DE CE?

Ca biata floare din gradină
Ce-a zmuls-o vîntul pe ‘nsărat,
Lăsînd-o ‘n goana lui să cază
Pe-un zid pustiu, dărăpănat, —
Aşa eşti, suflete, în mine
Cînd vii trudit din depărtări,
Aduci cu tine-atîtea lacrimi
Și-atîtea tainice mustrări.

Şi ce sînt eu de vină, spune,
Că eşti ursit în veci să zbori,
Şi dorurile tale frînte
La sînul meù să le coborî. …
De ce în cuibul tău de tină
Revii mereu cătină popas,
Cînd ştii că ‘n el e frig şi vîntul
Îl clatină la ori ce pas ?!

Din calea lui s’abate raza
Şi toate florile s’ascund,
Ispitele mi-l prind în horă
Tîrîndu-l vesele ‘n afund.
Şi cum se duce-aşa ‘n neştire
Pe noroioasele poteci,
Păcatul doar i-arată drumul,
Stăpînul lui de veci, de veci. .

Cînd tu răzbaţi atîta zare
Şi’n drum îţi stă atît senin,
Cînd, flutur în cuprinsul firii,
Tu poţi s’alergi din crin în crin,
De ce te mai cuprinde dorul
De cuibul ăsta blăstămat,
Să stai în el cum stă o floare
Pe-un zid pustiu dărăpănat. …

De ce ?
Şi sufletu-mi răspunde,
Dintru ‘nceput urzit sînt eu,
Să mă ridic în înălţime,
Iar tu să te cobori mereu.
Şi dacă viû de sus la tine,
Purtat pe aripă de vînt,
E ca să te ridic la ceruri,
Nefericitule pămînt.

Zaharia Bârsan

(Luceafărul, anul V, nr. 7, 1 Aprilie /1906, p. 159).

Print Friendly