Deşi mutat de la noi, Ion Monoran, pe care-l porecleam Mono, ne provoacă şi azi prin poeziile sale apărute în volumul “Eu, însumi”, la Editura Cartea Românească, datorită grijii lui Daniel Vighi&Viorel Marineasa, cărora le mulţumesc, cu acest prilej. Cu vorbe mieroase, nepigluite, gândite parcă să treacă dincolo de limitele fiinţei, într-un stil epic aparte, se ridică mult deasupra canonului timpurilor sale. Refuzat de editurile ciracilor regimului, necomentat de publicistica vremii, neluat în seamă de castiştii intelectuali,închis pentru că altfel a văzut zborul şi înălţarea, solitudinea scrierilor sale întâistătătoare îl fac pe Bibic mai mare decât nimicnicia lumii pe care a străbătut-o boem.

Ion Monoran profil

Dincolo de moarte, Mono i-a învins pe toţi. În regatul său cu sfinţi priveşte la fel de galeş şi de îngăduitor asupra celora care i-au făcut viaţa un infern.

Parcă-l văd şi acum în ochi, cât de plin de viaţă era, pe vremea când făceam mai mult revoluţie, decât jurnalism. Mergeam prin satele bănăţene, căutam poveşti despre chiaburi şi rege, stăteam de givan cu lumea şi ne întorceam seara în redacţie la ziarul “Timişoara.”

De multe ori, pilit puţin, mă îndemna pe mine, “piticul” să scriu eu, să mă afirm. Când îl întrebam despre vreo frază, despre gramatica vorbelor cu tâlc şi esenţă, râdea şi-mi spunea: “Cum le potriveşti, Bibicule, mai va…”
N-am sa uit niciodată când, prin ’90, am fost la Biled parcă, nu mai ştiu exact, să facem un reportaj despre revolta ţăranilor împotriva foştilor mahări de la CAP care se împroprietăreau cu bunurile şi animalele ce nu erau ale lor.

Ne-am tras la ţol festiv, Mono la costum, dar fără cravată, eu mic îndesat într-unul negru, înarmaţi cu două dosare ne-am făcut prezenţa pe la ora 9 dimineaţa. La primărie, caietele noastre de notiţe le-am transformat în dosare agricole. Am chemat tot satul şi am împărţit totul celor mulţi. La un moment dat, cineva ne-a zis “dar nu-i leje” şi le-am replicat: “Legea suntem noi”. Oamenii, creduli, au făcut tot ce le-am zis noi. Şi-au împărţit oile, vitele şi porcii. În registrele, numite de noi “speciale,” erau trecute numele, prenumele şi loturile de pământ. Până seara, împroprietărirea era gata.

Ajunşi în redacţie, Harald Zimmerman, redactor şef pe atunci, ne-a cerut materialul. Ne-am uitat unii la alţii şi am pufnit în râs. “Ce material?” Harry devenise nervos. Cum să-i spunem că noi am fost la ţară cu revoluţia, nu pentru a face reportaje. De abia am scăpat de sancţiune. Mono, nu. Nu-l iubea Harry deloc, prea boem pentru statura sa. Doar George Şerban îl înţelegea şi-l lua ca atare. Nici, el nu agreea muzele bahice, dar ce putea să facă… Şi era director.

Plecările, dar şi revenirile cu Mono din delegaţie erau savuroase, stropite şi pline de vorbe alese.
Era un visător incorijibil, un neadaptat la lumea regulilor şi un om căruia nu-i păsa de sine. Voia doar binele pentru cei mulţi. Rar am întâlnit în viaţă un asemenea martir al îngăduinţei. Şarmul său era copleşitor. Pentru el nu exista nimic imposibil, de nerealizat…”cum le potriveşti, matale, Bibicule, mai va!”
Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că mi-a permis să stau în preajma unui asemenea arhanghel, coborât printre noi.

Poeziile sale ne aduc aminte de el. Profunzimea textelor, culoarea slovelor, împăcarea sa cu lumea ne fac să credem că Mono e placat puţin.

articol de Marius Ghilezan
http://mariusghilezan.ro/

Print Friendly