Colecția CI şi CC Nottara

Contribuţia actorilor la „desăvârşirea fiinţei naţionale” – Marea Unire din 1918 (III)

Colecţia C.I. şi C.C. Nottara deţine un număr impresionant de fotografii, pe baza cărora se poate reconstitui o parte din istoria recentă a ţării, cel puţin în ceea ce priveşte istoria teatrului românesc. Aceasta este utima parte a povestirii mele, prin care am încercat să aduc în atenţia dvs. felul în care oamenii de teatru români, de cele mai multe ori anonimi, au contribuit după puterile lor la înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

În timpul primului Război Mondial, cursul firesc al vieţii fusese zdruncinat din temelii.

Ocupaţia germană a Bucureştiului din 1916 a adus printre multele neajunsuri economice, ca de exemplu sărăcirea marii majorităţi a populaţiei, şi unele de ordin spiritual: cenzura culturii şi implicit a spectacolelor de teatru. Cea mai mare parte a actorilor Teatrului Naţional au ales să se refugieze la Iaşi şi Botoşani, urmând în exil guvernul şi Casa Regală. Practic, pe toată durata războiului, până în 1918, pe scena Naţionalului ieşean au jucat reunite, trupele a trei teatre: Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Totuşi, o parte a actorilor rămaşi în Capitală s-au mutat la sala Comedia, sub direcţia lui Aristide Demetriad, acesta alegând un repertoriu clasic.

Sub impulsul momentului, mulţi actori tineri au plecat pe front. Din păcate, unii dintre aceştia şi-au pierdut viaţa, precum Cazimir Belcot sau Ctin. Radovici, iar alţii au fost răniţi. Scriitorul şi dramaturgul Camil Petrescu a fost marcat tot restul vieţii de infirmitatea căpătată pe front, unde şi-a pierdut parţial auzul. Emil, fratele scriitorului şi cronicarului dramatic Liviu Rebreanu, a fost executat de austro-ungari pentru dezertare. Cunoscutul roman al acestuia, Pădurea spânzuraţilor, dedicat memoriei fratelui său, e scris imediat după război, în 1922. Printre alţi artişti înrolaţi se numărau şi Ion Manolescu, Zaharia Bârsan şi Tony Bulandra. Unii dintre cei ce aveau studii şi o vârstă ceva mai înaintată nu erau trimişi în „focul luptei”, dar erau îndemnaţi să alcătuiască mici trupe de teatru, pentru ridicarea moralului soldaţilor.

Actriţele erau şi ele implicate activ, aşa cum a fost Olimpia Bârsan, soţia actorului Zaharia Bârsan, care înscriindu-se în Crucea Roşie, a îngrijit răniţii din spitale, dând astfel dovadă de o mare forţă morală şi fizică, după exemplul Reginei Maria.

Au existat însă şi împrejurări cu deznodământ fericit. Viitorul mare actor George Vraca şi-a descoperit vocaţia actoricească datorită faptului că fiind rănit undeva lângă Iaşi, a fost vizitat în spital de cei trei corifei ai artelor: George Enescu cu vioara sa, Maestrul Constantin Nottara (care avea la acea vreme aproape 60 de ani) şi celebra actriţă Maria Ventura – aceştia recitând versuri încurajatoare. Stând de vorbă cu el, au remarcat timbrul vocal deosebit şi l-au îndemnat să se gândească la teatru, ceea ce s-a şi întâmplat la sfârşitul războiului, în 1919, când a devenit elevul maestrului Nottara la Conservatorul din Bucureşti.

În acei ani nu s-a scris mult, dar majoritatea lucrărilor dramatice erau inspirate din dramele războiului: Dezertorul de Mihail Sorbul, Răspântia cea mare de V. I. Popa, Pe aici nu se trece de Corneliu Moldoveanu şi altele. Se joacă teatru pe scenele improvizate în spatele frontului. În timpul războiului, în Bucureşti, „a supravieţuit” o singură publicaţie exclusiv culturală, revista Scena.

Urmare a victoriei Antantei, Marea Unire din 1918 a reprezentat concretizarea visului naţional vechi de peste trei secole. Oamenii de teatru au participat cu tot sufletul la evenimentele care au celebrat Unirea, în perioada imediat următoare.

În 1919, sărbătorind un an de la alipirea Ardealului alături de celelalte provincii la România, s-a inaugurat Teatrul National din Cluj, avându-l director pe Zaharia Bârsan. Acesta fusese implicat în acţiunile reîntregirii naţionale ale ultimelor două decenii, luptând pentru drepturile românilor transilvăneni. Ȋn seara deschiderii teatrului, după discursuri și recitaluri de poezie, s-a jucat piesa sa într-un act, cu titlu simbolic: Se face ziuă. Ulterior, această piesă a devenit libretul unui spectacol de operă, partitura fiind semnată de compozitorul Constantin C. Nottara, fiul marelui actor C.I. Nottara.

Ȋn toamna aceluiaș an, Teatrul Naţional din Bucureşti întreprinde un primul „Turneu Oficial” în Ardeal, organizat de Tiberiu Brediceanu care era inspector general al teatrelor. Turneul s-a desfăşurat pe parcursul a 40 de zile în diverse oraşe: Cluj, Braşov, Sibiu şi Blaj. În frunte cu Maestrul Nottara, actorii au fost primiţi cu entuziasm peste tot, evenimentul transformându-se într-o adevarată sărbătoare. Au avut sprijinul Societăţii ASTRA iar articole despre turneu au apărut în toate gazetele locale.

La Cluj, actorii Naţionalului bucureştean au juacat în deschidere piesa Ovidiu, apoi Fântâna Blanduziei, ambele de Vasile Alecsandri, Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, apoi Trandafirii roşii a lui Zaharia Bârsan – un poem dedicat sacrificiului.

Implicarea oamenilor de teatru în evenimentele istorice şi sacrificiul lor au fost răsplatite de către Regalitate cu recunoaşterea anumitor drepturi dar şi cu numeroase diplome şi distincţii. Casa Regală a României, a oferit oamenilor de cultură şi artiştilor numeroase distincţii şi „merite culturale”. Cu ocazia Încoronării de la Alba –Iulia a Regelui Ferdinand I, acesta a decernat artiştilor, printre care şi Maestrului Constantin I.Nottara, decoraţia „Încoronarea de la Alba Iulia – 1922”.

Corina Iliescu – muzeograf al Colecţiei C.I. şi C.C.Nottara, MMB

Sursa:
https://www.facebook.com/MuzeulNottara/
https://www.facebook.com/MuzeulNottara/posts/3734801673260457/
https://www.facebook.com/MuzeulNottara/photos/pcb.3734801673260457/3734800059927285/

Print Friendly