Concluzii de istoric îngrijorat de perspectiva naţiunii şi a ţării sale APEL către conaţionali, oriunde s-ar afla
Conf. univ. dr. G. D. Iscru

Motto:
1. „De avem sau nu dreptate, Eminescu să nu judece!” – (Grigore Vieru)
2. „Istoria, lingvistica nu mai reprezintă o ştiinţă, devenind o linie politică menită deznaţionalizării noastre” (1) – (V.D. Popovici Ursu)
3. „Poporul român este singurul popor din Europa, autohton pe teritoriul pe care-l ocupă din Străvechime” (2) – (V.D. Popovici Ursu)

După ce m-am eliberat de îndoctrinarea malefică din etapa comunistă, apoi după complotul internaţional împotriva României, din decembrie 1989 (an jubiliar pentru cei ce au dorit şi doresc dominaţia planetară), cât timp am continuat să fiu la catedră mi-am exprimat, într-un fel, în faţa studenţilor, în amfiteatru şi în sala de seminar, îngrijorarea pentru prezentul şi perspectiva ţării, la sesiuni ştiinţifice ale facultăţii şi ale Universităţii, în cursurile, cărţile şi studiile publicate
între timp. După 2001, ca pensionar, în studii ştiinţifice şi articole mi-am exprimat mai deschis această îngrijorare, cu argumentarea corespunzătoare, o sinteză a acestei îngrijorări fiind cărţile publicate în 2010 (3), urmate de alte studii ştiinţifice cu acelaşi mesaj. Aceasta, alături de alţi confraţi autori, la rândul lor îngrijoraţi de intrarea ţării într-o situaţie limită, ţara fiind împinsă în derivă de cei care – „maeştri ai terorii”, cum li s-a spus – încă nutresc planul himeric al dominaţiei mondiale şi fac presiuni în acest sens, racolează lideri neautentici, infiltrează „cai troieni” şi recrutează mercenari în soldă la faţa locului. „Sfatul” acestor alergători după himere către acei lideri racolaţi, unii ajunşi la disperare în faţa perspectivei, trezindu-se, poate, în ei, fărâma de conştiinţă de pe urmă, „sfatul” este unul sinistru: „Vrei să-ţi salvezi ţara? Atunci, vinde-o!” (4) Evident, pentru liderul nemernic nu mai rămânea nicio scăpare! Iar „profesiunea de credinţă” a unor astfel de „maeştri ai terorii” – căci teroare este acest plan himeric lansat asupra lumii! –, un autor a sintetizat-o astfel: „Distrugerea creativă este cel de-al doilea nume de botez al nostru, atât în propria noastră societate (5) cât şi în străinătate. În fiecare zi sfâşie vechea ordine, începând de la afaceri, ştiinţă, literatură, artă, arhitectură şi de la cinema la politică şi justiţie. Ei trebuie să ne atace pentru a putea supravieţui, tot aşa cum noi trebuie să îi distrugem pentru a ne putea duce mai departe misiunea istorică” (6).

M-a surprins însă şi încă mă surprinde că unii confraţi, autori de cărţi, studii, articole ce se constituie în semnale de alarmă faţă cu prezentul şi perspectiva naţiunii şi a ţării se abţin să coreleze situaţia internă îngrijorătoare cu cea existentă la nivel planetar sau o fac în grabă, parcă s-ar feri de ceva. Deşi în străinătate au apărut şi apar multe cărţi, studii etc. pe această temă iar unele edituri ale noastre ne-au făcut şi ne fac surpriza utilă de a le traduce şi edita în limba română.

La rândul ei, presa noastră audio şi video, în cea mai mare parte intrată „sub control”, „evită” să publice informaţii, analize şi comentarii asupra planurilor şi pregătirilor celor interesaţi şi visători la dominaţia mondială – cu puţine excepţii („rara avis”!). Pe internet, probabil insuficient pus „sub control”, se mai pot „pescui” informaţii utile, dar numai pentru „luare la cunoştinţă”. Internetul oferă însă şi posibilitatea unui e-laborat ştiinţific, dar depozitarea lui, pentru control, rămâne discutabilă. Poate fi, în mod deliberat, şi o „supapă de siguranţă” pentru cei interesaţi.

Din Antichitate, de când s-au constituit imperiile – acest mare inamic al naţiunilor lumii! –, precum şi societăţile secrete cu obiective malefice vizând, în principal, tot naţiunile – aceste principale permanenţe ale istoriei –, primejdia pentru ele a devenit, treptat, planetară. De aceea, aproape orice situaţie grea a naţiunilor trebuie corelată cu presiunile şi provocările care le vin de la nivel planetar.

O abordare pentru toate naţiunile nu mi-am propus. Am avertizat însă continuu despre aceasta în cărţile şi studiile mele despre gravitatea primejdiei, devenită planetară. Abordarea o poate face pe larg fiecare autor responsabil, pentru propria sa naţiune sau orice autor pasionat de o asemenea problemă majoră iar rezultatul cercetării poate fi sintetizat în unul sau două volume cel mult. În acest studiu mă limitez la situaţia patriei noastre, România, între hotarele ei actuale „trase peste genunchi” – cum a spus-o marele poet Adrian Păunescu –, adică la ceea ce a mai rămas, în timp, sub amintitele presiuni, urmate de agresiuni şi rapturi, din DACIA EDENICĂ, aceea care în Străvechimea începuturilor, prin poporul primordial al Europei – arienii/pelasgii – se întindea, ca patrie originară a acestuia, de la Atlantic la Urali şi Marea Caspică iar prin „roiurile” sale umane, pornite pe direcţiile cardinale când condiţiile au devenit prielnice, a ajuns până în Africa de Nord şi în Asia extrem-orientală, poate a trecut chiar Pacificul, în Americi.

Dacă înţelepţii acestui popor primordial al Europei şi al Daciei edenice au receptat, cei dintâi, revelată, dreapta credinţă monoteistă (7) – credinţă moştenită şi purtată mai departe, în timp, de moştenitorii acestuia naţiunea traco-geto-dacă şi de alte două mari naţiuni surori constituie prin sedentarizarea amintitelor „roiuri” umane în alte spaţii europene (celţii/galii şi aşa-zişii „germani” şi „germanici”) –, unii însă din Antichitate „au pus ochii”, în zona carpato-balcanică, la Dunărea de Jos, pe Valahia (alt nume străvechi pentru Dacia (8)), „ţara în care se află aur, aur bun” – şi n-au mai slăbit-o din ochi până azi…

Dacia şi naţiunea ei de traco-geto-daci –, prima constituită ca atare în Europa –, cu primele lor State naţionale, pe „bătrânul continent”, prin poporul lor de viteji – care însă n-a agresat pe nimeni dar a ştiut şi a putut să-şi apere armonia, bogăţia şi sacralitatea pământului – au respins primele invazii imperiale persane venite dinspre Asia. În acest sens, o mare pildă istorică au dat-o massageţii reginei Tomiris în 529 î de Hs., împăratul însuşi căzând în luptă, apoi geţii de la Dunăre şi Mare, în 514 î. de Hs., când vestitul Darius I, împăratul persan, abia a scăpat din „mâna” acestor geţi – „cei mai viteji şi mai drepţi”, cum îi caracterizează „părintele istoriei” Herodot, –, deci cu decenii înainte de celebrele „războaie medice” ale grecilor. Mai târziu, aceiaşi geţi dunăreni, sub viteazul şi înţeleptul rege Dromihete, au „corectat” aroganţa confratelui din Sudul Dunării, diadohul macedonean Lisimah, care îşi închipuise că îi va impune cu forţa o „unire” ce nu-şi avea, atunci, vreo justificare, de i-a pierit confratelui arogant „cheful” pentru vreo nouă incursiune.

În sfârşit, naţiunea traco-geto-dacă, în efortul ei de apărare a pământului atât de mult râvnit în epocă, gândind prin conducătorii şi înţelepţii ei, că unitatea politică este soluţia salvatoare, sub regele BUREBISTA (82-44 î. de Hs.) a finalizat acest efort, unind comunităţile şi formaţiunile traco-geto-dacilor din Nordul şi Sudul Dunării, înglobând şi coloniile greceşti din Pont, de la Olbia la Apolonia, într-o DACIE MARE, el devenind astfel – cum se spune într-o inscripţie de epocă (9) „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia” (10). Şi Strabon explică această reuşită astfel: „Luând în mână cârma neamului său, Burebista a ridicat poporul copleşit de nevoi din pricina nesfârşitelor războaie şi atât de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci încât doar în puţini ani a făurit o mare împărăţie”, fiind temut chiar şi de romani (Geografia, VII/III, 11).

Aceasta a fost – nu în chiar atât de „puţini ani”! – o veritabilă operă de renaştere naţională!

Duşmănit însă din interior – nu este exclus! – de unele căpetenii orgolioase, după cum nu este exclusă nici o „mână” a Romei în devenire imperială, Burebista, precum se ştie, a fost asasinat – de „o mână de oameni”, precizează acelaşi Strabon – într-un complot, după care Dacia Mare s-a divizat în patru sau cinci formaţiuni politice mai reduse ca spaţiu, Centrul menţinând însă o unitate spirituală şi de justiţie, aceasta „girând” unitatea naţională.

Veniseră iar vremuri grele iar pericolul roman creştea ameninţător. Se impunea un nou efort pentru reconstituirea unităţii politice, efort pe care l-au început geto-dacii din Moesia, la sud de Dunăre, în colaborare cu cei din Nord; şi din nou geto-dacii „se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării”, ca în vremea lui Burebista. Efortul a fost continuat sub ultimul dintr-o suită de regi merituoşi ai Centrului carpatic, supranumit DECEBAL, iar Roma avea mare teamă de un atac concomitent, la Dunărea de Jos, al traco-geto-dacilor şi al neamurilor „germanice”. Întradevăr, geto-dacii atacă din nou în iarna anilor 85/86 î. de Hs., în Moesia, probabil tot sub conducerea lui Decebal, în luptă fiind ucis chiar guvernatorul provinciei, dar sunt respinşi peste Dunăre de însuşi prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, trimis în ajutor de împăratul Domiţian. Acesta vine el însuşi la faţa locului şi ia măsuri militare speciale de apărare. Fuscus a fost trimis apoi peste Dunăre (87 î. de Hs.) într-o misiune de pedepsire a geto-dacilor, dar e învins şi cade în luptă. Survine şi ameninţarea cvazilor şi marcomanilor iar situaţia, gravă, impune împăratului reglementarea printr-un compromis a raporturilor cu Decebal: l-a recunoscut ca rege, „acordându-i” o pace „generoasă” pentru mulţi ani – deşi obţinuse, în „replică”, o victorie asupra lui (89 î. de Hs.) – prin guvernatorul Moesiei Superioare, Tettius Iulianus.

Câştigând pacea, Decebal a continuat, febril, pregătirile militare, căci – era conştient! – marea confruntare era iminentă. Noul rege geto-dac Decebal – scrie despre el însuşi Dion Cassius, contemporan şi un apropiat al împăratului Traian – era „foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere” (Fontes … III, p. 287-288).

A urmat, în 101-106, precum se ştie, confruntarea decisivă în care forţa copleşitoare a Imperiului roman a distrus Centrul politic şi spiritual al Daciei, inclusiv regatul lui Decebal ca atare, ocupând o parte a teritoriului acestuia şi „inaugurându-şi” noul şi ultimul rapt cu un jaf cumplit.

Decebal s-a autosacrificat pe altarul Daciei edenice – este concluzia până acum unanim acceptată –, pentru a nu cădea viu în mâna inamicului. Rămânea însă liberă o imensă vatră a Daciei mari, cu formaţiunile politice ale Dacilor Mari, costobocilor, geţilor, tirageţilor, massageţilor etc. Iar fraţii lor din partea ocupată a Daciei – „Dacia romană” – „n-au acceptat niciodată stăpânirea romană”; cei care n-au căzut în cele două mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, liberă, şi de acolo, în unire cu dacii liberi „au invadat necontenit provincia …, până ce la urmă, romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunării” (11).

Dacia edenică şi nemuritoare continua să existe, rezistând, chiar impunând imperiului reglementarea pe alte baze a raporturilor pe graniţa Dunării de Jos.

Totuşi, cucerirea romană asupra unei părţi din Dacia, cu distrugerea centrului politic şi spiritual al Daciei Mari a dăunat enorm, în primul rând ei înseşi iar prin aceste distrugeri de multiple realizări ştiinţifice şi tehnice a însemnat o mare piredere la nivel mondial, căci Dacia ca atare ajunsese „polul civilizaţiei şi spiritualităţii în Antichitate” (Gabriel Gheorghe, 2001), iar Spaţiul carpatic era Centrul ei coordonator.

Ce era Dacia atunci când, în anul 101 Roma imperială a hotărât invazia – ne-o spune şi celebrul nostru istoric arheolog Vasile Pârvan: „Dacia era un regat cu o bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structură socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată…, era „o naţiune politică”, „conştientă de ea însăşi” (op. cit., p.147, s.n.). Nu era „barbarie” şi întunecime, cum îi place d-nei Zoe Petre să ne-o prezinte în cartea sa Practica nemuririi, Ed. Polirom, Iaşi, 2004. Cucerirea romană a dăunat mult „bătrânului continent” şi a dăunat imperiului însuşi, această cucerire şi această distrugere având loc în „preziua” marilor migraţii – fapt sesizat de succesorul lui Traian, împăratul Hadrian, în 117, anul morţii înaintaşului său: „Ce greşeală a făcut Traian distrugând Dacia, căci constituia, prin natura aşezării, pavăza imperiului roman.” (12).

Geto-dacii din Sudul Dunării au rămas în continuare în cadrul Imperiului Roman –, Roman de răsărit, apoi Bizantin, până la cucerirea otomană (1453) – iar cu geto-dacii din Nordul fluviului Imperiul a tot încercat să-şi reglementeze pe alte baze raporturile, oferind geto-dacilor stipendii pentru paza graniţei dunărene. Când stipendiile nu mai veneau, aceştia reluau atacurile asupra Imperiului. Un izvor de la cumpăna veacurilor IV-V, când în zonă veniseră hunii, spune: „geţii şi massageţii… vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul şi cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie” (Fontes …, II, 183, s.n.). „Revenise” vremea lui Decebal (89-101 î. de Hs.) când dacii impuseseră tribut „superbei împărătese de marmură a lumei, Roma” (Mihai Eminescu).

Moştenitorii naţiunii traco-geto-dace, evident, au suportat greu şocul marilor migraţii, ca şi pe cel al aşa-ziselor „cruciade” ale Apusului politic, militar şi confesional, care au venit ca un fel de „replică”, o „contra-migraţie”, de fapt fiind prima mare confruntare dintre mari imperii ale timpului spre a-şi adjudeca, fiecare, „statutul” himeric de „Imperiu universal”, moştenit „testamentar” de la Roma imperială şi „revigorat” de papalitate.

În Evul mediu, încă şi în Europa modernă, pentru aceeaşi „miză” confruntările dintre imperii au continuat. Şi este, cu adevărat, un miracol cum Ţările Dacice numite acum, îndeobşte, Valahii, au existat, rezistând agresiunilor şi harpagonismelor imperiale, împăraţilor „pe care lumea nu putea să-i mai încapă” – (Eminescu).

Prin ele însă, păstrându-şi statalitatea, Dacia a rămas, nemuritoare!
Secretul existenţei prin rezistenţă l-a redat magistral cel mai bun şi mai mare cunoscător şi preţuitor al memoriei şi istoriei strămoşilor noştri reali, al „Raiului Vechi Dacii”, Mihai Eminescu, geniul nostru naţional, în „vorbirea” cu care voievodul Mircea cel Bătrân a întâmpinat aroganţa agresorului otoman „la Rovine, în câmpii”, în 17 mai 1395:

1. prin neacceptarea „închinării” cerută de Baiazid şi, precum strămoşii geto-daci, prin neteama de moarte în războiul cu care sultanul venise, căci:

„De-o fi una de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace de-i război.”.

2. prin răspunsul dat la amplificarea aroganţei sultanului care nu accepta, în suita lui de victorii, să se „împiedice de-un moşneag”:

„De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti”.

Şi îl „sfătuia” pe neînvinsul de până atunci, precum odinioară regina Tomiris a massageţilor pe fondatorul Imperiului persan, Cirus al II-lea, îl sfătuia invocând istoria – această călăuză a vieţii ce nu s-a bucurat niciodată de graţiile marilor capete încoronate:

„Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler”.

Şi voievodul chiar îi dezvăluia sultanului marele secret al rezistenţei, dacă arogantul cuceritor era capabil să-l priceapă:

„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste;

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” Aşa vor fi fost gândurile şi vorbele, spuse şi nespuse, în toate marile confruntări ale neamului cu puternicii zilei în vremea imperiilor „istorice”, când revenea dilema:

„a fi sau a nu fi!”

Şi ne gândim mai ales la geniul nostru politic şi militar şi apărător al străvechii noastre drepte credinţe monoteiste, moştenită de la cei dintâi strămoşi, la Mihai Viteazul, voievodul care, deşi cunoştea perfidia noilor „cruciaţi” ai Apusului, a restaurat din nou Dacia nemuritoare, Biserica şi religia strămoşească pe direcţia cardinală a planului dacic autohton care ne-a traversat istoria şi încă ne animă, el rămânând simbol şi izvor de încredere în Dacia nemuritoare, „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.” (13), concluziona Nicolae Iorga.

Peste alte greutăţi şi vicisitudini, porninduse de la acest simbol şi de la acest izvor s-a ajuns, în secolul XIX, la noua restaurare din 1859, când s-au unit cele două Principate Dacice sub alesul în unanimitate al naţiunii, Domnul Alexandru Ioan Cuza, apoi la independenţa lor în 1877-1878 şi, în sfârşit, la „ora astrală” a marii împliniri din 1 Decembrie 1918 – desăvârşirea unităţii naţionale, cât a fost posibil atunci –, pe care ţara reală, poate în amintirea Daciei Mari nemuritoare, a numit-o ROMÂNIA MARE.

În secolul XX însă, după ce au murit imperiile „istorice” de până atunci şi a triumfat cauza naţiunilor – Unitate, Suveranitate, Indentitate naţională –, cu constituirea/reconstituirea Statelor naţionale suverane, noile imperii, care s-au constituit sub alt nume însă, s-au unit cu „Imperiul invizibil”(14) al Forţelor oculte şi al capitalului într-o Conspiraţie planetară neoimperialistă având ca obiectiv reîncarcerarea şi lichidarea naţiunilor etnice, cu Statele lor naţionale într-un „Imperiu global”, „civic şi multicultural”, în spiritul „profesiunii de credinţă” pe care am citat-o la început şi o reluăm aici, la final, pentru o bună fixare şi reflecţie serioasă asupra ei: „Distrugerea creativă este cel de-al doilea nume de botez al nostru, atât în propria noastră societate cât şi în străinătate. În fiecare zi sfâşiem vechea ordine, începând de la afaceri, ştiinţă, literatură, artă, arhitectură şi de la cinema la politică şi justiţie. Ei trebuie să ne atace pentru a putea supravieţui, tot aşa cum noi trebuie să îi distrugem pentru a ne putea duce mai departe misiunea istorică.” Halal „misiune istorică!”

„Uniunile” nou constituite în epoca modernă – „Uniunea Statelor Americane” (U.S.A.), celebra (U.R.S.S.), după primul război mondial, continuată, mai nou, cu „Comunitatea Statelor Independente” (C.S.I.), „Uniunea Europeană” după cel de-al doilea război mondial, o „Uniune Africană”, deja începută, o preconizată „Uniune a Pacificului”, poate şi alte asemenea Superstate zonale – au fost şi sunt, în planurile himerice ale celor care deja se consideră stăpânii lumii, efecte ale acelei numite „distrugeri creative” pentru „sfâşierea vechii ordini” şi instituirea aşa-zisei „Noi Ordini Mondiale” reprezentată heraldic de celebra piramidă…

„Ca să nu lungim vorba, anticipează un autor foarte bine informat – va fi (mai corect: în acele planuri himerice se preconizează a fi, n.n.) o dictatură fascistă globală, de care ne-am apropiat deja foarte mult şi care se va realiza cu siguranţă, dacă nu se va produce o revoluţie în modul de gândire al oamenilor” (după conştientizarea primejdiei – n.n.) (15). Şi notam în prima carte citată în nota 1 că prin ceea ce a urmat după sinistrul alibi din 11 septembrie 2001 în U.S.A., s-a pornit pe o asemenea cale „la lumina zilei” (op. cit. p. 223). Planurile corifeilor de azi ai „globalizării” continuă, cu … „perfecţionări” ale acelor himerice planuri interbelice sau chiar mai dinainte, deconspirate însă de istorie. Deci, acum le cunoaştem şi nu este permis să le ignorăm! Reţinem însă teama amintiţilor corifei de producerea unei revoluţii în gândirea oamenilor – evident, şi a unei acţiuni în consecinţă.

Este, aceasta, noua himeră a timpului pe care îl trăim şi a perspectivei noastre. Va muri şi ea, cum au murit atâtea himere în istoria lumii, căci forţa cea mare a lumii pământene a fost şi rămâne forţa naţiunilor de Dumnezeu create şi nu de om constituite.

Dar în căderea ei previzibilă încrâncenata himeră poate provoca dezastre civilizaţiei şi însăşi vieţii pe Planeta noastră – pericol major ce nu trebuie ignorat!
De aici, necesitatea imperioasă a concentrării şi concertării planetare a efortului, prin noi înşine, pentru o nouă renaştere naţională. În ce ne priveşte, pentru o nouă Dacie nemuritoare, refăcută în graniţele ei fireşti. Răspunderea ne aparţine tuturor şi fiecare este dator să-şi aducă propria contribuţie!
________________
1 . V.D. Popovici Ursu, Adevărata obârşie a poporului român, Ed. Gedo, Cluj, 2012, p. 68.
1 . Ibidem.
1 . Conf. univ. dr. G.D.Iscru, O nouă introducere în epoca modernă cu privire specială la istoria naţională, Ed Proema, Baia Mare, 2010, idem, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010.
1 .Naomi Klein, Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, Ed. Vellant, Bucureşti, 2008, p. 178, s.n.
1 .Vezi: Dr. Adrian Krieg, July 4th, The Last Independence Day (Ultima zi a independenţei), 1997?
1 .Naomi Klein, op. cit., p. 305, s.n.
1 .Conf. univ. dr. G.D. Iscru, Străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă, comunicare la Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, luna Mai 2013.
1 .Miron Scorobete, Dacia edenică, Ed. Renaşterea, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2010.
1 . Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali …, op. cit., p. 168, s.n.
1 .Foarte obişnuiţi cu Tracia, autorii greci antici nu folosesc, de regulă, nume „combinate”/„mixte”.
1 .Vasile Pârvan, Dacia, Ed. Ştiinţifică, ed. de Radu Vulpe, Bucureşti, 1958, p. 148, s.n.
1 .Vezi Marin Al. Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei, încununarea afirmării conştiinţei naţionale a lui Mihai Voievod Viteazul, în „Studii Slătinene”, anul VII, vol XII, nr. 1/2013, p. 107-140.
1 . Adică neproclamat ca atare dar simţit peste tot.
1 .cf. Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la ed. Gabriel Gheorghe a operei lui Iordanes, Getica (Despre originea şi faptele geţilor), Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. XIV; evident, expresia „distrugând Dacia” este eronată, deşi distrugerile în acest Centru dacic au fost cumplite.
1 .David Icke, Secretul suprem, Ed. Daksha, Bucureşti, 2006, p. 419.420, s.a.

Sursa: Nr.96-97 (anul IX), decembrie 2013 – ianuarie 2014