Tribhuvana şi transmigraţia în Toreutica Getică

Cerbul Sarabha apare pe vasele de argint descoperite în gorganul de la Calica (Agighiol) împreună cu alte elemente zoomorfe, iar una dintre unităţile decorative importante, în primul rând pentru că se repetă şi pe alte tezaure din Valea Dunării, este cea formată din pasăre, iepure şi peste, cu menţiunea că iepurele ar putea fi luat şi ca un alt mamifer terestru, ca spre exemplu, porc, după cum despre pasăre s-a spus că este ba un vultur, ba o pasăre cu corn sau aducând cu un cocoş.

Or tocmai această ambiguitate este importantă de a fi reţinută, întrucît aici nu avem de-a face cu specii zoomorfe precise, pentru că gravorul ar fi putut să le execute, arta sa este indubitabilă, ci făcând loc echivocului lasă să se înţeleagă că transmite simboluri, iar aceste simboluri, după cum am văzut când am scris despre mitul Sarabha sunt mituri şi credinţe religioase care ajută la înţelegerea, măcar în parte, a religiei traco-geto-dacilor.

Despre acest triptic părerile specialiştilor variază de la cele ce îi atribuie calitatea de emblema a dinaştilor daci (1) şi cele ce presupun că aşa zisul vultur cu corn, peştele şi iepurele ilustrează atributele unei mari divinităţi cumularde, existente deja în secolul V î.e.n (2)., păreri care pot fi reţinute în sensul că nici unul dintre istorici nu se opreşte la nivelul decorativ ci încearcă să descifreze limbajul pictographic.

La prima privire pasărea, iepurele şi peştele, felul cum sunt înlănţuite, ne trimit cu gândul la desenul din centrul roţii tibetane a vieţii şi a morţii, unde tronează, într-o dispunere asemănătoare trei animale ce se devorează reciproc şi anume cocoşul roşu, şarpele verde şi porcul negru, semnificând fiecare o anume dispoziţie psiho-mentală care justifică ramânerea în cercul transmigraţiilor.

Anumite segmente ale misticii tibetane sunt continute în cântecele bătrâneşti ale românilor, în special cele ce se cântau cândva în Ardeal şi Oltenia, fapt explicat prin apartenenţa filozofiei getice şi tibetane la un trunchi comun, foarte vechi, antic, însă pasărea, iepurele şi peştele getic nu pot îndeplini rolul simbolic al cocoşului, porcului şi şarpelui tibetan pe simplu motiv că nu coincid şi apoi dezvoltările interpretative tibetane, de pe butucul roţii vieţii şi al morţii, nu sunt asemănătoare cu ceea ce urmează pe benzile desenate în argint de la Calica (Agighiol).

Există, însă, un element comun celor două desene, suficient de important ca să justifice comparaţia deja făcută, iar acesta constă în înlănţuirea celor trei, mult mai vizibilă în roata tibetană, unde animalele se muscă reciproc, înlănţuire ce crează o adevarată roată, simbol pentru cercul samsaric al transmigraţiilor sufletului dintr-un corp într-altul.

Pasărea are gheare disproporţionat de mari faţă de restul corpului, tocmai pentru a arăta cât mai clar prinderea sa de spatele animalului terestru, iar peştele se află lipit de ciocul păsării, aceste înlănţuiri sunt echivalente cu muscăturile reciproce ale cocoşului, porcului şi şarpelui, în fond se crează aceeaşi iluzie picturală a trecerii, după moarte, în alte trupuri, metepshihoza – doctrina îmbrăţişată de mai toate religiile antice cu excepţia iudaismului şi creştinismului. Nemurirea getică, acele afirmaţii ale autorilor antici care spun că geţii cred că nu mor ci doar îşi schimbă locuinţa trebuie să-şi fi avut ca izvor credinţa în călătoria decedatului şi revenirea sa într-o noua reîncarnare, potrivit cu meritele din viaţa trăită şi vieţile sale anterioare.

Acest dute-vino, dinspre viaţă spre moarte şi invers constituie esenţa roţii lui Vishnu, cel ce a cunoscut mai multe reîntrupări, în cursul cărora a revenit pe pământ, printre oameni, ca salvator, distrugând răul, ideia revenirii într-un trup nou, după moarte, pentru a-i mântui pe cei suferinzi, fiind foarte potrivită pentru a ilustra obiectele funerare, din argint ori din aur, care însoţeau în morminte pe dinastii traco-geto-daci.

Un alt nivel de citire al triadei pasăre, iepure şi peşte, dar în legătură directă cu transmigratia corpurilor, este cel al tribhuvanei sau cele trei lumi ale universului manifestat, de fapt cele trei spaţii unde se aplică legea metempsihozei, iar acestea sunt, conform religiei hinduse, Pământul (Bhu) Atmosfera (Bhuvar) şi Cerul (Svar). După cum se vede tribhuvana de tip getic este uşor modificată în sensul că ni se prezintă ca fiind compusă din Pământ (iepure) Apa (peşte) şi Atmosfera (pasărea) dar această nuanţare nu ne împiedică să o receptăm ca atare, ba dimpotrivă, am putea spune că introducând spaţiul acvatic distinct de cel terestru este mult mai explicit, în sensul că diferenţiază fiinţele ce trăiesc la suprafaţa scoarţei terestre de cele din lacuri, râuri, fluvii, mari şi oceane.

Mitul Sarabha la Geţi

Unul din cele mai reprezentative tezaure pentru arta traco-getică, tezaurul de la Agighiol, socotit a fi o nestemată arheologică îşi aşteaptă de peste 70 de ani monografia la care are dreptul, o interpretare care să-l scoată din enigmistica în care este cantonat, o încercare de pătrundere în simbolistica sa decorativă.

Tezaurul amintit ni se pare a fi cu atât mai important cu cât el poate stabili o punte de legătură dintre lumea geto-dacică antică şi societatea feudală românească, ceea ce demonstrează implicit, continuitatea, permanenţa. Interpretat corect, acest tezaur este în măsură să taie nodul gordian al unei probleme care frământă demult istoricii români de bună credinţă, şi anume originea dacică a familiei domnitoare Basaraba (1).

Vom arăta în cele ce urmează, fără teama de a greşi, că numele de Sarabha însemna pentru geto-daci un motiv mitologic cunoscut de ei, în strânsă legătură cu legenda întemeierii statale şi a monarhului sacerodot care apare pe tezaurul de la Agighiol.

Despre Zarabos-Sarabi şi Saraba

Nicolae Densuşianu semnalează că în Getica lui Iordanes se află un citat în care, după opinia sa, Basaraba apare sub forma trunchiată de Zarabos: „primum Zarabos Tereos, deinde vocitatos Pileatos, hos qui inter eos generosi extabant: ex quibus eis (Getis) et reges, et sacerdotes oridnabantur” (2).

Pe această bază, Densuşianu, coroborând şi cu alte date, ajunge la concluzia că neamul cel mai nobil şi mai puternic al românilor de la Dunărea de Jos, numit Basaraba, este atât de vechi, încât poate fi găsit în sec. VII î.e.n.

Atât Nicolae Densusianu, cât şi B.P. Hasdeu, au sesizat că în Istoria bizantină a lui Chalcocondyla, Dan, nepotul de frate al lui Mircea cel Bătrân, era numit „fiul lui Saraba”, în loc de Basaraba.(3)

Ambii istorici, pornind de la formulări de genul „Basaraba voievod, fiul preabunului Basaraba voievod’ găsite în inscripţii vechi, afirmă că Basaraba a fost nu doar un nume voievodal, ci un titlu sacru pentru domnitorii ţării.

Saraba în Dacia Hiperboreană

Vasile Lovinescu a arătat că întemeierea statelor medievale româneşti nu este decât aspectul exterior al unei reînnoiri tradiţionale dacice.(4)

Basaraba constituie numele unei caste şi nu al unei familii domnitoare, care a existat în Dacia Hiperboreana. Din traducerea textului lui Iordanes (Getica) care spune că „primii dintre ei erau Sarabi terrei, dintre care se consacrau regi şi preoţi”, se poate deduce că Sarabii cumulau ambele funcţii, cea sacerdotală şi cea regală.

Tradiţia hiperboreană a unui centru spiritual universal în Dacia presupune existenţa unui monarh universal, un Rege al Lumii, care era şi zeu, numit Saraba.(5)

De fapt, însuşi Zalmoxis a fost numit rege şi zeu şi este posibil ca, în perioada hiperboreana. un alt nume al lui să fi fost cel de Saraba.

Sarabha la indo-europeni

Prin intermediul unui studiu al lui Mircea Eliade (6) putem pătrunde în miezul problemei mitologice Sarabha, subiect abordat în scrierile vedice, în literatura budhistă, în literatura şi folclorul altor popoare indianizate ori europenizate, sedentare ori migratoare.

Important de reţinut este faptul că, în limba sanscrită, cuvântul sarabha (cu accentul pe s) având ca echivalent în limba pali sarabha, desemnează un cervideu fabulos cu opt picioare în loc de patru.

în Mahabharata, Sarabha desemnează un Asura, a cărui încarnare este regele-ermit Paurava (7), iar în Purana, Asura Sarabha este un monstru redutabil cu opt picioare, mai puternic decât un leu, şi adversarul lui Vişnu. Scoţând în evidenţă rolul religios al cerbului, M. Eliade trece în revistă diferitele valorizări ale mitului sarabha.

Cervideul este când încarnarea unui Boddhisatva, când un Asura, adică o fiinţă divină şi demonică, când un animal călăuză, ce obliga prinţii la săvârşirea unui ritual de întemeiere.

Sarabha a fost pus în legătură, pe rând, cu luarea în posesie a unui teritoriu nou sau cu întemeierea unui regat, întemeierea unui oraş, obţinerea suveranităţii universale, o experienţă decisivă sau conversiune religioasă. În literatura indiană veche există o scriere intitulată chiar „Sarabha-minga-jataka”, de unde aflăm cum unui rege i se arată un Sarabha, pentru a-l învăţa Legea, adică, în limba sanscrită, dharma. Să nu uităm că acest cuvânt -dharma (cu pronunţia dzarma) se află la rădăcina toponimului dacic Zarmisegetusa (v. Zalmoxis în cântecul bătrânesc, Editura Cronicarul, Tulcea, 2003, pg. 6-8 şi celelalte).

Sarabha, reprezentat pe cupele de argint ale tezaurului de la Calica (Agighiol)

Descoperit în anul 1931, în movila lui Uţă, tezaurul de la Agighiol, judeţul Tulcea, cuprinde mai multe obiecte de valoare, din argint şi aur, decorate antropomorf şi zoomorf. Cei care cunosc diferitele variante ale legendei lui Dragoş – voevod îşi amintesc de un personaj feminin Uta de la care domnul moldovan primeşte binecuvântarea. Să mai amintim aici că la Calica (Agighiol) se află un loc în apropierea satului numit Sub Cununa, toponim întâlnit şi în zona din apropierea Grădiştii de Munte, socotit a fi capitală ori centrul religios dacic. Însa pe noi ne interesează cel mai mult obiectele din această comoară de provenienţă geticţ şi mai ales decoraţiunile sale.

Pe cele trei vase de argint, sub formă de cupă, din acest tezaur, domină o unitate decorativă reprezentând un cerb cu opt picioare, având coarnele sub forma unui ax central, cu mai multe ramuri pe ambele părţi.

Pe cupe se mai află diferite desene reprezentând o pasăre răpitoare ce seamănă mai degrabă cu un cocoş prinzând cu ghearele un iepure, caprine obişnuite cu patru picioare, un animal fabulos, probabil un dragon, aflat pe spatele unui porc şi altele.

Ceea ce ne interesează cel mai mult este acest cervideu cu opt picioare cunoscut, după cum am arătat mai sus, sub numele de sarabha. Iată descrierea făcută de arheologul Dimitrie Berciu a acestei decoraţiuni de pe cupele de argint: pentru vasul nr. 1, ”Animalul de la mijloc este un cerb care are coarnele bogat desfăşurate şi acoperite cu pătrăţele şi are opt picioare. Desigur, este vorba de o exagerare, care va fi avut o oarecare semnificaţie”; pentru vasul nr. 2, ” Animalul central care formează unitatea decorativă principală, reprezintă un ţap cu opt picioare…

… Pe partea opusă a vasului, în dreptul primului animal cu opt picioare se află un altul, cu acelaşi număr de picioare şi cu corpul acoperit cu decor similar aceluia de pe coarne”; pentru vasul aflat în posesia Metropolitan Museum din New-York: „Primul animal care ne atrage atenţia este cerbul cu opt picioare, deja amintit.”

însumând, pe cele trei cupe de argint, ale tezaurului, sarabha, cervideul fabulos cu opt picioare, este reprezentat de patru ori, ceea ce conferă calitatea de simbol dominant.

Aşadar, mitul sarabha este atestat în Dacia şi arheologic, nu doar lingvistic, deşi el nu a atras atenţia până în prezent. Cele opt picioare ale cerbului de pe cupele de argint nu reprezintă nici o exagerare artistică, aşa cum credea D. Berciu. ci o ilustrare a cerbului sarabha, care a fost un mit daco-hiperborean, ceea ce demonstrează o cultură mitologică de un înalt rafinament.

Sarabha şi Bas Sarabha

Se pune problema cum să înţelegem numele de Basaraba. Este evident că avem în faţă un cuvânt compus cu substantivul sarabha. Particula lingvistică din capatul cuvântului poate fi citită fie bha, fie bas, ambele sunt posibile.

În limba sanscrită particula „Bha” sintetizează mai multe sensuri: a străluci, a apărea, a se manifesta, a părea, a avea darul să, a trece drept, a arăta că (9). Prin urmare, Bha-Sarabha ar putea sa înseamne „a părea, a trece drept, a arăta ca Sarabha”.

Bhasarabha nu poate fi în acest caz decât monarhul înţelept care îşi călăuzeşte norodul, precum un sarabha, spre un teritoriu mirific, care, în sens istoric constituie mitul întemeierii statale, iar în sens religios înseamnă eliberarea de suferinţele existenţei. Voievodul este cel ce te conduce spre celălalt mal, făcătorul de vad, acel târtankara, călăuza-monarh. Dintotdeauna regii geto-daci, urmând pe Zalmoxis, rege şi zeu, au fost şi călăuze religioase. Însuşi Neagoe Basarab domnitor pios, iubitor de carte a primit numele de la simbolul înţelepciunii, numit în dacică „nag㔑 (şarpe), iar voievodul moldovean Ştefan, constructor de mânăstiri şi biserici ocrotitor al bisericii ortodoxe a fost supranumit Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Cea de a doua variantă, adică Bas-Sarabha este tot atât de posibilă, mai ales că, în grafia medievala românească întâlnim forma Bassaraba, aşa cum se vede în inscripţia de pe moneda bătută de voevodul Brâncoveanu la 1713 : CONSTANTINUS – BASSARABA / de BRANKOWAN. Tălmăcirea lui Bas Sarabha necesită o dezvoltare mai amplă, din acest motiv o vom aborda într-un articol viitor, oricum numele de Basaraba rămâne acelaşi.

în limba română, pe lângă omonimul şi toponimul Basaraba, mai avem şi cuvântul cosoroabă, însemnând fiecare dintre bârnele aşezate orizontal deasupra pereţilor casei, în lungul acoperişului, pentru a susţine căpriorii.

Asemănarea dintre coarnele cervideelor şi structura de lemn a acoperişului caselor la români este evidentă: cosoroabă seamănă cu coarnele unui sarabha, pe când căpriorii, seamănă cu coarnele unui cerb obişnuit. Un neam constructor de case nu putea fi unul migrator, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că acest mit este unul autohton, extrem de vechi, precum am arătat.

Câteva concluzii:

• Existenţa unei caste sacerdotal-regale, numită Basaraba, în societatea dacică, se susţine nu doar lingvistic ci şi arheologic.
• Voievodul Basaraba nu trebuie căutat în evul mediu ci în perioada dacică de dinaintea lui Burebista.
• Tradiţia sacerdotal-regală s-a păstrat nealterată la daci şi ea a ieşit la suprafaţă după un mileniu de la agresiunea romană, de data aceasta sub o haină creştină.
• Nu există nici o ruptură între societatea feudală valaha şi societatea geto-dacică, iar cei care au văzut în numele Basaraba o etimologie cumană au greşit.
• Regele înmormântat la Agighiol-Tulcea în sec. IV î.e.n. a făcut parte din casta Sarabha, ca dovadă reprezentarea mitului în cauză pe obiectele de argint ce i-au aparţinut.
• Basaraba poate fi un cuvânt compus din bha şi sarabha însemnând ” Cel asemeni unui Sarabha”(ne rezervam dreptul de a reveni cu detalii la varianta Bas Sarabha).
• A existat pe teritoriul Daciei, în perioada hiperboreană, un centru spiritual universal condus de un monarh-sacerdot, numit Basaraba.

* Cuvântul cosoroabă, din limba română, arată că avem de-a face cu un mit autohton al unei populaţii sedentare, constructori de case. Este încă un argument că aici s-au format marile mituri indo-europene şi că Dacia a fost centru de civilizaţie al indo-europenilor.

Basarabia Hiperboreană

Arătam în “Mitul Sarabha la geţi”, pornind de la ceea ce ne-au lăsat B.P. Haşdeu şi Vasile Lovinescu, faptul că Basaraba este un nume foarte vechi, denumirea unei caste sacerdotal-regale la geţii de dinaintea lui Burebista, o funcţiune ce se poate înţelege mai bine prin mitul indo-european al cerbului Sarabha.

În cele ce urmează, vrem să demonstrăm ca nici Basarabia, ca provincie românească, nu este o denumire creată de evul mediu, aşa cum se crede, în prezent, ci ea exista încă din perioada prehomerică şi decurge din viziunea getică asupra aceluiaşi cervideu fabulos, numit Sarabha, pe care legendele şi credinţele romanilor şi grecilor le-au păstrat.

Înainte de a intra în amănuntele chestiunii menţionăm că cel care a dat direcţia căutării motivelor mitologice prehomerice în tradiţiile şi folclorul românilor a fost marele savant Mircea Eliade. În cuvântul înainte la volumul “De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Eliade spunea: “Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente înca la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală, la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în Grecia antică, înainte de Homer”(1).

În cazul de faţă, legendele mitologice şi ritualurile folclorice sunt întărite de descoperirile arheologice, ambele izvoare se completează iar cele două direcţii de cercetare-cea arheologică şi cea etnografică susţinându-se reciproc.

Am arătat că tezaurul de la Agighiol(Calica)-Tulcea, în simbolistica căreia se află cerbul Sarabha, cu opt picioare şi coarnele sub forma de cosoroabă, datează din secolul IV î.e.n. Arheologia bulgară împinge în vechime acest mit cu înca trei secole, respective sec. VII î.e.n., de când datează statueta de bronz reprezentând cerboaica îmbrădată, descoperită la Sevlievo-Bulgaria(2).

Mai departe, dincolo de Homer, putem urmări existenţa unui cervideu miraculous, la popoarele dunărene, prin intermediul legendelor eline, cu privire la isprăvile lui Herakles şi ale lui Tezeu. Herakles şi Tezeu fiind doi eroi elini care au cutreerat pământul de la Istru, în cautarea cerboaicei sacre, a zeitei Artemis, zeiţa vânătorii şi a sălbăticiunilor. Există mai multe puncte comune între: caprioara artemidă şi vânătoarea sacră a eroilor elini la Dunăre; cerbul Sarabha ;vânătoarea împărătească a unei căprioare din ritualul oraţiilor de nuntă la romani; colindul românesc al cerbului îmbrădat. Printre mai multe suprapuneri care există, cel mai uşor de observat este calea regală iniţiatică pe care o parcurg eroii, la capatul căreia prinţii devin apţi să conducă, dobândind înţelepciune şi pricepere de conducători egali cu zeii.

Exemplificam prin faptul că Herakles a capturat căprioara cu picioare de bronz şi coarne de aur, nu pentru el ci pentru un rege, regele Euristeu, după cum Tezeu, devine rege al Atenei, după găsirea căprioarei de aur de la Dunăre. Tezeu este prinţul, fiul regelui Egeu, el este reformatorul cetăţii Atena, cel ce a ridicat prestigiul cetăţii, prin crearea uniunii tuturor micilor cetăţi din Attica şi a însufleţit atenienilor tendinţa de a se socoti cârmuitori ai Heladei.

Plutarh, în “Vieţile paralele” îi aşează alături, pe Tezeu şi Romulus, subliniind calităţile lor de eroi-semizei, întemeietori statali. Este foarte posibil ca în amintirea vânătorii sacre a lui Tezeu la gurile Istrului, geţii să fi numit cetatea lor de la Tulcea cu numele după tată al prinţului atenian, Egeu, adică Aegysus.(3).

Aspectul getic al problemei relevă un Basarabha monarh-sacerdot, un Rege al lumii, descălecător de ţară, conform tradiţiei, consemnată de cronicari, precum şi scrierile lui Iordanes, ce îl citează pe Casiodorus, cu privire la existenţa unei caste, numita Sarabi Terei, din rândul cărora se alegeau regi şi preoţi.

Tradiţia orală, folclorică, păstrează scenariul unei vânători împărăteşti, pe urmele unei căprioare, scenariul existent în oraţiile de nuntă la români, similare ispravilor lui Herakles şi ale lui Tezeu:

Tânărul nostru împărat,
De dimineaţă s-a sculat,
Faţa alba şi-a spălat,
Chica neagră-a peptănat,
Cu straie noi s-a-mbrăcat,
Murgu şi l-a înşelat,
Cu trâmbiţa a sunat,
Mare oaste-a ridicat,
O suta de grăniceri,
O suta feciori de boieri,
Din cei mai mari,
Nepoţi de ghinărari;
Şi, pe la răsărit de soare,
A plecat la vânătoare,
Ş-a vânat Ţara de Sus,
Despre apus,
Până juganii ne-au stătut
Şi potcoavele au pierdut.
Atunci ne lăsarăm mai jos,
P-un deal frumos,
Şi alergarăm,
De vănarăm:
Munţii cu brazii,
Şi cu fagii,
Cerul cu stelele,
Câmpul cu florile,
Dealul cu podgoriile,
Vâlcelele cu viorelele,
Şi satele cu fetele.
Când dete soarele-n deseară,
Ieşiram la drumul cel mare
Şi deterăm d-o urmă de feară:
Stătu toata oastea-n mirare !…
Unii ziseră că e o urmă de zână,
Să fie Împăratului cunună.
Aşa se chibzuiră
Şi se găsiră
Alţi vânători,
Mai cunoscători,
Şi ziseră că-i urmă de caprioară,
Să fie Împăratului soţioară.(4).

Colindul cântat cel mai des de către copiii românilor de la oraşe, are ca temă vânătoarea cervideului înteleasă ca fiind calea către domnie:

Am plecat la vânătoare,
Domn, domn să-nălţăm,
Să vânăm o căprioară,
Domn, domn să-nălţăm.

Urarea face parte din aceeaşi literatură folclorică prehomerică, cu funcţie originală iniţiatică, ce asociază înălţarea voevodului în scaunul de domnie cu capturarea alegorică a căprioarei. Puse faţă în faţă, cele două animale mitice-cerbul Sarabha şi căprioara zeiţei Artemis – relevă, la ambele, aspecte atipice ale picioarelor şi coarnelor. Celor opt picioare ale cerbului Sarabha le corespund picioarele de bronz ale căprioarei zeiţei Artemis, iar coarnele de aur ale căprioarei sunt coarnele ca o cosoroabă ale cerbului getic.

Căprioara cu picioare de bronz a fost interpretată în mai multe feluri. Dacă se are în vedere simbolica propie acestui aliaj sacru, se spune că el izolează caprioara de lumea profană, dar în acelaşi timp, fiind greu o înrobeăte pământului. Dacă se are în vedere sprinteneala şi iuteala căprioarei, se poate spune că are copite ce nu se tocesc, prin urmare, picioare de bronz. Dacă se ia în considerare firea sălbatecă a căprioarei, fuga sa până la hiperborei, înţelepţii începuturilor, căprioara cu picioare de bronz, pe care Herakles o va captura vie, după o urmărire ce a durat un an încheiat, simbolizează înţelepciunea, lumina care vine, pentru elini, din nordul Istrului şi mai departe, dintr-un nord îndepărtat. În fine, valorizări mai recente, pun căprioara cu picioare de bronz alături de miel, unde delicateţea şi sensibilitatea sublimă a sufletului (căprioara) se opune agresivităţii şi violenţei cu forţă şi vigoare (picioare de bronz).

Revenind la paralela Sarabha-căprioara zeiţei Artemis- vom observa că cele două animale mitice îmbracă simboluri ale curgerii şi timpului ciclic de forma unei roţi, simbolism ce provine din credinţa în metmpshihoza, propie culturii getice cât şi celei eline. Ca propietate a zeiţei Artemis, căprioara este Sufletul Animal.

Pentru omul comun Sufletul Animal se află în continuă alergare, de aceea nici căprioara nu se lasă prinsă, capturarea sa fiind privilegiul celor aleşi. Particula SAR-rădăcina lui Sarabha- înseamnă în limba sanscrită acelaşi lucru- “curgere”.

Alchimiştii au numit acest stadiu al operei lor cervus fugitives, mercur filozofic, în calitate de substanţă, arcan de transformare, spirit şi suflet (6). Prin capturarea Sufletului Animal se iese din lumea profană şi se accede la un mod superior de existentă, se intră în sfera divină.

În plan macrocosmic, căprioara artemidă şi probabil la fel cerbul Sarabha, sunt asimilaţi spiritului fluviului Istru, fluviu sacru la geţi, curgerea emblematică a europenilor, vale a unei civilizaţii prehomerice, descoperită şi teoretizată de istorici şi arheologi, pe care nu o vom dezvolta aici, pentru că scopul nostru nu este să ne substituim istoricilor şi arheologilor. Ne vom mulţumi să arătăm că, faţă de cele spuse mai sus, era obligatoriu ca, atât legendele eline, cât şi cele getice să prevadă, ca o consecinţă logică, capturarea lui cervus fugitives, acolo unde fluviul oboseşte din alergare, pregătindu-se să se verse în mare. De fapt legenda celei de-a patra munci a lui Herakles sugerează acest fapt; textul amintitei ispravi spune că goanna s-a desfăşurat în doua părţi distincte, o prima parte fiind parcurgerea distanţei spre nord, până la izvoarele Istrului, în cea de a doua parte căprioara fugind din nou spre sud, la vale, lăsându-ne să bănuim, din motive de simetrie spaţială şi temporală, că teatrul geographic al capturării şi finalul vânătorii să fi avut loc în zona deltei ori cea de lângă deltă.

Vasile Lovinescu, în studiul său despre hiperboreii daci, intitulat “Dacia hiperboreană”, işi argumentează teoria utilizând toponimia deltei Dunarii şi cea din preajma deltei. Astfel, Tulcea provine dintr-un atributiv, Tula, însemnând, în limba sanscrită, balanţa, ceea ce ni se pare correct, întrucât, de aici, pleacă braţele Dunării, precum braţele unei balanţe: braţul Sfânt (Sf. Gheorghe) braţul Lunii (Selene) braţul lui Achile (Chilia). Pe una dintre aceste guri au intrat, pe Istru, argonauţii, ducând cu ei lâna de aur, o alta legendă prehomerică, ce interferează spaţiul geografic şi spiritual getic. Insula Şerpilor, sau Insula Alba, mormântul lui Achile, a dat numele braţului Chilia, dar acest toponim ar fi putut proveni şi din sanscritul “chela” care înseamnă “discipol”, în acord cu toate expediţiile iniţiatice ce sosesc aici.. Urmându-l pe Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu fixează un centru hiperboreic, ca centru spiritual universal, la nord de Istru şi vecin cu munţii Riphei (Carpati).

Întrucat legenda aminteşte de alergarea căprioarei către hiperborei, vom arăta aici ce spun istoricii cu privire la localizarea Hiperboreii. Pindar arată ca Apolo, după ce construise, cu zeul Neptun şi Eac, zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe Istru, la hiperborei. Legenda putea să păstreze, într-o forma alegorică, amintirea pătrunderii traco-geţilor în Asia Mica, în sec. 12 î.e.n., cultura Babadag fiind, aşa cum arată arheologia, contemporană cu stratul VII b2 de la Troia (7).

Clement din Alexandria precizează ca profetul dacilor, Zalmoxis, este un hiperboreu. Strabon, afirma că “Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin şi a Istrului(8). După cum se vede, informaţiile istoricilor, cu referire la hiperborei, nu numai că nu contrazic, dar susţin capturarea lui cervus fugitives aproape de vărsarea Dunării în mare. Pindar spune la fel: Herakles dorea să ajungă pe pământul fluviului Istru, în Scitia, să captureze căprioara zeiţei Artemis.

Vom vedea, în cele ce urmează, că aceasta concluzie concorda cu legenda lui Tezeu, cel ce urmându-l pe Herakles, a cautat şi el o cerboaica de aur la Istru. Poeţii Pindar şi Pisandru, istoricul Pherechides, ne informează ca eroul atenian a plecat, cu vânători iscusiţi, să caute pe teritoriul istrian cerboaica de aur, dăruită de nimfa Taigete zeiţei Ortoisa.

Romulus Vulcănescu crede că Ortoisa este o zeitate geto-scitică, iar teritoriul istrian se circumscrie cetăţii Histria, cerboaica de aur având rolul de a proteja gurile Dunării şi Delta(9). Calica (Agighiol) de unde provine tezaurul getic aflat sub semnul cerbului Sarabha se află în acelaşi perimetru geografic şi simbolic.

Nu este locul să detaliem aici tot ceea ce ţine de zeitatea Ortoisa şi alegoria pe care o presupune darul cinegetic la care aspira un prinţ reprezentant al castei razboinicilor. Ortoisa ar fi mai degraba Orthia, numele sub care se întâlneşte zeiţa Artemis în Sparta, singura, eventuală înrudire cu o zeitate geto-scitică putând proveni dintr-un strat comun, prehomeric, geto-elin sau cum ar fi spus Nicolae Densuşianu, pelasgic.

Însa, Romulus Vulcanescu are dreptate când afirmă că urmărirea cerbului de aur seamănă cu mitul cerbului încarnare a lui Bodisatwa din mitologia indiană, cel ce predă Legea şi implicit cunoştinţele necesare obţinerii suveranităţii universale, iar acest aspect l-am arătat şi nu-l mai reluam acum.(10)

S-ar putea spune că Tezeu merge direct la ţintă, fixandu-şi ca loc de căutare a cerboaicei de aur teritoriul din jurul deltei Dunării. Prezenţa cerboaicei şi la sud de fluviu se poate explica prin faptul că geţii au locuit dintotdeauna pe ambele maluri ale Dunării. Faptul că cerbul cu opt picioare numit Sarabha se găseşte şi pe paharele de argint de la Calica (Agighiol) şi pe paharul descoperit la Rogozen-Bulgaria nu poate decât să demonstreze forţa de penetrare a unui simbol asumat de casta conducătoare şi pentru care nu i se poate fixa bariere geografice convenţionale. Însă atunci când vorbim de o pendulare de pe un mal pe altul, a cerboaicei de aur a lui Tezeu suntem obligaţi să arătăm că cel mai important vad de trecere, cel de la Isaccea, pe unde însuşi Darius şi-a traversat armata, în urmărirea sciţilor, poartă sugestivul nume de Vadul Cerbului. Chestiunea existenţei, în limba getică a unui cuvânt sac ori sag, cu înţelesul de cerb, la fel ca în limba oseta, a preocupat istorici precum Vasile Pârvan şi Silviu Sanie (11). În Getica Vasile Pârvan spunea: “Cuvântul românesc cerb derivă din latinescul cervus. Dacă va fi cândva atestata o vocabulă getică SAC sau sag, pentru cerb, nu-şi vor mai găsi loc formele hibride geto-iraniene, considerate inacceptabile, în explicarea numelor unor theonime” (12).

Or numele medieval, pentru portul dobrogean dunărean, aşa cum l-a reţinut istoria scrisă, nu este Isaccea ci SACcea, ceea ce, în contextual celor arătate, nu putem să nu-l derivăm de la cerb, fiind o veche denumire geto-osetină pentru cervidee.

Am ajuns într-un punct în care trebuie să punem degetul pe hartă şi să arătăm, mai précis, care este acel teritoriu geografic, considerat de istoriografia antică sfânt, ţara viselor, unde s-a oprit ori a fost capturat cervus fugitivus, numit pe rând, cum am văzut, căprioara cu picioare de bronz şi coarne de aur, cerboaica de aur, cerbul Sarabha. Toate drumurile duc spre o zonă situată la nord de Dunăre şi la răsărit de Prut, aici ar trebui situate acea provincie, cu nume getic, provenind din numele cerbului cu opt picioare Sarabha. Această provincie este Basarabia, pământ getic al hiperboreilor, înţelepţii începuturilor de lume, centru spiritual universal, loc de întâlnire a eroilor trăitori în perioada de dinainte de Homer, aflaţi în peregrinaj iniţiatic. Pe aici şi-au purtat pasii Herakles şi Tezeu ca şi miticul împărat getic întemeietor de ţară Basarabha-voievod, acelaşi cu tânărul împărat din oraţiile de nuntă ale romanilor, aflat la vânătoare de căprioare.

Aici şi numai aici Spiritul Istrului a obosit din alergare, cervus fugitivus al alchimiştilor poate fi, în sfârşit, prins viu, ca dovadă că ceea ce este jos este şi sus, iar ce se află în afară este şi înauntru.

În încheiere trebuie să spunem că Basarabia, azi un sinonim pentru Republica Moldova, nu desemna în ev mediu decât partea de sud a provinciei, judeţele cuprinse între Dunăre, Prut şi Nistru (13). În prezent se consideră greşit că numele de Basarabia provine de la cucerirea în 1350 a acestui teritoriu de către Nicolae Alexandru Basarab, domn al Munteniei. La data respectivă Basarabia exista, ca nume şi fiinţă, de mii de ani, iar acest fapt trebuie să-i fi dat legitimitate de eliberator voevodului muntean, cu nume Basaraba. Memoria unui popor, atunci când este vorba de simbolurile sale fundamentale, este mai durabilă decât socotesc, în mod obişnuit, istoricii, lingviştii şi antropologii, iar rezistenţa, timp de milenii a numelui Basarabia, pentru provincia moldovanî de la Dunare, este semnul cel mai grăitor că cerbul mitic Sarabha a fost unul dintre simbolurile getice fundamentale.

Note bibliografice

Note la Tribhuvana şi transmigraţia în Toreutica Getică
1. Vasile Boroneat-Noi discuţii asupra coifurilor dinastice tracice în revista Carpatho – danubian studies, nr. 2 din 2001
2. Silviu Sanie-Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Ed. Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1999, pg.156

Note la Zarabos-Sarabi şi Saraba
l. M. Eliade-De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg.17.
2. I.P. Tatomirescu-Istoria Religiilor, Ed. Aeticus, Timisoara, 2001, pg. 224
3. Numele cetăţii Aegisus se crede a fi de origine celtică, deşi dovezile arată o aşezare getică. La numai 10 km distantă se află necropola de la Calica (Agighiol) unde a fost găsit tezaurul decorat cu cerbul Sarabha. V. şi Dicţionar de istorie veche a României, Ed. Ştiin. şi enciclop., 1976, pg.18.
4. S.Fl. Marian-Nunta la români, Ed. Grai şi suflet, 1995, pg. 332-333
5. J. Chevalier, A.Gheerbrandt-Dicţionar de simboluri.
6. C.G. Jung-Opere complete, vol.13, Ed.teora, 1999, pg. 179, 312.

Note la Basarabia Hiperboreană
1. De reţinut că forma Basaraba şi nu Basarab este cea care se întâlneşte în cronici şi hrisoave, deci cea corectă.
2. N. Densusianu, Dacia preistorică, Ed. Meteor, 2000, p. 563
3. B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor. Ed. Minerva, 1984, pg. 94-138 şi celelalte.
4. V. Lovinescu – Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, 1996, p.58
5. V. Lovinescu greşeşte crezând că Basaraba este o formă coruptă din Ban –Saraba. Nu vedem cum bas ar deveni ban.
6. M. Eliade, De Ia Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 137
7. Puerava-Paurava este un nume propriu armânesc, adică dacic. O familie de armâni numită Puerava se află în prezent în Tulcea. Iorgu Iordan reţine toponimul şi omonimul românesc Parava.
8. D. Berciu, Arta traco-getică, Ed. Academiei, 1969, p.33
9. Dănilă Icze – Dicţionar sanscrit-român, Ed. Universităţii Bucureşti.

de Gheorghe Şeitan
Sursa: https://dacologica.wordpress.com/