Discursurile şi imaginile care scot în faţă pericole de tot felul ce ameninţă omenirea, planeta, se prăvălesc în avalanşă continuă. Trăim parcă, în plină zodie a drobului de sare ce stă să cadă, unde eşti tu, jovialule Ion Creangă.

Respirăm o atmosferă de perpetuă ameninţare. Iar polivalenţa reprezentărilor pericolului face ca ameninţarea să devină ea însăşi obsesională, căci îşi schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză.

Fenomenul, care nu poate trece neobservat, are parte şi de teoretizare.

Politologul francez Marc Crepon a scris „La culture de la peur” (Cultura fricii) în care se ocupă tocmai de instrumentarea politică a fricii.

Şi el arată că acest fapt nu este doar apanajul regimurilor dictatoriale, ci se regăseşte şi în democraţiile „liberale”: teama de duşman şi stigmatizarea străinului (ce descind din pericolul terorismului), locul considerabil acordat faptului divers (fapt divers cum sunt, până la un punct, şi pandemiile, nu chiar atât de catastrofale pe cât s-au prezis, fapt divers sunt şi ceea ce se numeau pe vremuri „capriciile vremii” iar acum încălzire globală).

Iar dacă e ameninţare şi risc, e nevoie, de bună seamă, şi de securitate crescândă. Ei, şi aici intervine politica.

Căci nu mai e vorba de securitatea personală, a cetăţeanului, preocupat de iminenţa şomajului, de inflaţie sau de ipoteca la bancă, nu mai e vorba de grija pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale individului, e vorba, grozăvie, de ameninţări de proporţii.

Ameninţări pe cât de vagi, pe atât de înfricoşătoare, caci în faţa lor insul nu poate face nimic, el aşteaptă salvarea de la autorităţi, iar acestea, vezi Doamne, când să se mai ocupe şi de meschinele, dar vitalele, probleme ale vieţii de zi cu zi a fiecăruia ?

„Cultura fricii e invadatoare. O fi noul concept la modă?” – se întreabă, cu falsă candoare, autoarea canadiană Priscille Mullet Lafite. „Totul e pretext pentrua insufla teamă: problemele de sănătate, de muncă, de securitate, de ecologie – atentate, catastrofe, aviatice, uragane cu nume de femei sau de bărbaţi, iar, de la o vreme, teama faţă de datoria publică, dar şi faţă de cea a familiei.

O altă carte, a altui autor francez, Christophe Lambert, „La societé de la peur” (Societatea fricii), constată că societatea este „deprimată, blocată, ireformabilă, negativă, paranoică, dominată de fricile sale”.

Cartea s-a vândut ca pâinea caldă. Liderii politici au prins pulsul pentru a-şi construi sloganuri cu priză la electorat.

Preşedintele Jacques Chiriac: „Nu vă fie frică!” Liderul socialist François Hollande: „Aveţi încredere!” Partidul Socialist Francez vorbea, într-un text programatic şi de „aceste frici care s-au extins la relaţiile internaţionale, la probleme de societate şi ecologie”.

Urbanistul şi eseistul Paul Virilio a lansat conceptul de „panică rece”, adică aşteptarea colectivă a catastrofei care poate veni în orice moment şi care duce la o inerţie asemănătoare celei din timpul războiului rece şi al strategiei sale de descurajare, de distrugere reciprocă asigurată.

Prin colocvii se teoretizează despre „euristica fricii”, prin ziare se scrie despre „virusul fricii”, despre „cultura fricii”, care, explică un blogger, este „o cultură întreţinută prin ultradramatizare şi repetarea la saţietate a imaginilor care alimentează angoasa în rândul cetăţenilor. Crizele de teamă permit concentrarea atenţiei oamenilor asupra descrierii unei situaţii senzaţionale, dar care sunt rareori legate de problemele reale ale guvernării”.

„Războiul împotriva terorii a instalat o cultură a fricii în America – remarca canonicul politolog Zbigniew Brezezinski în „Washington Post”.

Pierderile pe care aceste câteva cuvinte le-au provocat sunt infinit mai mari decât ceea ce şi-ar fi putut închipui în visurile lor cei mai nebuni dintre fanaticii care au săvârşit atentatele de la 11 septembrie, când complotau în grotele lor îndepărtate din Afganistan”.

Referinţa constantă la „războiul împotriva terorii” ţinteşte un obiectiv major, ea stimulează apariţia unei culturi a fricii – este concluzia la care ajungea şi Brzezinski.Iar această „cultură” seamănă cu duhul din poveste care scapă din sticlă, el dobândeşte o viaţă proprie şi răspândeşte demoralizarea.

„America de astăzi – continua necruţător fostul consilier prezidenţial în Administraţia Carter – nu mai este naţiunea sigură pe ea însăşi şi hotărâtă care a ripostat la Pearl Harbour; nici naţiunea care îşi asculta conducătorul care-i spunea, într-o altă perioadă de criză, că singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este însăşi frica (Franklin Delano Roosevelt, în discursul de investitură din 4 martie 1933 – n.n.); nici America liniştită care a purtat războiul rece dovedind o tenacitate netulburată, cu toate că ştia că un adevărat război ar putea fi declanşat brusc, în câteva minute, şi ar putea provoca moartea a o sută de milioane de americani în numai câteva ore. Astăzi – încheie Brzezinski – suntem divizaţi, încercaţi de îndoială şi potenţial susceptibili a intra în panică în eventualitatea unui nou atac terorist pe pământul SUA”.

America a devenit fremătătoare, neliniştită, cuprinsă de paranoia, şi nu numai mass-media sau industria spectacolelor ci şi instituţii dintre cele mai serioase, inclusiv cele de securitate, au amplificat acest sentiment.

În 2003, Congresul identifica 160 de posibile ţinte de importanţă naţională pentru terorişti, la sfârşitul aceluiaşi an, după un lobby susţinut, numărul lor urcase la 1894, apoi la 28.360 în 2004, 77.769 în 2005 şi 300.000 în 2007.

Brzezinski se arăta stupefiat că, ducându-se la biroul unui ziarist din Washington, a fost supus unui control strict de securitate şi a trebuit să completeze un formular, să-şi dovedească identitatea şi să scrie, negru pe alb, scopul vizitei.

De parcă, dacă ar fi fost cazul unui terorist, acesta ar fi scris că a venit să arunce în aer imobilul – glumea, nu prea amuzat, celebrul politolog american.

„Evenimentele de la 11 septembrie ar fi putut să creeze o adevărată solidaritate globală împotriva terorismului şi extremismului – nota el cu amărăciune. O alianţă mondială a moderaţilor, inclusiv a statelor musulmane, angajată într-o campanie hotărâtă pentru a distruge reţelele teroriste şi, în acelaşi timp, pentru a pune capăt conflictelor politice ce generează terorism, ar fi fost mai eficientă decât un război împotriva terorii impotriva islamo-fascismului anunţat demagogic de o Americă foarte izolată. Pentru că doar o Americă încrezătoare, hotărâtă şi raţională poate promova o adevărată securitate internaţională care să nu lase spaţiu politic teroriştilor” – îşi încheia Brezezinski articolul.

(Din volumul, „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, Editura UZP, 2020)

Sursa: CERTITUDINEA

Print Friendly