Ciobanasul

…Tu, Mioara mea,
    Sa te-nduri de ea
    si sa-i spui curat
    Ca m-am insurat
    C-o fata de crai
    Pe-o gura de rai…

Nu un capitol, ci un volum intreg ar fi de scris cu titlul acesta. in vasta opera a pictorului – ca si in trecutul neamului nostru – pastorul ocupa un loc foarte important. El si l-a cucerit. in vechile poezii ale poporului nostru, patrunse de o adanca melancolie, in Miorita, mai limpede si mai miscator decat in toate celelalte, ni se infatiseaza tipul pastorului roman, vazut la lumina unei drame, invaluit in nu stiu ce atmosfera de bunatate, de duiosie si de inalta liniste in fata mortii, ca aproape il confundam cu fat-frumosul basmelor noastre.

Fermecator de frumos acest

Asa l-a vazut si Grigorescu. L-a vazut cu ochi de istoric, si l-a scris pe panzele lui cu dragoste de frate.

Toate felurile de munca isi au pitorescul lor. Un om care munceste e intotdeauna interesant. Miscari frumoase fac si plugarii ce-si incordeaza bratele pe coarnele plugului, si plutasii, in lupta cu iuteala apelor, si semanatorii, si cosasii, cu gesturi largi, ritmice, dar nimeni nu pune atata nobleta in atitudine, in mers, in privire, ca si in vorba, nimeni nu are atata poezie in faptura si in viata lui ca pastorul.

Lumina si aerul tare al inaltimilor, dormitul afara, urcusurile repezi, sarituri peste ape si lupte cu jivinele salbatice, atatea s-atatea particulare conditii de trai l-au pastrat sanatos si curat, ager la minte, sprinten si mladios la miscari. Departarea de sat, de lume, de-ai lui i-a pus in ochi o dulce melancolie, iubire si cantec in suflet. Inima lui va fi soptit stelelor, intr-o noapte de vara, fara sa-l fi auzit vreodata, cuvantul dor , cuvantul de foc, pe care nici o limba nu-l poate traduce.

si ce frumosi ciobani pasc turmele lui Grigorescu! si mandri. Parca-s regi, monarhi ai muntilor, asa umbla, asa stau, asa privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coboratori din cnezi? N-au purtat gluga si opinca lor cei dintai voievozi ai Carpatilor? indaratul vremilor, la capatul celei mai nobile vite romanesti, e un pastor. El singur a ramas neschimbat in curgerea atator veacuri – aceeasi doina, acelasi grai, acelasi port, de la urzirea neamului nostru.

Priviti-l ce frumos, ce linistit sade rezemat in ghioaga lui, adesea artistic cioplita – sceptrul si arma lui stramoseasca. Pare ca de cand e muntele stapaneste si vegheazacolo. in picioare, in atitudinea lui obisnuita, de o fireasca eleganta, cu palma stanga pe maciuca ghioagei, cu bratul drept adus ca un arc, sprijinit pe mana stanga, se uita-n adancul zarilor, cu ochi care mai mult gandesc decat vad; langa el, cainele lui cel mai iubit sta, parca, in asteptarea unui cuvant, a unei porunci. E tacere, nu se aude decat rontaitul oilor care pasc mai prin apropiere si, din cand in cand – cling, clang – tilinca sutaselor . Nici un nor pe cer, nici o adiere de vant. Peisajul e curat, proaspat, scaldat in lumina de sarbatoare a inaltimilor. in fund se zaresc, lin ondulate, albastrii, coamele muntilor. Copacii au stat din freamat, apele soptesc a vis… Adevarate, vazute aieve de atatea ori intocmai asa, si, cu toate astea, nu stiu ce te face sa-ti inchipui ca lucrurile acelea sunt in afara de timp, tiind parca mai mult de cer decat de pamant.

Mai toti ciobanii lui Grigorescu sunt tineri. Culcati pe branci, sau stand intr-o rana, in pajistea moale a plaiurilor, urcand sau coborand pe-o coasta de munte, cu aceeasi expresie de blandete si de dor, privesc inaintea lor, in adancul departarilor. Unii sunt baietani de cincisprezece-saisprezece ani – un chip de heruvim subt o caciula mare cat o caldare
– foarte seriosi, gravi chiar in mersul lor batranesc, in cautarea si in tinuta lor de oameni ai trebii, pe cuvantul si-n vrednicia carora se poate bizui cineva cu toata nadejdea. Un astfel de paj al muntilor – poate cel mai frumos ca figura si ca miscare – am vazut in colectia M. S. Reginei. E prins in mers. Coboara devale, cu ghioaga la spate, opinca stransa bine pe picior, itari de aba, un mintean peste camasa scurta-n poale, desfacuta la piept, cu gluga dupa gat si mijlocul incins c-un chimir de piele, in care-si tine cutitul, fluierul si scaparatorile. Soarele-l bate dintr-un pes, stropindu-l cu pete de argint pe caciula, pe mintean, pe gluga – indarat, mai in fund, pe povarnisul coastei, se vad, ca printr-o ceata, oile pascand. Ciobanasul, turma, costisa, muntii din fund, cerul albastru – toate parca sunt vedenia unei vraji. Parc-a suflat si le-a facut. si-n aceeasi colectie alaturi de acest copil al primaverii, e unul din rarii, poate unicul cioban batran pe

care l-a facut seninul pictor al tineretii. Foarte batran si foarte trudit. Ai zice un drumet care vine de departe – e rupt de osteneala, si s-a asezat pe-o prispa de pamant sa mai rasufle. Sta ganditor, cu sumanul pe umeri, cu caciula pe ochi, cu bratele moi pe genunchi, si asupra lui, ca o povara materiala, apasa greu noianul vremii traite.

Ani de-a randul Grigorescu umbla vara prin munti, cu saptamanile, observand miscarile, obiceiurile, felul de a sta si de a privi al ciobanului, studiindu-l cu dragoste, pururi in cautarea frumusetei tipice, caracterului fundamental al neamului; ceasuri intregi sta de vorba cu ei; si ce mult ii placea linistea cu care adesea oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adanci! Pe Ciungi, in muntii Agapiei, dejunam pe iarba, in apropierea unei stane. Vine-un cioban tanar de ne-aduce o bota cu apa rece de la izvor si s-asaza mai la o parte. Pictorul il pofteste sa guste si el din mancarea noastra.

– Multamim de bunatate, zice, dar noi postim. Era postul Santamariei.
– si ce mancati? intreaba pictorul, ca sa-l mai indemne la vorba.

– D-apoi… mai o fiertura de fasole, mai un bors cu buruiene, un castravete murat, ori o ceapa – ca nu mai stie omu saracu ce-a mai manca, doar a muri mai degraba.

Uneori ciobanul cu turma e de-abia indicat in fundul peisajului. Alteori vasta priveliste a naturii nu-i decat lumina, decorul in care ni se infatiseaza acest print al inaltimilor. Ciobanasul de pe valea Prabovei, care coboara cu sumaiesul pe umeri si cu ghioaga la spate, intovarasit de cainele lui de credinta, alcatuieste el tot intelesul tabloului. il vedeti ce frumos e la chip si ce mandru paseste… muntii pe care-i lasa-n urma, mesteacanul subtirel ce se inalta ca o coloana de fum din marginea cararii, aerul, lumina, cerul… toate parca sunt acolo numai pentru el.

De cele mai multe ori, insa, e atata concordanta intre pastor si peisajul in care-i pus, un asa intreg desavarsit alcatuieste omul cu locul, cu aerul, cu bucatica aceea de cer, incat nici n-ai putea spune prin ce te farmeca mai mult tabloul acela; o viata – una singura in tot ce vezi acolo, si care nu poate fi decat asa cum o vezi acolo. Pe Varful-cu-Dor se urcancet, in urma turmei, un cioban caruia nu-i vedem fata; dupa mers, cum tine zabunul pe umar si dupa toata faptura lui greoaie, intelegem ca e om trecut de cincizeci de ani; a ostenit, dar nu mai are mult de suit: capatul turmei a si ajuns in varf; la stanga, peste tarnita muntelui, ochiul scapata-n fund, in largul privelistii, unde se vad in curmezis alte trei randuri de munti; coasta celui dintai e intunecata de bradet, din cealalta vale se ridica albastrie ceata diminetii, al doilea munte e inca in umbra; iar cel de-al treilea, din fund de tot, rumenit in bataia soarelui, parca arde, pe toata creasta inalta si stearpa dogoresc stancile, ca niste bulgari mari de jaratec. Sus, in limpezisul cerului, un norisor alb, sangerat de soare la o margine, se mistuie vazand cu ochii; simti aerul diminetii, aerul proaspat si racoros al inaltimilor, lumina creste… ti se pare ciudat ca vezi pe cioban tot acolo. si, cu toate astea, nu ti-l poti inchipui aiurea. Muntii aceia pentru el sunt, si soarele pentru el rasare.

de Alexandru Vlahuta

Sursa: http://www.alexandruvlahuta.eu/opere/pictorul_grigorescu/ciobanii_lui_grigorescu.html

Print Friendly