Batran Gugulan

Gugulanii, neam de oameni muncitori si falosi, se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Varful Gugu. Istoria nu i-a facut sa-si abandoneze tara – Gugulania – , imaginar trasata peste Banatul montan.

Aproape 100.000 de romani se falesc cu numele de gugulani. Pe ei ii uneste o istorie construita in jurul Varfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere. Si mandria.

Tara aceasta de langa noi exista de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecuta pe nici o harta. Se numeste Gugulania. Avem nevoie de o lectie de geografie, nu-i asa? Delimitare teritoriala: Valea Bistrei, incepand de la Bucova la Caransebes, culoarul Timis – Cerna, pana la Teregova, Rusca, Valea Higegului, Muntii Godeanu, pana la izvoarele raului Bistra. Forma de relief predominanta: munte. Vechea vatra a Gugulaniei se afla pe cel mai inalt varf al Muntilor Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitala se gaseste la Caransebes. Populatie: 80.000 de locuitori. Ocupatii de baza, prin traditie: agricultura si cresterea animalelor, negotul cu mere. De religie ortodoxa, gugulanii sunt considerati “de cea mai curata origine dacica”, iar leaganul poporului, Varful Gugu, este numit “muntele sacru al lui Zamolxe”.

Oamenii si muntele lor sfant fie se ascund privirii muritorilor, fie se falesc. “… Acest cel mai inalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Daca vii din Retezat spre apus si e senin si soarele straluceste in sens avantajos, Gugu poate fi invaluit in ceata, sau cine stie cum si in ce, fiindca pentru vedere apar numai cerul si orizontul, ca si cum muntele ar fi straveziu”, nota Victor Kernbach, in “Muntele ascuns al lui Zamolxis”, din “Romania pitoreasca” nr.7/ 1972. Gugulanii se ascund in spatele portilor inalte, in curtile interioare ale caselor lor, in spatele obloanelor trase peste ferestrele de la strada. Asa i-am gasit la Turnu Ruieni, dar asa ii vezi pretutindeni in tara lor, Gugulania.

DOMINO ARHITECTURAL.

De cand am intrat in Banatul montan, privirile ni s-au lovit de casele fara curte si fara gard la strada si de storurile de lemn bine trase peste ochiurile de sticla. Casa langa casa, pe un singur nivel, dar inalt. Parca ar forma o singura cladire, intinsa cat satul. Peretii “exteriori” se sufoca unii intr-altii, intr-un joc asemanator unui domino pentru Gulliveri. Usile, de cele mai multe ori metalice, sunt mari, ca niste porti. Rareori vezi vreuna intredeschisa, si-atunci nisa oferita cu zgarcenie ochilor curiosi nu-i mai lata de un deget. Nu poti sa nu te intrebi ce-or avea de ascuns oamenii astia?! Arhitectura este de sorginte austriaca, dar locatarii sunt gugulani. Mai vezi pe cate unul batran la poarta, pe bancuta, privind trecatorii. Copiii, foarte putini, bat mingea pe la vreun colt de strada.

DIN CASA-N GRAJD.

Abia la Turnu Ruieni, la vreo 13 km de Caransebes, am aflat ce adapostesc zidurile inalte ale gugulanilor. Usa de la strada nu foloseste la intrarea in casa, ci doar strajuieste un gang care da in curte. “Asta e cea mare”, ne spune tanti Ilca Patruta. Privirile noastre se lipesc de varfurile degetelor ei, care descriu, ca un compas viu, un cerc imaginar peste curtea larga, betonata, dar plina de ghivece cu flori viu colorate. In orice directie ai privi, “ograda” nu este imprejmuita de gard, ci de ziduri cu ferestre foarte mari, impodobite cu perdele si pe dinauntru, si pe dinafara. Stralucitor de albe, de parca femeia asta, care pare sa aiba vreo 55-60 de ani, nu ar face nimic altceva decat sa le spele toata ziua. Nu-i chiar asa. “Fiica-mea si ginera-miu is plecati in Spania. Nu-i nima (n.r. – nimeni) in toata casa asta, decat eu, barbate-miu si nepoata.
” La ce folosesc atatea camere, totusi? Cele mari si mai frumoase, de la strada, sunt pentru oaspeti. Obloanele sunt trase mai tot timpul, sa nu intre praful si sa nu decoloreze soarele peretii. Gugulanii stau in odaile mai mici, din spate. “Asta nu-i tot. Haideti sa vedeti si restul!”, ne indeamna gazda, pasind in casa, fara grija ca ar putea murdari gresia lucioasa cu cizmele ei manjite zdravan cu noroi. Facem cativa pasi pe un hol si nu intram in sufragerie, cum ne asteptam, ci in… grajd! O vacuta ne priveste nepasatoare, in timp ce trecem iute pe langa ea, chemati de lumina unei alte curti. Cea de animale. Din ea se face ce-a de-a treia batatura, de fapt o gradina cu straturi de legume, cativa pomi si o palma de vie.
“Asta-i casa unui gugulan”, isi termina prezentarea femeia. Are o lucire de mandrie in ochi si parca este un pic nerabdatoare sa auda complimentele noastre.

FARA ORTAC.

Suntem insa grabiti sa intram intr-o casa de peste drum de tanti Ilca, sa vorbim cu un gugulan atat de in varsta, incat si-a castigat multi ani o paine ca-n cantecul banateanului Achim Nica, mergand cu carul cu mere la targ. In gospodaria lui Ion Albu nu-ti iau ochii perdelele imaculate, curtea e mai mica si mai dezordonata. Arhitectura locuintei pare insa a fi la fel. Batranul a fost angajat in ultimii ani de dinainte de pensie la exploatarea forestiera si la mina carbonifera Caransebes, dar cea mai mare parte din viata a fost agricultor si a mers sa vanda mere la targ.
“Eram copil cand am plecat prima data cu carul cu mere. Gugulanii mergeau mai multi, in convoi, de teama lotrilor. Cel mai rau era la Buzias. Ne potriveam sa nu trecem la ceas de noapte pe acolo, ca era periculos”, isi aminteste batranul cu ochi albastri. Merele le dadea pe porumb, pe grau si alte bucate. Si pe timpul lui Ceausescu a mai vandut mere. Doar ca nu le mai cara cu carul, ci cu Dacia, si lua pe ele lei, nu cereale. “Era frumos… acum ii greu. Nu de bani, ca primesc pensie 3.700.000, da’ nu mai am ortac de 17 ani.” “Adica femeie”, revine cu o explicatie pe care o ceream din priviri. Dar are un fiu, un batran mai tanar decat el.

DEMOGRAFIE.

Doar un copil, maximum doi – si atunci accidental – este limita numarului de urmasi in familiile de gugulani. Natalitatea si mortalitatea se echilibreaza una pe alta printr-o lege nescrisa, de cand lumea, in Gugulania. Mai mult de unu-doi copii nici n-ar avea loc sa creasca intr-o casa sufocata de peretii gospodariilor vecine. Asa, averile raman in familie si nici nu apar certuri pe mosteniri. Gurile celor de la ses spun despre falosii urmasi ai dacilor de la Varful Gugu ca de zgarcenie nu fac mai multi copii. Locuitorii acestei tari de sub ochii nostri stiu insa mai bine cum sa-si duca numele mai departe, asa cum i-a invatat zeul din vechime, Zamolxe.

MOSTENIRE GREA

Gugulanul ar putea fi descris pe scurt ca un om de zona de munte, un iubitor de frumos, in ciuda naturii aspre, si care pastreaza cu sfintenie traditiile. Pentru ca gugulanii, cu obiceiurile si felul lor de a fi, ar putea fi descrisi prin elementele de infrumusetare ale portului si gospodariilor, duse pana la extrem, “din fala”, si care inglobeaza elemente ale culturii de la inceputul lumii si pana acum. Ceapsa si opregul sunt, astfel, elemente ale portului popular gugulan cu rol estetic. Nicoleta Guma, directorul Muzeului Judetean de Etnografie si al Regimentului de Garda din Caransebes, asociaza aceste elemente, caracteristice acestei zone, cu reprezentari de pe ceramica culturii Hamangia. Obiceiurile impamantenite in tara gugulanilor pastreaza puternice reminiscente ale culturii dacice precrestine. Motiv pentru care sunt considerati, de multe ori, mostenitorii cei mai vrednici ai inaintasilor nostri.

EMBLEMA

“Gugulan cu car cu mere Si cu frumoasa muiere Ma dusei sa cumpar mere Si cu ochii-s la muiere Gugulanu-i om cu minte El ti-o spune mai ânainte “-Eu vand mere, eu vand pere, Dar nu-mi vand a mea muiere-”
(Achim Nica, “Gugulan cu car cu mere”)

Print Friendly