Mihai Vinereanu

Titlul acestei lucrări poate ridica semne de întrebare pentru aceia care îşi imaginează ca originea limbii noastre este un fapt clar şi bine stabilit.

O analiză atentă a limbii române indică încă de la început o serie de neclarităţi. Începând cu lexicul se constată că există multe etimologii neelucidate sau trimise la diferite surse.

Acest fapt denotă multă uşurintă şi grabă în stabilirea etimologiei lexicului limbii române. Lingvistica comparativ-istorică s-a facut, la noi, în mod destul de superficial. Etimologiile s-au stabilit pe baza unor asemănări cu cuvinte din limbile învecinate, fără să se ţină cont deloc sau aproape deloc de principiile de evoluţie fono-logică specifice limbii române. Româna are în comun cu latina doar vreo 18% din lexicul ei sau poate chiar mai puţin. De remarcat că cea mai mare parte a lexicului românesc comun cu latina aparţine fondului principal de cuvinte. Este important să menţionăm aici că acest fond principal se conservă cel mai bine în orice limbă, astfel încât cele 18% procente menţionate mai sus se regăsesc nu numai în latină, ci şi în multe alte limbi indo-europene. Despre lexicul care nu’şi găseşte corespondente în latină nu s-a ocupat aproape nimeni, cu excepţia lui Cihac, care acum cu mai bine de un secol a găsit de cuvinţă că tot, dar absolut tot ce nu-şi găseşte echivalent în latină este de origine slavă sau din vreo altă limbă învecinată. De fondul traco-dac nici nu se pomenşte la Cihac. De la el încoace nimeni nu s-a aventurat să-i dea o replică. Dicţionarul lui Ciorănescu, publicat de curând şi în limba română, este mai mult o compilaţie, iar în ce priveşte etimologiile aşa zise nelatine nu face decât să transcrie spusele lui Cihac, fără ca măcar să traducă sensurile etimoanelor date de acesta din urmă, doarece dacă le-ar fi tradus cititorul avizat şi-ar fi dat seama că etimologiile stabilite de Cihac şi preluate fără spirit critic de Ciorănescu sânt departe de a fi corecte, uneori frizând ridicolul.

lingvist Doctor Mihai Vinereanu

De ce nu s-a făcut mai mult până acum? Pentru simplu fapt că acestui fond (aşa-zis nelatin) nu i se poate stabili originea decât cu foarte mare greutate. Pentru acest lucru trebuie apelat direct la rădăcinile indo-europene, dar pentru asta trebuie consultate toate limbile de origine indo-europeană, ceea ce necesită un volum de muncă uriaş. Aceste lucru l-a realizat autorul acestor rânduri, scriind dicţionarul etimologic al limbii române. În acest dicţionar, autorul discută întregul fond lexical al limbii române, cu excepţia neologismelor intrate în limbă începând cu sec. 19, a căror etimologie nu implică nici un fel de dificultăţi. Astfel sânt luate în discuţie cca 5000 de cuvinte-titlu care împreună cu derivatele lor însumează în jur de 25.000 de cuvinte din lexicul limbii române. În dicţionar este discutată toată macrohidronimia dintre Don şi Rhin, precum şi o serie de toponime din teritoriile locuite azi de români sau de strămoşii lor.

Revenind la problemele de etimologie a lexicului românesc s-a ajuns ca o mulţime de cuvinte care au fost împrumutate din română de limbile învecinate să fie considerate împrumuturi ale românei din aceste limbi.

Nu altfel stau lucrurile cu latina vulgară. Lingviştii români începând cu cele mai mari nume au “găsit” originea multor cuvinte româneşti în aşazisa latină vulgară. Din nou, neţinând cont de legile fonologice ale limbii române. Astfel de greşeli denotă lipsa
de profesionalism cu care s-a făcut la noi lingvistica istorică până acum, deşi trebuie să recunoaştem că analiza comparativ-istorică a lexicului românesc nu este întreprindere uşoară.

Cercetarea atentă a mai multor limbi indo-europene antice şi moderne precum sanskrita, hittita, lituaniana, letona şi mai ales albaneza, ca să menţionăm doar câteva dintre cele mai importante, dezvăluie cercetătorului multe surprize. Nu este o exagerare să spunem că cel puţin în anumite privinţe româna se apropie de sanskrită aproape la fel de mult ca şi de latină. Avem rom. pământ, skt. bhuman, dar lat. terra. Altele au corespondent atât în latină, cât şi în sanskrită, dar cel sanskrit este mai apropiat sau aproape identic cu cel românesc. De exemplu rom. apa, skt. ved. apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, skt. surya , lit. saule, lat. sol-is. De altfel, ştim, datorită unor hidronime, că în traco-dacă la apă se spunea tot apa (ex. Salapia, care ar însemna apă sărată, precum şi alte exemple similare).

Trebuie precizat că aceste asemănări se datorează fondului comun indo-european şi nu este vorba aici de nici un fel de împrumuturi, aşa cum s-a crezut de cele mai multe ori. Dacă aceste limbi au anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice în comun nu înseamnă că avem de a face, în mod necesar, cu împrumuturi. Cum am menţionat mai sus natura împrumuturilor se poate stabili în baza unor legi fonologice.

Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, cred că este, în sfârşit, timpul să spunem că ideea latinităţii, susţinută, în mod continuu, de la Şcoala Ardeleană încoace, trebuie revizuită la modul cel mai serios. Nu este o exagerare să spunem ca această idee a fost o piedică serioasă în calea acelor cercetători (români sau străini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii şi a poporului român.

Nu poate contesta nimeni că această idee a avut puternice motivaţii sociale şi naţionale pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania şi apoi pentru a găsi un loc poporului român în Europa modernă, dar cred că a venit, în sfârşit, timpul ca adevărul istoric să primeze, pentru că adevărul trebuie spus mai devreme sau mai târziu, indiferent cum ar arăta acesta. În cazul nostru nu
avem decât să promovăm o istorie absolut ieşită din comun, cu care mulţi, foarte mulţi s-ar mândri.

Revenind la fenomenul lingvistic trebuie afirmat că studiul comparativ al limbii române cu alte limbi indo-europene dezvăluie mai intâi un substrat vechi, de adâncime, comun cu alte limbi indo-europene. Aici, albaneza ocupă un loc aparte, în sensul că pune în lumină stratul tracic (or mai bine spus traco-illyric) comun celor două limbi. Rolul limbii latine în evoluţia limbii române trebuie analizat pe principii cu totul noi, aşa cum nu s-a făcut până acum. Trebuie stabilite cu multă claritate, pe baza unor principii fonologice clare, cuvintele de origine latină în limba română. Pot afirma că peste jumătate din lexicul limbii române este de origine traco-dacă. În sfârşit, un fenomen specific oricărei limbi, avem un adstrat al împrumuturilor slave, greceşti, germane, maghiare, ş.a.m.d. care nu ne interesează în mod special în acest studiu.

S-a făcut mult caz pe tema colonizării Daciei şi romanizării populaţiei locale. S-a mers de la ideea extremă că populaţia Daciei a fost exterminată (Şcoala Ardeleană, Roesler), Dacia fiind repopulată cu vorbitori de limba latină, până la altă idee extremă, că Dacia a rămas pustie după retragerea lui Aurelian (Rosler et comp.). Evident că ambele sunt teorii extremiste în flagrantă contradicţie cu adevărul istoric. Între aceste două extreme există o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care nu aduc mai multe servicii adevărului istoric. Pentru a fi mai convingător, să trecem în revistă doar câteva fapte istorice. Mai întâi trebuie precizat ca romanii nu au ocupat (şi eventual colonizat) decât 1/5 din actualul teritoriu de la nordul Dunării în care se vorbeşte româneşte, teritoriu care în mod mai mult decât curios coincide în mare cu teritoriul pe care se întindea, acum aproape 2000 de ani, regatul lui Decebal.

Xenopol spunea că cucerirea Daciei de către romani a constituit o greşeală politică, ceea ce este corect. El susţine că Dunărea nu trebuia depăşită, deoarece constituia o bună apărare naturală. O provincie întemeiată peste Dunăre era greu de apărat.

Într-adevăr, imperiul putea fi mai uşor de apărat pe Dunăre. De fapt, cred că romanii au înţeles acest lucru, dar, desigur, în politică există, mai întotdeauna, mai multe soluţii la aceeaşi problemă, totul este să se găsească soluţia cea mai adecvată. Romanii au considerat, probabil, că pentru o mai bună apărare a imperiului este bine să ocupe şi ţărmul stâng al Dunării. Un regat puternic la nord de Dunăre, în imediata vecinătate a graniţei imperiului, condus de un rege şi o nobilime ostilă imperiului roman, constituia un pericol permanent pentru romani. Se ştie că dacii treceau des Dunărea atacând provinciile romane de la sudul Dunării. În plus, un alt factor esenţial care a contribuit la invadarea Daciei au fost avuţiile acesteia şi în special aurul dacilor din Munţii Apuseni. Punctând aceste date, reiese că romanii nu au intenţionat vreodată să ocupe şi să controleze tot teritoriul regatului dacic, nicidecum să-l şi colonizeze ceea ce nici nu au făcut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunăre a fost de a elimina un regat vecin care constituia un pericol pentru Roma şi de a-i jefui bogăţiile.

În continuare, să vedem ce s-a întâmplat după terminarea celui deal doilea război daco-roman (105-106). În 117, la numai 11 ani de la terminarea acestui război, are loc o dublă invazie a iazigilor dinspre Apus şi a roxolanilor dinspre Răsărit. Hadrian, noul împărat reuşeşte să-i oprească pe iazigi şi cumpără cu bani pacea cu roxolanii. Noul împărat părăseşte în acelaşi an trei provincii romane mai vechi, anume Asiria, Mesopotamia şi Armenia. Eutropius spune că Hadrian ar fi vrut să facă acelaşi lucru şi cu Dacia, dar l-au oprit prietenii, spunând că ar cădea prea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor, desigur o scuză, deoarece retragerea la 11 ani de la cucerirea Daciei ar fi relevat greşeala politică a războiului cu dacii. În plus, bogăţiile Daciei nu fuseseră jefuite decât într-o mică măsură la acea vreme, deşi imdiat după căderea Sarmisegtusei şi moartea lui Decebal, romanii au scos din Dacia cea mai mare pradă de război probabil din întreaga istorie a umanităţii. Antoninus Pius, urmaşul lui Hadrian a purtat mai multe războaie cu goţii şi cu dacii.

Pe vremea lui Marc Aureliu, în timpul războiului cu marcomanii (un trib germanic de prin Austria de azi), dacii liberi invadează oraşul Alburnus, cel mai important centru de exploatare a aurului, precum şi Sarmisegetusa. Ambele oraşe sânt arse. Ceva mai târziu, în timpul aceluiaşi război cu marcomanii, costobocii, puternicul trib dacic de prin Bucovina şi Galiţia de astăzi, trec prin Scythia Minor în Balcani ajungând până în Grecia.

În timpul lui Caracala (începutul sec. III), goţii atacă din nou Dacia Romană şi o vor face aproape continuu până la 271 când romanii se vor retrage definitiv din Dacia. Aici trebuie amintit că de pe la anul 230 încoace invaziile se înteţesc. Romanii de multe ori nu puteau înfrânge pe invadatori şi, astfel, era necesar să îi cumpere cu bani. În cei 165 de ani cât romanii au stăpânit la nordul Dunării, au avut loc zeci si zeci de năvăliri atât ale dacilor, rămaşi în afara provinciei Dacia Romană, care reprezentau de altfel majoritatea acestora, cât şi ale altor popoare cum au fost iazigii, roxolanii şi, în special goţii. Am văzut că la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea război daco-roman, încep invaziile de tot felul. Provincia Dacia Traiană cuprindea doar Oltenia, Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Ne putem da seama acum în ce condiţii a putut avea loc romanizarea acelei fracţiuni de teritoriu al Daciei ocupat de romani. În această atmosferă de permanent conflict dintre stăpânitori şi localnici, romanizarea localnicilor nu putea fi de profunzime. Faptul ca s-au găsit multe inscripţii romane în Dacia, acesta nu este un semn că populaţia satelor era romanizată în vreun fel.

Doar populaţia oraşelor obişnuia să-şi pună astfel de inscripţii, care populaţie era vorbitoare de limba latină, în marea lor majoritate nefiind băştinaşi, dar această populaţie, împreună cu armata, s’a retras odată cu retragerea lui Aurelian, cum spun şi autorii antici. Pe aceste afirmaţii şi-a bazat şi Roesler teoriile sale, bineînţeles distorsionându-le în mod grosolan. Populaţia baştinaşă locuia la sate şi desigur nu obişnuia să-şi pună inscripţii (sau dacă îşi puneau nu erau din piatră şi nu s-au păstrat), aşa cum făceau colonoştii de la oraşe, vorbitori de latină. Trebuie menţionat că inscpriţii latine s-au găsit peste tot în Europa, în Germaia, de exemplu, unde nu au existat provincii romane şi nici n-a fost vorba vreodată de romanizarea populaţiei. Prin urmare, latina se folosea la acea vreme, precum şi mai târziu pe întreaga perioadă a Evului mediu ca limbă cultă. Deci prezenţa inscripţiilor în Dacia nu trebuie să ne inducă în eroare câtuşi de puţin.

Mergând pe linia de gândire tradiţională cu privire la romanizarea dacilor, întrebarea cheie este cum au reuşit aceşti daci baştinaşi, locuind în teritoriul ocupat de romani să răspândească o limbă (pe care mulţi din ei nu o cunoşteau mai deloc sau deloc) pe o rază de peste 1000 de kilometri spre Nord şi Răsărit. Mai ales spre Răsărit, această arie este cu mult mai întinsă. Chiar astăzi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sânt vorbitori de limbă română. Acest lucru devine şi mai imposibil dacă ne gândim că invadatori de tot felul veneau din aceeaşi direcţie. Singura explicaţie plauzibilă este una singură: strămoşii acestor vorbitori de limbă română au trăit pe acele meleaguri de mii de ani. S-a trecut prea uşor peste aceste date, or este ştiut de toată lumea că ştiinţa se face numai şi numai pe bază de date şi dovezi ştiinţifice grăitoare. Ca să exemplific cum s-a făcut şi se mai face încă de către unii ştiinţă lingvisitcă şi istorică, dau mai jos un citat din “Istoria limbii române” a lui Al. Rosetti. Când vorbeşte de teritoriul de formare al limbii române, el spune: “Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată cuprinzând provincia Dacia nord-dunareană propriu-zisă adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania şi celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de către “dacii liberi”, Muntenia şi sudul Moldovei” şi textul continuă în aceeaşi bine cunoscută limbă de lemn prin care se reuşeşte performanţa unică de a vorbi fără să spui nimic.

Rosetti şi ca el mulţi alţii nu-şi bazează argumentaţia pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite şabloane stereotipe, care nu spun nimic. Am considerat necesar să punctez câteva repere istorice să ne dăm seama că supralicitatul fenomen al romanizării întregii Dacii este un mit care cu greu poate fi susţinut. Lipsesc datele ştiinţifice în acest sens.

Limba română rămâne un document viu care nu poate fi măsluit şi care îşi relevă adevărat identitate dacă este bine analizat. Limba română are foarte multe cuvinte a căror etimologie este greşită sau considerată necunoscută. Pentru a şti cu precizie originea fiecărui cuvânt este necesar un set de legi fonologice specifice evoluţiei de la dacă la română. Acest lucru l-am stabilit în altă parte (cf. Vinereanu, Originea…, Pontos, Chişinău, 2002). Pe baza principiilor fonologice specifice diferitelor limbi indo-europene s-au putut elabora mii de rădăcini ale proto-indo-europenei.

Aceste rădăcini cosntituie baza lexicală a limbii române. Poate părea şocant, dar aşa cum am menţionat mai sus, peste jumătate din lexicul limbii române provine direct din acest fond proto-indo-european, dar nu prin latină, desigur şi ea o limbă indo-europeană ca şi daca ori slavona a cărei influenţă asupra limbii române a fost de asemenea supralicitată şi, de aceea, şi influenţa acesteia din urmă trebuie, de asemenea, serios revizuită. Este vorba de analiza a cca 5000 de rădăcini lexicale din fondul lexical românesc. Este o muncă dificilă, dar care dă cercetătorului satisfacţia lucrului bine făcut. Acest strat indo-european comun ne dă o imagine destul de clară despre patria comună vechilor arieni (indo-europeni), modul lor de viaţă, ocupaţiile, relaţiile de familie etc. O anumită floră şi faună se conturează din lexicul unui mare număr de limbi. Această patrie comună a arienilor este situată in Centrul Europei pe aria cuprinsă între Don şi Rhin (de la est la vest) şi între Balcani şi Marea Baltică (de la sud la nord). Aici creşte fagul al cărui nume se găseşte în mai toate limbile indo-europene. Limita de est a răspândirii fagului fiind Konisberg-Odessa. Aceşti arieni cunosteau grâul, meiul, orzul, ovăzul şi secara , pentru majoritatea acestor termeni s’au reconstituit rădăcini din care derivă direct şi formele româneşti, cu excepţia cuvântului secară care se pare că provine din latină. Cuvinte precum a ara, artor (plug), ogor, se întâlnesc în mai toate limbile indo-europene. De asemenea, cuvinte denumind boul, vaca, taurul, calul, oaia, capra, câinele, porcul, precum şi păsări precum gâsca şi raţa se întâlnesc în toate gruprurile de limbi indo-europene. Cuvinte denumind relaţiile de rudenie: mama, tata, prunc, copil, baiat, ginere, cumătru de asemenea îşi au originea în limba traco-dacă; lista este desigur mult mai lungă. În română, multe din ele provin direct din proto-indo-europeană prin traco-dacă. În domeniul tehnicii meşteşugurilor şi a aşezărilor sociale, româna a moştenit din dacă: car, roată, par, zid, drum (a merge, a pleca), gard, sat, cătun, oraş. Pe de altă parte, toate denumirile marilor cursuri de apă din zona menţionată mai sus (între Don şi Rhin) sânt denumiri vechi indo-europene ceea ce demonstrează ca aceste locuri au fost locuite de ei încă de la sfârşitul ultimei ere glaciare până astăzi.
7
Hidronimul Dunăre are aceeaşi etimologie ca şi hidronimul Don ( <IE *danu – apă curgătoare; cf. Pokorny, IEW); Olt, la Ptolemeu, apare sub forma Aloutas. În Lituania de azi apar denumiri de ape precum Alouti, Aluote, de asemenea, în Iran există un râu în bazinul Mării Caspice, denumit Alouta, iar in Letonă aluots înseamnă, simplu, izvor. Argeşul apare în documentele greceşti antice sub formele Ordessos, Arghisos, Argyos (* arg-es-(yo)- alb, stralucitor) care a dat în româneşte argint, argintiu. Vedea (< IE *wed-o-r – apa), Mureş, apare încă de la Herodot sub forma Maris (<IE *mor-is(y)-o).

Crişul cunoscut în antichitate sub numele de Crisia ori Grisia(< IE *kri-sy-o – negru), Nistru cunoscut in antichitate ca Tyras (Tyris) (< IE *tura or *danu-stura, în ossetică don-ystyr- râu mare). De asemenea, Prut, Siret, Bug sânt nume vechi ariene precum şi Don, Elba, Morava, Sava, Drava, Rhin, Main, să dăm doar câteva exemple (cf. Vinereanu, Originea…). Este evident că aceste denumiri româna le-a moştenit din dacă care la rândul ei le-a moştenit din proto-indo-europeană. Un fapt demn de remarcat este că păstrarea acestor denumiri în română invalidează, încă odată, orice teorie care susţine sau va mai susţine în viitor că Dacia a rămas pustie după retragerea lui Aurelian.

Până acum cei care s’au aventurat să discute cuvintele de origine dacă din română, au făcut-o prin comaparaţie cu albaneza, deşi în română, lexicul de origine dacă este cu mult mai întins decât s-a considerat până acum şi astfel depăşeşte cu mult fondul comun cu limba albaneză.

Limitele de spaţiu nu-mi permit să dau mai multe detalii despre derivarea acestor cuvinte din proto-indo-europeană. În cele ce urmează voi da exemple de cuvinte comune celor doua limbi, urmând alte exemple care nu au corespondent direct în albaneză: abur, aguridă, argea, balaur, balegă, baltă, barză, brad, brâu, brusture, bucura, buză, căpuşă, căpută, cătun, ceafă, ciocan, copac, cruţa, curma, curpen, cursă, dărâma, druete, farâma, gard, gardină, gata, gălbează, gândi, ghimpe, gheonoaie, grapă, gresie, groapă, grumaz, guţă, mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, mânzat, mânzare, minţi, moş, moţ, mugure, murg (amurg), năpârcă, păstaie, pârâu, rânză, sarbăd, scăpăra, scrum, scula, sâmbure, spânz, sterp, strepede, strungă, şale, şoparla, şut, ţap, ţarc, vatră, vătui, viezure, zgardă, zgâria etc.

Cuvinte care nu au corespondent în albaneză: aburca, acest, aici, acolo, acum, adăpa, adăpost, adevăr, adia, adânc, afin, afla , agăţa, agud, ajunge, alb, albastru, albină, alerga, alina, alună, aluneca, alunga, ameninţa, amesteca, ameţi, amândoi, amurg, amâna, apă, apăsa, apleca, apoi, aprig, apuca, ara, arama, arăta, argint, arin, aripă, arţar, ascuţi, asmuţi, astâmpăra, astupa, aşa, aşchie, aşeza, aşterne, atât, atunci, azvârli, ba, babă, baci, bai, balt, ban, bardă, barză, băga, băiat, bălan, bărăgan, bărdacă, bătrân, băţ, bărc, bâlbâi, bârnă, bârsan, bâtă, boci, bogat, boier, bolovan, bot, botă, bou, brad, branişte, brazdă, brăcinar, breaz, breb, brici (briceag), brâncă, brânză, brumă, buburuză, bucată, bufniţă, bulgăr, bulz, bura, burduf, burtă, bute (butoi), cal, cap, car (IE *kr), ca, care, carâmb, căciulă, căpuşă, căsca, cătină, către, încotro, cătun, căuta, ceafă, ceată, cetină, chel, chiciură, chindeu, chingă, cicoare, cimbru, cimpoi, cinteză, cioacă, cioară, cioareci, cioată, ciot, cioc, ciocan, ciocârlie, ciocârlan, ciopli, ciot, cir, cireş, ciucure, ciucă, ciupercă, ciur, ciut, ciutură, câine, cânepă, cârd, cârlan, cârlionţ, cârpă, cârpi, cârlig, cât, clăti, clătina, clei, clinti, cloci, cloşcă, coacăză, coace, coajă, coamă, coasă , cocian, cocârlă, cocor, cocoşa, cocoţa, codru, cojoc, colţ, copac, copil, cosiţă, copită, coş, coşar, coteţ, cotigă, cotropi, coţofană, covată, covârşi, crac, crap, crâncen, cucură, cucută, cucuvea, cuib, culege, culme, cumătru, cuptor, curma, curpen, curvă, custură, cuşmă, cutare, cuteza, cutreiera, cuţit, cuvânt, dadă, dalb, dar (conj.), datină, daună, dârâma, deal, descărca, (încărca), destupa, deştept, desghioca, desgărdina, desmetici, desmierda, dibui, dâmb, dâră, dârdâi, dârmon, dârz, doagă, dogori, doină, dojeni, drac, drege, droaie, drug, drugă, drum, dud, duhni, duios, dungă, duşman, erete, fag, fagure, falcă, fără, felie, fereca, fior, firav, flacără, flămând, fluier, fluture, flutura, fotă, frământa, frunză, fuior, fulg, gadină, gaie, gaiţă, găjbi, găbui, găsi, găti, gaură, ghiară, gheb, ghes, ghici, ghiuj, ginere, gâdila, gâlmă, gândi, gândac, gârbov, gârlă, gâscă, gât, glie, goangă, gol, gorun, grapă, graur, grăbi, grădină, grădişte, grămadă, grăunte, greaţă, greblă, greier, gresie, greu, grindă, griv, grâu, groapă, grui, grumaz, grunj, gudura, gură, guşă, guş ter, halcă, hat, haz, hărăpi, horn, hoţ, huma, iacă, iată, ie, ied, ieruncă, isca, îmbina, îmblăti, îmbrăca, împleti, împotriva, împrăştia, împroşca, încă, încerca, încălţa, îincet, încotro, încovoia, încumeta, îndemna, îndârji, îndrăzni, îndura, înfiripa, înfuleca, îngădui, îngăima, însura, înţepa, învăţa, învârti, jale, jar, jumătate, labă, laie, laţe, leac, leacă, leagan, leasă, lele, leoarcă, leneş, lepăda, lespede, leş, leşina, leucă, licări, lihod, linişte, lipi, lipie, lipsi, lostriţă , lotru, lume, luntre, mai (adv.), mamă, mare, mare (adj.), matcă, maţ, mazăre, măcar, măduvă, măciucă, măciulie, măgură, mărăcine, mătuşă, merge, mic, miere, minte, minune, mioară, mire, mireasă, mirişte, mişca, mocirlă, moină, moş, moşie, movilă, mugur, murdar, mustra, muscă, nagâţ, nai, nalt, nană, nasture, nădrag, negară, nămol, năpârcă, năpusti nărui, necheza, neghină, negură, nene, nisip, nişte, noian, nu, obor, obşte, obcina, ogor, oraş, ortac, ovăz, pajură, pământ, pat, pătul, pătură, petic, petrece, pica, pipotă, pişca, pită, piţigăia, pizmă, pâlc, pârâu, pârloagă, plai, pleca, plesni, plisc, plod, pluti, pogace, porni, posac, potecă, potârnichie, povară, povaţă, povârni, poznă, prăşi, praştie, prăjină, prăpădi, prăvăli, preajmă, preda, pregăti, presură, prian, pridvor, pripi, pripor, răfui, răgaz, răgălie, răguşi, răpune, răsadi, răsări, răspandi, răsti, răsturna, răsuci, răsură, rătăci, rătez, răzbi, răzghina, resteu, reteza, ridica, risipi, rană, râncă, râncheza, rând, rânză, roată, rod, roi, ropot, rotund, rouă, rovină, rudă, salcie, samă (seamă), saramură, sare, sat, sein, sălişte, sămânţă, sărbătoare, scarpete, scădea, scălda, scăpa, scărmăna, scărpina, scamă, scârbă, scoabă, scoarţă, scoate, scorbură, scormoni, scroji, scorpie, scotoci, scrum, scuipa, scula, scurge, scurma, scutura, seama, sfânt, sfârteca, sfâşia, simbrie, sitar, sită, sâmbure, sârg, sloata, slut, smicea, smidă, sminti, smirdar, smântânî, smârc, smoc, smuci, smulge, soare, socoti, soi, sorbi, spaima, spăla, spân, spânz, spânzura, splină, sprinten, sprinţar, spulbera, spuză, sta, stavă, sterp, stârpi, stână, stâncă, stâng, stârc, stârni, stârv, străin, strecura, strepezi, strica, striga, strigoi, stropi, strugure, sturz, sută, şapte, şase, şarpe, şchiop, şir, şirag, şiroi, şopârlă, şopot, şopti, şovăi, şterpeli, ştimă, ştiubei, ştirb, strâmb (strâmba), talpă, tapă, tare, tască, tată, taia, tărâm, târâţă, tău, teasc, temei, temelie, ticălos, tilişcă, târg, târlă, toca, toci, toi, topi, trăi, traistă, treabă, treaptă, trece, treiera, trânti, ţap, ţarc, ţărm, ţeapă, ţeavă, ţânţar, ţâţă, ţâţână, ţoală, ţurcan, ţurcă, ud, uita, ungher, urca, urdă, uriaş, usca, ustura, usor, văgăună, vatră, văpaie, văr, vătăma, vătui, veşted, veveriţă, viespe, viezure, vită, vizuină, vârf, vorbă, za, zară, zarvă, zăbală, zace, zănatic, zăpadă, zăpăci, zări, zău, zbate, zbiera, zbârci, zbuciuma, zbura, zburda, zeu, zgardă, zgău, zgâria, zgârma, zgudui, zi, zid, zimbru, zână, zmeură, zori.

Desigur, lista nu este exhaustivă în sensul că, în primul rând, numărul de cuvinte comune în albaneză şi română este mult mai mare, se ridică, cred, la peste 600-700 de cuvinte. În ce priveşte cuvintele româneşti moştenite din dacă fără corespondent albanez, lista ar fi devenit mult prea lungă pentru limitele acestei prezentări, dar în acelaşi timp am listat un număr mai mare de cuvinte, ca să fie relevantă pentru cei interesaţi să ştie cât mai mult despre adevărata origine a limbii române.

autor: Mihai Vinereanu
Sursa: DACIA magazin nr.17 noiembrie 2004

Mihai Vinereanu în emisiunea Adevăruri Tulburătoare

Print Friendly