Iată cum îl descrie I.L. Caragiale, prietenul și confidentul său.
“L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”
Mihai Eminescu
“Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.”
“Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece».”
“Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca». N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.”
Seara, se afla … unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulțimea de gură cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «și-a plătit un souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte ușurat de greutatea banilor prinși cu destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvârlise seara, ca să-i dorească dimineața.”
“Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
“Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
“Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”
“Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
I.L. Caragiale
Comentarii recente