Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrări și documente scrise, atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că, Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 – 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 – 1180) și Stefan al III-lea, Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.” Urmare acestei informaţii din surse bizantine, maghiarii vor folosi termenul de “Olasz”, pentru a-I nominaliza pe italieni, şi de “Olah” aferent valahilor vorbitori de limbă latină, ambii termeni fiind preluaţi de cronicarul Anonymus în lucrarea sa, Gesta Hungarorum, scrisă în jurul anului 1200.

Pe baza acestor cunoştiinţe, primii cărturari (boier Murgu, vezi Lucarri) şi călugării valahi, şi-au căutat identitatea de latinitate a limbii, încă din secolul al XIV-lea, şi, neavând informaţii despre marele popor geto-dac, din care descindeau, au considerat, ca titlu de demnitate, că poporul român se trăgea de la Roma. În acest fel, valahii își vor atribui numele de “rumân” , termen derivat de la “romanus” !

Domnitorii Ţării Româneşti, prin titlul lor, întotdeauna şi-au afirmat pozitia geografică ca şi teritoriu, specificând că sunt Domni ai Ungro-Vlahiei (conform încadrării bizantine ca şi denumire de ţară), pentru a defini în mod clar, că este vorba de Valahia de lângă Ungaria, şi nu de Vlahiile de la sud de Dunare:

• Vlahia Albă în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;
• Vlahia Neagră sau Morlahia în Dalmația și sudul Bosniei;
• Vlahia Mare (Megali Valacheia) în Tesalia;
• Vlahia Mică în Acarnania, vestul Greciei centrale.

Asemeni domnitorilor, populaţia de rând era însă cunoscătoare de identitatea lor, ca şi origine şi latinitate. Lucru dovedit prin “ Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hanăș Begner (Hans Benkner, n.n.)” din iunie 1521. Scrisoarea, secretă (!), trimisă de Neacsu de la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel) la Braşov, scrisă în limba română (!), denotă faptul că şi judele Brașovului, Hans Benkner cunoştea această limbă! În scrisoarea informativă, referitoare la evenimentele timpului, boier Neacşu din Muntenia, scrie clar despre denumirea ţării: Cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească) !

Călătorii străini în ţările române din secolele XVI – XVI, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băştinaşe la catolicism, vor confirma utilizarea termenilor de rumân sau român.

Printre aceştia îi vom menţiona doar pe:
– Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress – Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források);
– Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento);
– Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ”se numesc pe ei însişi Romuini” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor ) ;
– Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor);
– Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte (romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală);
– Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români – “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările Române) ;
– Ştefan Szantó, iezuit maghiar, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, vorbea despre numele “Romaniolia sive Valachia Inferior”, relatare conţinută în seria

Călătorilor străini despre Ţările Române

Gentilomul, Giacomo di Pietro Luccari (n.1551-d.1615) descendent al unei fabuloase familii raguzane, menționată încă din secolul al XIV-lea, a întocmit între anii 1590- 1604, o cronică bazată pe documentele arhivei Raguzei și pe documente de familie.
Luccari a publicat în anul 1605, la Veneția, această cronică sub numele: “Copioso ristretto de gli annali di Ragusa, libri quattro. Di Giacomo di Pietro Luccari, gentilhuomo Rauseo: oue diligentissimamente si descriue la fondatione della città, l’origine della Republica, e suo dominio, le guerre, le paci, & tutti i notabili auuenimenti occorsi dal principio di essa sino all’anno presente 1604.”

Cronica lui Luccari este des populată cu informații despre domnitorii români: Negru Vodă, Vlaicu Basarab, Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Vlad Dracul, Vlad Tepeș (Dracula) , Bogdan I al Moldovei, Dan II, Dragoș Vodă, Sas, Lascu, Mușatin, Iuga, Alexandru, Petru Ciubăr, Vlad Monaco (Călugărul), Stefan Batrin di Moldavia (Ștefan cel Mare). Cronicarul pomenește și despre denumirile Țărilor Române, indicând și unele toponime: Dacia, Valahia, Moldavia, Suceava, Roman, Hotin , Chilia, Montecastro, si menţionează în mod clar numele ţării, Romania: “ Valahia se întindea de la Dunăre până în Transilvania, Moldova iar peste Dunăre se învecina cu Tribalia, şi avea munţii plini de vene de aur, cantităţi uriaşe de sare precum şi bitum care ţâşnea de sub pământ; zona populată de animale mari şi mici cu care se putea hrăni toată Romania” (Giacomo di Pietro Luccari)

Naum Râmniceanu (1764-1839) care a fost călugăr, istoric și poet în același timp, lăsând în urma sa numeroase lucrări istorice, filologice, teologice, muzicale și literare, va menţiona, la rândul lui şi numele de România. Născut în loc. Corbi, din jud. Argeș, într-o familie de preot transilvănean refugiat în Muntenia, din cauza persecuției greco-catolicilor, va face școala primară la “Sf. Gheorghe Vechi” din București (1770-1776). După ce va fi călugărit, și hirotonisit ierodiacon la Mănăstirea Hurezi, prin grija lui Filaret, viitorul episcop de Râmnic, la izbucnirea războiului austro-turc, în anul 1787 se refugiază în Transilvania și ulterior în Banat, practicând meseria de dascăl. După anul 1795 își va relua studiile la București, frecventând cursurile Academiei grecești de la Sf. Sava. După ce va fi hirotonisit ieromonah și hirotesit protosinghel în 1802, Râmniceanu își va relua meseria de dascăl, fiind profesor la școala de la biserica “Sf. Ecaterina” din București, dascăl itinerant la mănăstirile Mărgineni și Sinaia, profesor la o școală din Ploiești și ulterior chiar dascăl particular. În anul 1833 se retrage la Mănăstirea Cernica, unde va îmbrăca haina monahală. Naum Râmniceanu a trecut la cele veșnice în anul 1839.

În lucrarea sa “Cronicul protosinghelului Naum Rîmniceanu de la 1768-1810” referindu-se la Moldova, cărturarul scrie: “Moldovo-România” !
Dimitrie Daniil Philippide (n. c. 1770 – d. 1832) călugăr, erudit, istoric și om de litere grec, a fost profesor la Iaşi între anii 1796-1803, după care a trecut în Muntenia, devenind profesor la Academia Domnească din București.

Ataşat de români şi de ţinuturile celor trei principate, Philippide a scris două lucrări, tipărite în anul 1816, care se ocupă de istoria şi geografia ţării, în care menţionează în mod expres, numele de România:

– Istoria României sau expunerea celor mai însemnate întâmplări amintite în stânga Istrului de jos, de la năvălirea egiptenilor până la așezarea conducătorilor români în Țara Românească și în Moldova, acum alcătuită întâi și tipărită la Lipsca Saxoniei, în litografia lui Tauchnitz. Tomul I, partea I-a.
– Geografia României, ca mijloc pentru o mai bună și mai deplină înțelegere a istoriei ei, acum etc. (tomul I, partea II-a.), lucrare însoțită şi de trei hărți dintre care una privește toate țările române, peste care stă scris „Rumunia”.

Urmaşii lui, prin sora sa, au fost, lingvistul şi academicianul Alexandru Philippide (n.1859 – 1933) şi scriitorul şi academicianul, Alexandru A. Philippide (n.1900 – 1979), laureat al Premiului Herder în anul 1965.

Ca o mica paranteză, Dimitrie Daniil Philippide, este primul care explica tehnica românească de a face mămăliga din mălai (porumb, cucuruz). Porumbul adus din America Centrală, conform tradiţiei mayaşilor, era folosit sub formă de de faină, făcându-se un aluat, pus la dospit şi copt în cuptor, ca o lipie. Exact cum făceau dacii lipiile din mei.

Primul care e decis cultivarea lui, în Ţările Române a fost Constantin Brâncoveanu, domn al Munteniei între anii 1688 și 1714, reuşind în scurt timp, să exporte porumbul în Transilvania, Moldova şi la Poarta Otomană.

Tăranii români însă au “inventat” altă tehnică de a prepara porumbul: “presărând făina în apă fiartă, în clocote, într’un ceaun spânzurat de asupra focului, mai întotdeauna de vârful a trei beţe prinse între ele, şi amestecând cu o lingură, ei au îndată mămăliga, fiartă şi buna de mâncat, hrană pregătită in grabă.” (Dimitrie Daniil Philippide).

Această tehnică românească de preparare a porumbului a fost ulterior, preluată de italieni, prin fii de boieri şi domnitori românii care urmau cursurile şcolilor şi facultăţilor din Italia, în secolul al XVIII-lea, italienii dându-i mâncării numele de “polenta” !
În aprilie 1819, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru „Draco” Suțu (n.1758 – d. 1821) l-a investit ca şi Mitropolit al Munteniei pe Dionisie Lupu (n.1769-d. dupa 1827).

În “Înscrisul ce a dat Domnitorului, Mitropolitul Român, Dionisie Lupu“ se află scris şi următoarele: „ Grija neadormită pentru buna stare a Bisericei din România, pentru buna-cuviinţă şi instrucţiune a clerului ei şi pentru o administraţiune lăudată şi frumoasă a Mitropoliei.“ (N.Bănescu)

Dionisie Lupu a fost ocrotitorul lui Gheorghe Lazăr, marele om de cultură ardelean, cel care a înfiinţat prima scoală de limbă românească la Bucureşti.

Elita grecilor fanarioţi, cărturari, aduşi de către administratori Ţărilor Româneşti (domnitorii fanarioţi), nostalgici privind rădăcinile lor de la Bizanţ, au facut conexiunea dintre cei termeni, Ţara Românească – România şi Romania, ca termen greco-bizantin.

Romania: În anul 395 în urma morţii Împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două părţi între cei doi fii ai lui Teodosiu I: Honorius devine Împărat (395 – 423) al părţii occidentale a Împeriului Roman cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395 – 408) devine Împărat al părţii răsăritene cu capitala la Constantinopole. Grecii, majoritari în administraţia bizantină vor denumi noul imperiu: Basileia ton Rhomaion, adică Împărăţia descendenţilor Romei !

Rhomaioi: romani, nume dat de greci populaţiei Romei. Pe parcurs acest termen îl vor extinde asupra întregii Italii şi asupra tuturor cetăţenilor romani din Imperiu. În ciuda faptului că elenii, îi vor greciza treptat pe romanii din Imperiul de Răsărit, iar majoritatea Împăraţilor romani de după sec.III vor fi de origine tracă, dacă sau iliră, grecii vor insista să-şi arate descendenţa de la Roma! În Imperiul Bizantin termenul de Rhomaioi va defini după sec. IV pe toţi locuitorii imperiului de răsărit şi ai comunităţii lui Cristos (!), noţiunea având semnificaţie politică, juridică, culturală şi religioasă, dar nu şi etnica. Sub termenul de Rhomaioi pe lângă greci (descendenţi ai romanilor şi moştenitori de drept ai imperiului bizantin < !?>) vor mai fi acceptaţi şi celelalte populaţi stăpânite sau controlate de bizantini: vlahi, bulgari, sârbi ş.a.

Romania: Numele de Romania va fi utilizat de către occidentali încă din secolul al VII-lea pentru denumirea Imperiului Bizantin. Între anii 1204 – 1261, după ocuparea Constantinopolelui de către latini, aceştia vor adopta la rândul lor în documente numele de Romania.

Rum, Rumelia: Turcii vor prelua acest nume bizantin de Romania pentru teritorii care au aparţinut de vechiul imperiu roman. În secolul al IX sultanatul selgiucid din Asia Mică se va numi sultanatul de Rum, iar ulterior teritoriile balcanice cucerite de către turci, la sud de Bulgaria, în Tracia geografica, vor fi cunoscute sub numele de Rumelia.

Prin accepţiunea românilor dar şi cu marele concurs al grecilor fanarioţi, numele de România va deveni la sfârşit de secol al XVIII-lea, început de secol al XIX-lea, sinonim cu numele celor două Principate Române: Ţara Românească şi Moldova.

autor Cornel Bîrsan
Extras din cartea “Istorie Furata” – Cronica Românească de istorie veche / Autor : Cornel Bîrsan