Cartea lui N. Miulescu, Dacia – țara zeilor, Cluj-Napoca, 1993, publicată la editura „Zalmoxis” este traducerea lucrării DaKsha.
God’s Country, apărută la Milano în 1979, deși acest lucru nu este precizat în cazul ediției românești.
V. Pârvan, în executarea lapidara a Daciei Preistorice a lui N. Densușianu, a calificat-o drept un “roman fantastic, plin de mitologie si filologie absurda” (Getica, București, 1926, p. 1). Pârvan a rezumat în câteva cuvinte esența „metodologiei de cercetare” inaugurată de N. Densusianu, urmată de cei care l-au luat ca model. În introducere, N. Miulescu ne convinge ca este fidel acestor metode: (1) investirea datelor mitologiei și folclorului cu calitatea de izvor istoric, de document autentic si (2) postularea unor influențe și identități pe baza unor analogii lingvistice formale.
Astfel, „multe evenimente istorice autentice pot fi elucidate din literatura vedica-sanskrita, adică din conținutul literaturii eroice a lumii vedice” și utilizarea studiului limbii în beneficiul istoriei (p. 5).
Dl. N. Miulescu se ocupa de o problema considerata de la început rezolvata înca din secolul XIX, anume ca locul de naștere al celor numiți indo-arieni a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării. Anume ca indo-europenii sunt originari din spațiul carpato-danubian, ca în aceasta parte a Europei a fost localizat poporul „carpato-istrian, care a creat limba mostenita de mai mult de jumatate din populatia actuala a Europei si, de asemenea, stând la baza formării celei cunoscută ca sanskrită…”. Dl. Miulescu vrea numai ca prin eforturile proprii să întărească eșafodajul argumentării acestei teorii și să contribuie la demonstrarea deplina. Argumentele vor fi scoase din literatura sanskrită, din poemele Ramayana si Mahabharata. (p. 7).
Concret autorul extrage nume de zei din epopeile vedice și le compara, apropie, de toponime românești.
De exemplu, în episodul Bala-Rama din Ramayana: „descoperim ca cele cinci nume de bază ale povestirii … se regasesc pe teritoriul vechii Dacii, …, nu numai sub o forma asemanatoare, dar uneori identica, cum ar fi, de pilda, Sit – Sita în bazinul Somesului, Aodya (Andya în alte texte), Andia la poalele Ceahlaului.
Altele cum ar fi Rama, Cohulia sau Laciu-mana (alt nume al lui Lakshaman), sînt regăsite în forme mai mult decât asemănătoare în Roman, Cahul, Laceni”. (p. 28). Pentru N. Miulescu numele Geomartului ar putea fi comparat cu cel al lui Geomansagni, iar numele țării Militta apare în Melicesti (forma pentru Militesti, toponim pe care autorul îl și traduce prin „cei din Militta”).
Ce îi sugerează aceste „identități” onomastico-toponomastice autorului? Nici mai mult, nici mai puțin decât faptul ca acțiunea personajelor din epopeile vedice a avut loc în bazinul Someșului sau pe valea Geomartului, de aceea satele românești din secolul XX pastreaza numele eroilor din epopei scrise cu un mileniu și jumătate înainte de Hristos. Cum ar fi putut circa 35 de secole de istorie să șteargă amintirea acestor eroi „carpato – istrieni”?
O spune lamurit dl. Miulescu: „în acest bazin al Teleormanului găsim grupate, în jurul actualului oraș Alexandria, un număr de localitati ale căror nume aduc dovada existenței unei așezări ascetice întinse cu centrul la Purani, un sat pe malul Teleromanului.”. Și enumera localități ca Purani (Pura – oraș sfânt), Vitana (vitana – foc ritual), Guruieni (de la guru – preot, mentor), Laceni (de la Laciu – mana, mani însemnând pustnic). (p. 29-30).
Drumul parcurs de păstorii „carpato – istrieni” este „drumul zeilor”, mentionat în Kaushitaki-Upanishad, marcat cu pietre uriașe de la Prut la Marea de Azov, anume Cheile Bîcului, drumul lui Bachus. Aici, în ciuda ideilor ușor divergente, N. Miulescu se întâlneste cu N. Densusianu. Pelasgii ultimului se întindeau spre Occident, pastorii „carpato-istrieni” se îndreapta spre Estul îndepartat. Îi despart milenii în cronologia istoriei – știința, dar toate acestea sunt neesențiale. Îi uneste o idee principala: cea a contribuției strămoșilor românilor (sau, ma rog, a populației care locuia în spațiul carpato-danubian) la crearea civilizației universale și la popularea lumii cunoscute. Indiferent când, într-un neolitic obscur (pelasgii lui N. Densusianu), în eneolitic (tartarienii sumerieni ai lui P. L. Tonciulescu), în epoca bronzului (păstorii „carpato-istrieni” ai lui N. Miulescu) sau în epoca fierului (tracii lui Iosif Constantin Dragan sau dacii lui N. Savescu), toți au migrat extinzând civilizația în toate zările. Aici a fost ombilicus mundi, aici s-a inventat totul, de la scriere, la Mahabharata, la avionul cu reacție.
„Drumul zeilor”, parcurs de pastorii „carpatoistrieni” porneste din bazinul Somesurilor. Aceasta este „curtea zeilor”, tinutul carpatic fiind Daksha, „tara zeilor”. Războiul povestit în „Chandogya – Upanishad” are o importanță deosebită pentru dl. Miulescu, pentru ca o parte dintre învinși ar „fi ajuns în zona noastra si s-au stabilit în acele locuri pe care strabunii lor le parasisera cu mult înainte de a cucerii lumea pe care ei o abandonau acum” (p. 39). Acest dute-vino de-a lungul „drumului zeilor” îi prilejuieste d-lui Miulescu alte elucubratii lingvistice. Un grup de refugiați „au intrat prin locul în care râul Vedea se varsă în Dunăre (…). Într-adevăr nu este greu de înțeles ca rajahul Brasiva-Sola s-a stabilit în țara Bârsei și ca a dat numele său așezării care este astăzi Brașov.
Vom aminti ca o dovada în plus, ca dealul numit Varte, din mijlocul orașului, confirma identitatea deoarece termenul Varte nu vine, asa cum s-ar crede, de la varten (sic) = a astepta (lb. germana), ci de la vedicul Varta = tara, pamânt. Numele întreg al așezării a fost Brasiva Varta, adica tara lui Brasiva. De asemenea satul Sarcaia poarta numele lui Sharkara, strămoșul comun al lui Djava și Indrayamna”. Urmează un întreg complex de așezări purtând numele zeilor vedici lângă Brașov (Tamasfalau – Tamash, Pava – Agni – Pavaka, Moacsa – Moksha, Harnon – Hora-mani, vârful Baratau – Bharata). (p. 41)
Ne oprim aici cu exemple considerând ca nu trebuie sa lungim prea mult repertorierea „coincidențelor” găsite de dl. Miulescu între Dicționarul istoric al localităților din Transilvania (Coriolan Suciu) si zeii din Upanisade. Reamintim concluziile autorului: triburile pastorale care au cucerit India își aveau originea în spațiul carpatic; ei sunt întemeietorii spiritualității vedice, astfel ca acesta spiritualitate s-a nascut si ea în bazinul carpatic. Argumentele pentru aceste încheieri sunt oferite de corespondentele antropo- și toponomastice: numele zeilor principali și secundari din pantheonul vedic se regasesc în numele de râuri și de așezări din „zona vechii Dacii (în limitele sale din timpul lui Burebista)”.
Mai precis, limba și spiritualitatea vedica sunt nascute în văile dintre Vedea și Teleorman. (p. 62-63).
Construcțiile istorico-mitografice cum este lucrarea de fata au un loc bine determinat în literatura de expresie româna. Deși sunt apărute în tiraje confidențiale asemenea broșuri sunt citite, digerate chiar și inspiră lucrări similare. Din aceasta interacțiune carte – cititor se naște o creștere exponențială a acestor producții și literatura mitografică se constituie într-un sistem închis, functional și autosuficient.
Daksha. God’s Country este o lucrare citita si influenta. De multe ori în lucrările mitografice informația este redundantă, fiind ușor de depistat de unde se inspiră autorul (aparatul critic și sistemul citărilor fiind redus la minim, mitografii nejucând după regulile academice). Ideile noi, cum par cele ale d-lui Miulescu, sunt destul de rare. Uneori ne întrebăm de unde vin.
de Sorin Nemeti
Sursa: TRIBUNA, Nr. 126
Revistă de cultură • serie nouă • anul VI • 1 – 15 decembrie 2007
Comentarii recente