foto Zaharia Barsan

O noapte senină de Iunie. Satul doarme liniştit, mîngăiat de razele lunii, şi-un vânt căldicel se lasă uşor dinspre mează-noapte. Căsuţele văruite, aşezate la poalele dealului, se pierd din ce în ce mai răsleţite în întunerec. Pela ferestrele mici nu se mai zăreşte nici o lumină şi satul întreg pare un mormânt, de-asupra căruia, ca o cruce, veghiază turnul bisericii. Cocoşii au început să se îngine, câte un cine somnuros se trezeşte lătrând, pe când prin mijlocul uliţei se plimbă straja de noapte, leneşe, ca o fantomă somnoroasă.

La dreapta, în bătaia razelor lunii, în dosul cimitirului se intinde dealul ca un uriaş tolănit. E luminat ca ziua şi ici-colo răsare cîte-o tufişoară, care-şi schimbă forma în tot momentul, după gând.
Mai demult, spun bătrînii, pe coasta astăzi goală a dealului era o pădure deasă şi vestită în mistreţi, de s’adunau din şapte sate vînătorii cei mai iscusiţi, când era vorba să se dea o raită prin pădurea Lempeşului.

Astăzi n’a mai rămas decât un singur copac scorburos, ca amintire din vremurile de altădată, a cărui umbră se prelungia în noaptea asta frumoasă pînă jos în mijlocul drumului.

Mi-e drag afar’ din cale copacul cu ramurile lui lungi şi strâmbe, cari se lasă în câte-o parte până aproape de pământ. Când eram mic, de umblam toată ziulica după cuiburi, de câteori nu m’am adăpostit de ploaie în căsuţa lui scobită de vremuri, şi cîte rugăciuni de-ale mele n’a auzit el, când răsuna câte o durduitură de nori; tremura cămăşuţa pe mine de frig şi de spaimă şi mă alipiam ca de sânul mamii de păreţii lui putreziţi şi-mi făceam jurământ în gând să nu mai plec niciodată de acasă, pînă n’oi întreba pe mama de are să plouă sau ba în ziua aceea. A doua zi însă îmi uitam şi de jurământ şi de zgribureală, şi când vedeam că-mi vine bine, o ştergeam pe portiţa de din dos şi o luam razna pe dealuri, cu o bucată mare de pine în sân.
Mai târziu, dupăce mă făcusem mai cuminte, mă tot băteam cu gândul, când priviam spre copacul care îmi amintia atâta fericire, de ce-i zice copacul lui Drăgan? L-am întrebat pe moşu şi moşu mi-a spus o poveste frumoasă, pe care vreau să vi-o spui şi d-voastre.

– De mult, sânt vre-o 208 de ani de-atunci – aşa zicea moşu, că-i spusese un strămoş al meu, care şi el auzise dela alţi bătrâni – aproape de fântîniţa Florii, era o casă de peatră acoperită cu şindilă. Aici stătea Ileana cu părinţii ei, o fată frumoasă ca o zi de sărbătoare. Era harnică şi muncitoare fata; de rămânea acasă, îşi făcea casa pahar numai cât ai bate ‘n palme, iar de era în cîmp, cânta şi lucra de rămânea lumea cu gura căscată. Şi ce frumos îi mai stătea, când apuca pe poteca din bătătură, cu sapa pe spinare, des de dimineaţă. Şuviţa aia de păr, ce-i cădea din când în când peste frunte, ochii ei mari, negrii ca două boabe de mură, şi faţa-i roşie ca bujorul, te făceau să-ţi uiţi de năcazuri. Când o vedeai, îţi venia să te repezi la ea şi s’o topeşti în sărutări.
D’apoi când eşia Dumineca la horă, îi apuca pe ficiori alte-elea, şi isteaţă cum era, râdea cu toţi şi pe toţi îi punea la gânduri.
Când era jocul în toiu, numai ce apărea şi Drăgan, ciobanul înalt şi voinic, şi Ileana cât ce-l vedea, îşi lăsa ochii ‘n jos; simţia, că toată lumea se uită la dânsa şi-i bătea inima şi se înroşia toată ca focul. Drăgan, după ce dădea noroc cu feciorii, se trăgea încetişor spre Ileana.
“Bine te-am găsit, Ileano!
– Bine-ai venit, bădică! îi răspundea ea şi văzându-i buchetul de flori înfipt în şerpar:
-Cui i l-ai adus?
– Ţie.
– Dă-mi-l!
– Nu ţi-l dau!” şi se lua după el şi nu-l lăsa până nu-i dedea florile.
Muierile o sorbiau cu ochii şi-şi şoptiau una alteia: “Ce mai drăcoaică de fată!”
Şi-şi petrecea pînă sara cu Drăgan şi era mândră ca niciodată când stătea alăturea de el.
Se ‘nserează. Ileana vrea să plece acasă şi Drăgan o roagă să mai stea şi ea nu se învoieşte odată cu capul. Merseră câţiva paşi dela joc şi cum stau mână ‘n mână, gata de despărţire, el o întreabă:
“Vii, Ileano?
– Nu ştiu ce să fac!
– De nu vii, o să-ţi pară rău… am să fac una să se ducă vestea.
– Fii cuminte, bădică !”
El îi răspunde cu glas înecat:
„Ti-o spui, ca să nu zici, că nu ţi-am spus-o.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Noapte. Cerul era senin, numai încolo spre apus stăteau câţiva nori înghesuiţi. Din deal răsuna un cântec de fluer prelung şi trăgănat, o doină, care-ţi sfăşia inima.
De ce-o fi cântând Drăgan aşa de jalnic astăsară?

Peste puţin cântecul încetă, căci Drăgan zări pe luncă o umbră şi ameţit de bucurie o luă la vale, ca s’o întimpine. La poalele dealului se întîlniră. Era lleana. S’ar fi putut să nu vină, când Drăgan îi spusese, că are să facă una ne mai pomenită? Acum mergeau spre copac, prinşi de mijloc, fericiţi, şi luna-i privia cu drag, ca o mamă binevoitoare. O mişcare se făcu printre oiţele lui Drăgan, când îi văzură; par’că-şi şoptiau una alteia o taină dulce, ceva fermecător. Cei doi câni se gudurau pe lângă ei şi erau veseli ca niciodată.

Când era cam după miezul nopţii, norii cei înghesuiţi dela apus se lăţiră pe cer şi un vânt rece începu să sufle dinspre Olt, de te ‘ncingea ca un şarpe. Peste puţin se porni o ploaie repede, cerul se întărâtase şi duruia de se cutremura pământul. Drăgan şi cu Ileana se adăpostiră în scorbura copacului şi pe fruntea lor se juca fericirea amestecată cu grija. La lumina fulgerului, ce strălucia din când în când, se priviau în ochi şi Ileana, ne mai ştiind ce face, îşi lăsa capul pe pieptul lui, ca un puişor înspăimântat, ce se vâră în penele mamei sale.

“Măi bine nu veniam, Drăgane! zise ea aproape plângând şi el o mîngăia pe faţă şi-o săruta.

– Las’ c’o să treacă furtuna, Ileano!”

Cât or fi petrecut amândoi în scorbură, nu ştiu; ştiu atât, că a doua zi bâjbăia satul, că Ileana Florii zace de boală grea şi că i-a venit boala aşa pe neştiute.

La toţi le părea rău de biata fată, căci o iubiau ca pe-o soră. Nimeni nu putea să înţeleagă cum a căzut la pat aşa de-odată, numai Ţica Stanii din deal dădea din cap şi ‘ngîna încet: “tinereţe…tinereţe”.

Peste două săptămîni patru feciori îmbrăcaţi în haine de sărbătoare o duceau la groapă. Tot satul venise s’o petreacă şi plângeau toţi dela mic la mare.

Mama Ilenii par’că-şi perduse mintea; îşi zmulgea părul din cap şi se bocia, de ţi-se frîngea inima. Popa şi dascălii cântau mai jalnic astăzi şi clopotele dela biserică se tânjiau ca niciodată.

În momentele de tăcere ale convoiului se auzia fluierul lui Drăgan, care plângea cântând. Toată lumea îşi întorcea ochii spre deal şi nu pricepea nimic şi rămînea pe gânduri. Când a ajuns convoiul la “podul morţilor”, în faţa îngropătoarei, s’a oprit, ca să dea popa cu cădelniţa.

Toată lumea rămase uimită ne mai auzind fluerul din deal. Drăgan se afundase în pădure şi mergea lovindu-se de toţi copacii …………

Adoua zi se lăţi vestea prin sat, că Drăgan, feciorul frumos şi iubit de toţi, nu mai e în toate minţile. Lumea dădea din cap şi-şi făcea cruce.
În scorbura copacului el atîrnase o candelă şi se închina toată ziua, pe cînd oile păşteau răsleţite pe deal şi prin pădure.
Vre-o săptămînă se mai auzi sara fluerul lui Drăgan. Cînd s’au dus vre-o cîţiva feciori, prietini de ai lui, ca să-l mai mângăie, au găsit candela sfărâmată şi pe Drăgan nicăiri.

Plecase în lume.

Print Friendly