“Dacii – scria acum circa doua mii de ani istoricul latin Annaeus Florus – trăiesc nedespărţiţi de munţi”. Daci montibus inhaerent – aşa sună în limba latină această propoziţie şi expresie care a a devenit un fel de definiţie a dacilor şi a fortificaţiilor lor, mai ales după descoperirea cetăţilor grupate în jurul capitalei – Sarmisegetuza Regia – adevărate “cuiburi de vulturi“, înălţate pe terenuri stâncoase, la mare altitudine şi asigurând supravegherea unor întinse regiuni înconjurătoare. În ultimele decenii, când cercetarea arheologica din ţara noastră a căpătat o dezvoltare deosebită, au fost descoperite numeroase alte cetăţi dacice nu numai la munte, ci şi la deal, şi la câmpie. Geto-dacii n-au fost doar un popor de munteni, ci îndeosebi de agricultori şi meşteşugari care vieţuiau în numeroase aşezări răspândite pe întreg teritoriul Daciei şi cunoscute sub numele de dave. Chiar dacă nu se mai aflau amplasate pe stânci prăpăstioase, la înălţimi ameţitoare, aceste cetăţi aveau o seamă de trăsături comune: erau eşezate, chiar şi pe şes, pe terenuri mai înalte faţă de zona înconjurătoare (un bot de deal, un promontoriu, malul înalt al unei ape), pentru a oferi şi o largă perspectivă, îndeplinind astfel un rol dublu – de punct de observaţie şi de adăpost în vremuri de restrişte pentru populaţia rurală din teritoriul pe care îl controla.

Să ne concentrăm puţin atenţia şi asupra faptului în care erau concepute şi construite cetăţile dacice.

Geto-dacii au preluat de la străvechii locuitori principalele “tehnici” de edificare a cetăţilor lor, perfecţionându-le continuu. Astfel, pe timpul lor – care corespunde în linii mari cu a doua epocă a fierului -, zidurile construite din lemn şi din pământ ars au fost înlocuite cu ziduri din piatră. În confecţionarea acestui tip de ziduri, incomparabil mai rezistente, geto-dacii au devenit repede nu numai iscusiţi, ci şi renumiţi, folosind o tehnică specială, cunoscută în epoca sub denumirea de “murus dacicus”. În părţile exterioare, un asemenea zid este construit din blocuri paralelipipedice din roci foarte dure (andezit, dacit), tăiate îngrijit şi prinse între ele cu un liant de pământ, şi acesta de-o rezistenţă deosebită. În interior se construia un alt zid, tot de piatră, iar golul dintre ele era umplut cu un amestec de pământ, bolovani şi calcar, amestec care prin uscare se întărea ca betonul. Dovadă a rezistenţei deosebite a acestor ziduri e faptul că cele ale cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei dăinuie şi astăzi, la mai bine de doua mii de ani, de la construirea lor.

Stăpânirea romană asupra unei părţi a Daciei a dus, firesc, la diversificarea sistemului de fortificaţii, conform experienţei şi tehnicii înalte la care ajunseseră romanii. Au apărut, astfel, fortificaţii urbane, denumite oppidum, cum menţionează un mare arhitect al antichităţii Vitruvius, care a scris o lucrare de specialitate unde le descrie amănunţit. Aceste fortificaţii înconjurau o întreagă aşezare civilă, aşa cum au fost – şi cum se pot vedea şi azi după urmele scoase la lumină – marile oraşe precum Sarmisegetuza, Ulpia Traiana şi cetăţile de pe ţărmul stâng al pontului Euxin – Histria, Tomis şi Callatis. Pe lângă aceste fortificaţii civile mai erau şi altele, militare, denumite castre (castrum), care adăposteau garnizoanele însărcinate cu roluri de supraveghere şi de apărare. Şi, în sfârşit, fortificate erau şi unele sate, de regulă cu şanţuri şi cu valuri de pământ. Dovada în acest sens este faptul că denumirea de sat este asemănătoare cuvântului latinesc fossatum, care desemna şanţul de apărare al unei localităţi rurale.

Sursa: http://www.interferente.ro/dacii-si-cuiburile-lor-de-vulturi.html

Print Friendly