtate din Sinca si cu muntele sãu numit Nemaia si alt munte, de asemenea Nemaia, pe care l-a cumpãrat de la Budea si jumãtate din Ohaba si cu muntele…din Ludisor si cu muntele care se cheamã Ludisor“. În august 1477, Basarab cel Bãtrân scria brasovenilor cã dusmanul sãu – Vlad Cãlugãrul sau Basarab cel Tînãr – se aflã în pãrtile Fãgãrasului. Peste un an, Basarab Tepelus încerca sã profite de contextul favorabil creat de medierea pãcii dintre Matia Corvinul si Mehmet al II-lea pentru a cere restituirea Amlasului si Fãgãrasului. Se adresa în acest scop brasovenilor pentru sustinerea cauzei sale. La data de 9 februarie 1483 tezaurul regal înstiinteazã pe sibieni cã regele le-a conferit districtul Fãgãrasului pe care l-a tinut pînã atunci puternicul si bogatul boier Udriste din Tara Româneascã, care sprijinise pe candidatii Ungariei la tronul Munteniei. Cu data de 16 noiembrie 1483, regele însusi se adreseazã fãgãrãsenilor, informînd-ui despre aceastã conferire: cum Udriste care a tinut un timp oarecare districtul cu voia regelui, a murit, regele le-a dat celor sapte scaune sãsesti, cãrora ei urmeazã sã le dea ascultare. Regele mai donase celor sapte scaune tara încã de douã ori, la 1469 si 1472.

Domni munteni si boierii fãgãrãseni s-au luptat pentru vechile legi

Radu cel Mare în 1502 cerea la regele ungar prin intermediul regelui polon Fãgãrasul si Amlasul ca pe niste bunuri ale sale strãmosesti si pãrintesti, însusi intitulîndu-se în semnãtura de la sfârsitul scrisorii Radu Dei gracia dux de amlas et fogaras…Amlasul si Fãgãrasul nu dispar nici dupã acea din titlul domniilor Tãrii Românesti. De la Radu cel Mare si pânã la domnul Mihnea-1580- domnii munteni se intituleazã dux de Amlas et Fogaras în 53 de documente. Acest lucru demonstreazã dorinta domnilor munteni de a reprimi în stãpînire Tara Fãgãrasului. Aceastã dorintã este sustinutã si de boierii fãgãrãseni si îmbracã chiar si forme violente, dupã cum vom vedea putin mai încolo. Din pãcate, domnii Tãrii Românesti n-au mai putut recîstiga Fãgãrasul. Tara Româneascã recunoaste tot mai putin suzeranitatea regelui ungar si cu atît mai putin pe a principilor apoi, suzeranitatea însãsi e tot mai putin eficientã, reducându-se la obligatii de ajutor reciproc. Pe mãsurã ce Tara Româneascã se întãreste, se ridicã, devine mai primejdioasã, regii ungari si apoi principii Transilvaniei se simt tot mai putin ispititi sã ofere Fãgãrasul domnilor munteni. Cu atît mai putin cînd si puterea turceascã se ridicã tot mai amenintãtoare. Fãgãrasul menit sã atragã fidelitatea domnilor Tãrii Românesti, e transformat tot mai mult în bastion menit sã apere granita regatului si apoi a principatului dinspre sud. Regii, principii accentueazã separatia mereu, se strãduiesc tot mai mult sã aseze o granitã aici. Aceastã separatie este accentuatã în 1503 când regele Vladislav al II-lea dãruieste Fãgãrasul lui Ion Corvinul, un fiu natural al regelui Matia Corvinul. Satele mãnãstirii din Cârta si domeniile de la Amlas si Tãlmaciu au rãmas, mai departe în stãpînirea sasilor. Dacã domnii Tãrii Românesti nu au renuntat nicio clipã la Tara Fãgãrasului, putem spune cã nici boierii fãgãrãseni nu au renuntat la Tara Româneascã. Acest fapt îl avem confirmat în 1508. Atunci, dupã moartea lui Radu Vodã cel Mare, boierii munteni erau împãrtiti în douã tabere: a Drãculestilor si a Dãnestilor. Boierii Drãculesti aduc în scaunul tãrii, cu ajutorul turcilor, pe Mihnea, numit apoi cel Rãu, în defavoarea fiului lui Tepelus, Basarab cel Tânãr, sprijinit de unguri. Mihnea cautã prietenia cu toti vecinii, în special cu brasovenii si fãgãrãsenii; ca sã-si asigure pozitia atacatã din partea Dãnestilor Basarabi. Unii boieri si români din Tara Fãgãrasului au început pe ascuns sã treacã muntii la Mihnea ca sã-i dea tara împreunã cu cu castelul si poporul. Între acesti rãsculati cei mai importanti erau agilul Bursan de Ucea, Zii de Cîrtisoara, Grozav de Arpasul de Sus si vãduva Ana de Zii. Acestia au fost judecati de castelanul Paul Thomory în 1509 si gãsiti vinovati de trãdare, le-au fost confiscate mosiile dintre satele Ucea si Corbi. Faptul cã acesti boieri s-au rãsculat la 1508 aratã cã ei se socoteau încã îndreptãtiti sã se amestece în afacerile Munteniei, în urma vechilor legãturi cu domnii munteni.

Fãgãrãseni l-au “mituit” pe Mihai Viteazul cu bucate si vin

Tara Fãgãrasului se va mai afla sub stãpînirea unui boier român, însã de aceastã datã va fi un boier fãgãrãsean. Este vorba de Stefan Mailat, boier de Comãna si Tântari, care va ajunge în stãpânirea Tãrii Fãgãrasului la 1527. Stefan Mailat ajunge voievod al Ardealului si comite al secuilor si plãnuieste sã facã din Fãgãras centrul sãu de putere din Transilvania. Din pãcate, în 1541, în urma uneltirilor domnului Moldovei si a turcilor Stefan Mailat este fãcut prizonier si întemnitat la Istambul. Tara Fãgãrasului îsi va regãsi locul lîngã Tara Româneascã abia în timpul lui Mihai Viteazul. Dupã trecerea muntilor în timpul campaniei din Transilvania-1599- si cucerirea Brasovului, Mihai Viteazul trece pe lângã cetatea Fãgãrasului fãrã a face vreo pagubã, deoarece localnicii dãdurã bucate de ajuns ostirii sale. Totusi, voievodul a auzit despre închiderea în cetatea de aici a cîtorva ostasi de-ai sãi pentru furt, fapt care l-a supãrat peste mãsurã, el cerînd eliberarea acestora, altfel va pustii tot tinutul si va da foc cetãtii. În fata cererii impetuoase, autoritãtile i-au trimis spre împãcare, în tabãra militarã, un car cu vin. Dupã unirea Ardealului, Mihai Viteazul ia în posesie cetatea Fãgãrasului invocînd un ,,ins antiquum Vaivodarum Valachiae Transalpinae“, adicã vechiul drept al domnilor Tãrii Românesti asupra Tãrii Fãgãrasului. Mihai nu întîrzie sã intre efectiv în posesia cetãtii Fãgãrasului punînd aici cãpitan al cetãtii pe boierul Fãrcas si provizor pe Badea Stolnicul. O chitantã de postav adresatã în 7 decembrie 1599 negustorilor bistriteni, mentioneazã pe bade Ztolnik de Grediste, Iene Komiz de Kostestti, praefecti arcis Fogaras, adicã pîrcãlabii cetãtii. Si aceasta demonstreazã tendinta de unificare politicã si de stabilire treptatã a unei administratii în Ardeal.

Fãgãrasul, ultima sperantã a lui Mihai Viteazu

Ca stãpîn absolut al Fãgãrasului si al zonei apartinãtoare, Mihai Viteazul dãruieste castelul sotiei sale Doamna Stanca – Voievodeasa, cum este numitã în documente – si o face în virtutea unei traditii princiare, el neîntelegînd sã o lase altcuiva. Acest fapt are semnificatii mult mai largi, deoarece nu a fost o simplã luare în stãpânire proprie a unui domeniu feudal, ci a avut si un însemnat rol politic si militar, Mihai luînd în calcul factorii importanti ce-i erau favorabili – cetatea care era de necucerit, situarea Fãgãrasului în centrul Tãrii, apropierea acestuia de Tara Româneascã si, nu în ultimul rînd, factorul uman românesc de aici. Din sirul cetãtilor sau domeniilor pe care le cere Mihai pentru sine în tratativele sale cu imperialii, Fãgãrasul nicicînd nu lipseste. E nu numai domeniul sãu de temelie, ci si puternicul punct de sprijin al stãpânirii sale în Transilvania. Preocuparea lui Mihai Viteazul pentru Tara Fãgãrasului, regiune de puternicã structurã româneascã, n-a trecut neobservatã, dînd de gîndit consilierilor imperiali din Transilvania. Comisarul David Ugnand o enumera printre argumentele care-l fãceau sã creadã cã Mihai Viteazul se doreste stãpîn deplin al Transilvaniei. În raportul sãu de la jumãtatea lunii februarie 1600, trimis din Alba Iulia împãratului austriac, el scria: ,,faptul cã Mihai Viteazul a dãruit sotiei sale[…]. Fãgãrasul, o cetate atît de importantã, si cã pretinde a avea asupra ei un drept strãvechi al voievozilor“. Rolul acordat de Mihai Viteazul Tãrii Fãgãrasului în politica sa este hotãrîtor, iar sprijinul acordat de fãgãrãseni este pe mãsura încrederii voievodului. Tara Fãgãrasului îi rãmîne credincioasã pînã la capãt. Cînd nobilii Transilvaniei se ridicã împotriva lui, Tara Fãgãrasului se miscã: ,,tãrãnimea din Fãgãras am înteles cã se miscã, li-am trimis vorbã sã se îndrepte, altfel îi tãiem pânã la unul“-scria nobilimea ridicatã secuilor la 10 septembrie 1600. Tot aici Mihai i se retrage si îsi strânge ostile din nou dupã pierderea luptei de la Mirãslãu. În momentul în care vrea sã-si separe oastea si sã se îndrepte cãtre Fãgãras, este ucis. Voia sã se îndrepte spre Fãgãras sub pretextul eliberãrii familiei sale închise acolo. În fond se gîndea iarãsi la stãpînirea Transilvaniei si Fãgãrasul trebuia sã-i fie puternicul punct de sprijin. Aici, în mijlocul unei boierimi si populatii masiv românesti, în preajma Tãrii Românesti, cu oastea ei aproape, se putea simti mai în sigurantã, aici erau aproape si secuii sãi credinciosi. De aici trebuia sã-si ia noi puteri pentru a-si asigura stãpînirea în Transilvania.

Oricare i-a fost stãpânirea, Tara Fãgãrasului a rãmas mereu un tinut aparte însã întotdeauna întors spre sudul Carpatilor, spre Tara Româneascã, unde pãrea a-si cãuta identitatea si rostul sãu. (Iulian Marius Schipu, muzeograf, arheolog)

Print Friendly