Maria Bârsan și-a transformat numele în renume. Și-a luat numele de scenă Marietta Sadova dar a fost supranumită Madame Poesis.

I. Întâmplare.

La 66 de ani, Marietta Sadova, marea personalitate a lumii teatrului, iese din recluziunea roşie cu mâinile goale dar cu o zestre culturală pe care nimeni nu a putut să i-o distrugă, şi cere la Consiliul Culturii, pentru a nu ştiu câta oară, îngăduinţa să muncească, pentru a supravieţui, mai ales, în libertate. I se răspunde de reprezentantul puterii infatuat şi dispreţuitor – ca în felul tuturor ce posedă trecătoarea putere – că poate să lucreze, dar numai în provincie. În clipa aceea, ca şi cum totul s-ar fi încheiat, intră în birou, invitatul director al Teatru lui de Stat “Valea Jiului” Petroşani, Petru Stoican. Ştiind ceva despre cariera profesională a ei, poate nimic despre situaţia politică – şi spre cinstea lui că nu l-a interesat niciodată (avea stimă şi consideraţie deosebită pentru I. D. Sîrbu, pe care l-a angajat, la ieşirea din detenţia politică, după câteva luni petrecute la mina Petrila) – Petru Stoican răspunde cu acel gând de dinapoia faptelor, care le stăpâneşte: “Cum să nu? Chiar de azi, stimată doamnă, vă consideraţi angajata teatrului din Petroşani.” “Este actriţă şi regizoare!” – i se precizează. “Pe unul din aceste posturi, dar veţi face regie artistică. Am un regizor, lucrez cu regizori de la Televiziunea Română. Am actori buni şi vreau, prin acest compartiment de regie, Teatrul de stat “Valea Jiului” să fi e la nivelul celor din Bucureşti.”

Marietta Sadova s-a luminat de bucurie şi a răspuns afirmativ. Au venit împreună de la Bucureşti la Petroşani. Astfel se face teatru, nu prin organizare de concursuri pentru posturi ajunse special vacante pentru cei care se angajează să fie doar angajaţi, cu acte în regulă, să se respecte legea, ucigându-i spiritul.

Concursurile se fac nu pentru personalităţi, ci pentru mediocrităţi. Şi pentru a împiedica procesul artei. Alţii, angajaţi prin concurs, pun în scenă sau joacă piese după piese şi roluri după roluri, şi nimeni nu-i cunoaşte; Marietta Sadova, în perioada 1964-1965 şi în 2 luni din 1970 a pus în scenă 12 spectacole cu piese grele din dramaturgia universală şi română.

Şi după patru decenii, lumea teatrului, lumea din Valea Jiului, păstrează amintirea isprăvilor sale artistice. La organizarea unei expoziţii de afişe şi fotografii în holul teatrului, în 2005, se auzeau voci – chiar din partea croitorului, a regizorului care i-a fost secund la două spectacole, a unor vechi ziarişti: “Să nu lipsească maestra Sadova!” Directorul Petru Stoican, într-un articol, se mândrea că a putut să asigure colaborarea teatru lui cu maeştri ai scenei româneşti: “Sică Alexandrescu, Val Mugur, Horia Popescu, O. Rafael, Petre Sava Băleanu.”

II. “Madame Poesis”.

Marietta Sadova s-a născut la 14 iulie 1897, la Sibiu. Se numea Bârsan. Urmează Liceul călugăriţelor franciscane de aici şi apoi Conservatorul Dramatic din Bucureşti, clasa C. Nottara şi Aristide Demetriade. La examenul de producţie, din 13 iulie 1918, unde interpreta un Paj din feeria Trandafirii roşii, de Zaharia Bârsan, Liviu Rebreanu o remarcă “… dra Maria Bârsan e unul din elementele cele mai bune, cu sentiment mult, cu sobrietate în joc”. Şi o angajează la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Întâmplarea face să-l cunoască, împreună cu colega sa Marietta Rareş, pe Ion Marin Sadoveanu (16 iunie 1893 – 2 februarie 1964), fiul medicului N. Marinescu, ce îşi adăugase Sadoveanu după denumirea moşiei sale, Sadova, pe care se afla comuna sa Damian din Dolj, spre a se deosebi de celălalt cunoscut medic, Gh. Marinescu. (Îşi luase diploma de doctor în medicină şi chirurgie, semnată de ministrul de atunci, T. Maiorescu.) Fiul, cu diplomă în Drept (nu va profesa), bine şcolit, îndeosebi în cultura germană, reîntors în Bucureşti, după terminarea războiului, ca şef de cabinet în Ministerul de Interne, cutreierând aplicat lumea teatrelor, se îndrăgosteşte de Marietta Bârsan. La 28 iunie 1919, fără ştirea şi încuviinţarea părinţilor, se logodesc. “M-am logodit sâmbătă cu Marietta Bârsan – îi scrie prietenului său, Traian Lăzărescu. Familia, mama nu ştie încă. Ştie vag şi mi-a făcut groaznice scene (de) intenţii; tata îmi aprobă intenţiile – nu ştie de logodnă”. Se căsătoresc îndată şi, cuprinşi de visuri creatoare, la 30 iunie sunt la Paris. “Am o poft ă nebună de lucru; Marietta idem – scrie aceluiaşi prieten. Ni se deschide Parisul ca un vast atelier cu un rai în el … Nu am numai senzaţia, dar certitudinea că încep o viaţă nouă şi cea adevărată”

Marietta Sadova se specializează în arta dramatică, actorie şi regie, sub îndrumarea celebrei actriţe Duzanne Dupres, Antoine Gemier, Jouvet, Pitoeff, iar Ion Marin îşi pregăteşte şi îşi ia doctoratul în drept. Proaspăta familie locuieşte pe malul Senei, la pensiunea “Odeon” din Cartierul Latin, împreună cu M. Ralea şi viitoarea lui soţie Catinca, sora lui D. I Suchianu, cu D. I. Suchianu şi Paul Verona. Mediul şi studiile Mariettei în arta scenei îl atrag pe Ion Marin şi rezonează pe întinse laturi cu diversul său câmp de preocupări. Profitând de obţinerea de bilete gratuite la teatrele pariziene – Marietta fiind angajata Naţionalului din Bucureşti – vizionează spectacole după spectacole, fiind încântat de piesele lui Framcois de Curel şi de experimentările lui Copeau de la “Vieux Colombier”, pe care dorea să le facă cunoscute sau să le pună în practică şi la Bucureşti; le va prezenta, ulterior, amplu în Viaţa românească şi Convorbiri literare. Se întâlnesc cu actori şi dramaturgi, cu Paul Claudel şi opera acestuia. Pe lângă studiile doctoratului, de istoria artelor, Ion Marin frecventează şi cursurile de psihologie patologică ale lui Pierre Janet la “College de France”, altele la Facultatea de Litere, iar “seara citesc cu nevastă-mea – scrie el la 3 ianuarie 1920 către acelaşi Traian Lăzărescu – criticile lui Francisque Sarcey – toată istoria teatrului francez de la 1860 încoace, destul de slabe ca critici – şi câteodată desfac pe Corneille, vers cu vers”. O efervescenţă culturală pe arii întinse, centrată în mare parte pe arta dramatică, îi cuprinde pe amândoi, de la informare prin practică la formare. El “fermentează “, după cum zice, şi se revarsă, în dramaturgie: scrie Taina lui Eros (prima formă a Metamorfozelor) pe care o dedică Mariettei, şi Dincolo (Noaptea din prag). Toamna următoare se înapoiază, fiindcă tatăl său se stinge de cancer. După diverse tribulaţii, testamentare privind proprietatea de la Constanţa, familia Sadoveanu se stabileşte în Bucureşti, pe calea Victoriei, nr . 101, etajul II, scara B. Aici, au loc dezbateri de mare rafinament cultural, şi cei doi buni prieteni, Ion Marin şi T. Vianu fondează gruparea “Poesis “, iar Marietta devine neobositul animator, “madame Poesis”, cum o numeşte admirativ N. Iorga. Gruparea “Poesis” se prezintă publicului, în aula Fundaţiei pentru literatură, cu serii de conferinţe, din 12 noiembrie 1921 până prin 1929, privind autori şi direcţii noi din cultura şi teatrul european. Prima conferinţă Organizarea şi estetica teatrului de la “Vieux Colombier” a lui Copeau, o susţine I. M. Sadoveanu; apoi, Bernard Shaw – T. Vianu; Frank Wedekind – Eugen Filotti; August Strindberg – A. Dominic; altele – Ralea, Perpessicius; Marietta asigurând regia fragmentelor demonstrative. Sub acelaşi patronaj , se pune în scenă, experimental, pe cheltuiala lui I. M. Sadoveanu, în 1922 la Ateneul Român, piesa Sora Beatrice, de Maeterlinck, în care Marietta joacă rolul titular. Mai trebuie spus că biblioteca lui I. M. Sadoveanu, crescuse, la 7 aprilie 1922, după cum îi scria el lui Traian Lăzărescu, “cu 700 de volume aproximativ. Studii multe – în majoritate estetică, critică, istorie. Lucrări noi şi vechi, foarte puţină lirică; mai ales romane şi teatru. Aştept acum din Germania un transport de vreo 4-5000 mărci numai cu cărţi de teatru (istorie, analiză, planşe, regie, mimică etc.)”.

Familia Sadoveanu deţinea una dintre cele mai înzestrate biblioteci de specialitate din Bucureşti, având posibilitatea informării la zi privind noutăţile literare şi direcţiile din teatru (îndeosebi expresionist) din Europa. I. M. Sadoveanu, prin seriozitate şi formare, prin informare şi aplicare, prin complexitatea personalităţii, depăşea cu mult pe cei din domeniul respectiv. În acest “creuzet” cultural şi al teatrului ca artă se lămureşte personalitatea Mariettei Sadoveanu, prima regizoare profesionistă din ţară, cu studii în străinătate. În această perioadă este angajată în Compania Marioarei Voiculescu (1923-1924), în Compania “Bulandra ” (1924-1927).

În 1926, familia Sadoveanu se desparte, Marietta rămânând să poarte, ca pseudonim, din 1929, numele fără terminaţie, adică Sadova. Dotată cu har şi_ cu o asemenea experienţă acumulată, Marietta Sadova trece prin Teatrul “Fantasio” al lui Ion Iancovescu (1928-1929) şi revine pe scena Teatrului Naţional din 1929 până în 1947. Se impune ca o personalitate a scenei româneşti. Joacă Felicita din Actriţa de Schacht, Regine din Strigoii, de Ibsen, Vivi din Profesiunea doamnei Warren, de Shaw; Baba din Avram Iancu, de L. Blaga, Maria Antonovna din Revizorul, de N. V. Gogol, Gena din Titanic Vals, de T. Muşatescu; sau Ofeila din Hamlet. Din 1938 până în 1957 începe şi-şi desfăşoară o prodigioasă carieră didactică. Exerciţiile artei dramatice, cartea ei din 1942, devine de referinţă pentru toţi cei implicaţi în actul teatral: profesori şi studenţi, actori, scenografi şi regizori. Îi învăţă pe studenţi să se dăruiască total. Le spune: “Talentul e fragil ca o floare. Sufletul actorului trebuie păstrat umed”. Solicita exigenţă: “Concesia nu poate avea nimic comun cu un actor – pentru că ea, concesia, roade personalitatea şi talentul actorului ca rugina şi cariile”. Pune accentul pe necesitatea culturii omului de teatru. “Actorul trebuie să culeagă din ceea ce a adunat un stup întreg”. Exemplu îi este Eminescu, omul, cronicarul de teatru şi scriitorul. “Le spun mereu ce a zis Eminescu – zice ea – despre actori. El ne cere să nu vorbim la întâmplare, fiindcă avem o limbă frumoasă, una din cele mai armonioase din lume”. Ca regizor solicită actorilor rostirea frumoasă a limbii române. Ca profesor, îi ies în evidenţă harul pedagogic, rigoarea didactică şi fineţea psihologică. Devine maestra Marietta Sadova. Dintre ultimii studenţi: Leopoldina Bălănuţă, Emanuel Petruţ, Dumitru Furdui, sau Florin Piersic.

Participă, alături de arh. Traian Niţescu, la ctitoria sălii “Casandra”. În 1939 se căsătoreşte cu Haig Acterian, actor şi regizor, director al Teatrului Naţional în scurta perioadă legionară: septembrie 1940 – ianuarie 1941 . După înfrângerea rebeliunii legionar e din 21 -24 ianuarie, mareşalul Antonescu, odată cu începerea războiului, i-a trimis pe verzii rebeli pe linia întâi a frontului. Şi Haig Acterian moare, în 1943, pe frontul din Cuban. În anii războiului şi, mai ales, până în 1947, Marietta Sadova semnează regia unor diverse şi nesemnificative piese pentru trupe particulare, deşi grele, conduse de Sică Alexandrescu, sau Dina Cocea. Arhitectul Ciulei construieşte pentru copii săi, Ana şi Liviu, Teatrul “Odeon” (cu două săli: la parter şi subsol: Studio), de pe Magheru, actualul “Nottara”. Stagiunea 1946-1947 se inaugurează, sala de la parter, cu Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Ion Şahighian, cu Liviu Ciulei – arhitect şi proaspăt actor, marele regizor de mai târziu – în rolul lui Puck. Liviu Ciulei o solicită să pună bazele trupei acestui teatru şi-i oferă direcţia artistică. Noua trupă îi cuprinde pe viitorii mari actori ai scenei româneşti: Clody Berthola, N. Tomazoglu, colega sa Marietta Rareş, G. Calboreanu, Ion Manolescu, Radu Beligan, Liviu Ciulei (scenogr af) ş.a. Marietta Sadova pendulează repertorial între piese occidentale şi ruseşti.

A reînfiinţat sistemul de conferinţe. Presa bolşevizată îi părea favorabilă, dar în urma conferinţei despre libertate în artă ţinută de Alice Voinescu, în vara anului 1948, N. Moraru şi Iosif Chişinevski închid teatrul. Este mutată “disciplinar” la Teatrul Municipal, dar pleacă la Teatrul Naţional din Cluj, unde .:naocu’ … . ea 1 948-1 Othello.

În perioada 1950-1958 are loc spectaculoasa (şi misterioasa) sa ascensiune: este numită director al Studioului actorului de film “C. Nottara” (1950); director de scenă la Teatrul Naţional (1956), pune în scenă spectacolele: Un post rentabil, de N. Ostrovski, Apus de soare, de Delavrancea, Pescăruşul, de Cehov; primeşte titlul de Artistă emerită a artei, Premiul de Stat etc. Dar… în 1956 însoţeşte turneul Teatru lui Naţional la Paris cu O scrisoare pierdută. Îl vizitează pe Mircea Eliade, naşul ei care o cununase cu Haig Acterian, şi pe Emil Cioran, care i-au dăruit cărţi pentru Constantin Noica, aflat la Câmpulung cu domiciliu forţat. Cărţile circulă. Mai face imprudenţa să dramatizeze şi regizeze Luceafărul lui Eminescu, cu Emil Botta şi Maria Botta, mişcându-i într-o lumină verde. Cărţile “fasciste”, lumina “legionară”, fostul soţ… Toate se leagă pentru a fi trimisă în închisorile roşii. În anii 1958-1959 este cuprinsă în lotul C. Noica, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu, Alecu Paleolog, Theodor Enescu, Remus Niculescu, N Steinhardt, Barbu Slătineanu. Este judecată şi condamnată la 8 ani de închisoare şi confiscarea averii. Stă după gratii la Jilava, Miercurea-Ciuc; după 3 ani, în 1963, începând valurile de eliberări ale deţinuţilor politici, este eliberată din penitenciarul de la Miercurea-Ciuc şi se întoarce în Bucureşti doar cu o foaie de drum în mână. Este adăpostită de Magdalena Codreanu, care o va îngriji şi urma prin ţară, până la moarte, în 17 iulie 1981.

III. Şcoala “Sadova”

Pentru marea artistă Marietta Sadova, singură doar cu povara harului, începe la 67 de ani, din 1964 până în 1974, o nouă şi ultimă peregrinare prin lumea teatrului. Face regie şi şcoală de teatru “peripatetică”. I se îngăduie să lucreze doar în provincie. Începe la Petroşani. Este angajată mai întâi ca actriţă, apoi ca regizor artistic. Şi continuă să lucreze prin teatrele din Timişoara, Cluj, Oradea, Sibiu, Iaşi, Piteşti, Botoşani, Satu Mare, Braşov, semnând, în această perioadă de zece ‘ani, peste 60 de spectacole, dintre care 12 numai la Petroşani. A lucrat aici în două rânduri. Începe la 2 mai 1964 cu Noaptea regilor, de Shakespeare, scenografia Constantin Rusu. A adus să joace, alături de actorii din Petroşani, şi pe Boris Ciornei, de la Teatrul tineretului din Bucureşti. Spectacolul a fost un adevărat şi uimitor eveniment. Marietta Sadova îi adaugă alte două evenimente aniversative: Spectacolul Shakespeare (cu fragmente din Richard al III-lea, Scorpia Îmblânzită, Romeo şi Julieta, Hamlet şi Noaptea regilor) şi recitalul Mihai Eminescu, pentru comemorarea a 75 de ani de la moartea poetului. “Madame Poesis” nu se dezminte: pe lângă recitările masive din opera poetului şi prezentarea dramatizată a Luceafărului, aduce spre a conferenţia pe Romul Munteanu de la Universitatea din Bucureşti. Sub bagheta ei îşi dă mâna Shakespeare şi Eminescu, cel ce l-a numit pe marele Will “acvila Nordului”, necesar în repertoriul oricărui popor, şi pe care l-a luat ca model pentru “decameronul” său dramatic. Marietta Sadova se prezenta publicului cu un întreit spectacol al spiritului, debordând bucurie şi fascinaţie. Actorii s-au văzut cuprinşi într-un act cultural integrativ, de profunzime, iar regizoarea într-unul, metaforic spus, exploziv ca răsăritul unui soare. Doar 5 ani trecuseră de la penibilul spectacol aniversativ al teatrului, Anii negri, semnat la două mâini cum nu se întâmplă niciodată în lumea imaginaţiei şi a spiritului! Critica locală, trezită ca dintr-un somn, pare a nu-şi găsi cuvintele. V. Fuleşi se încurcă: “În ansamblu, interpreţii au evoluat astfel încât am asistat la un spectacol shakespearean autentic în care moravurile epocii elisabetane sunt zugrăvite tot atât de plastic ca şi sentimentul iubirii … ” În urma turneului la Bucureşti cu 4 spectacole (Gaiţele, Nora, Sonet pentru o păpuşă şi Noaptea regilor), organizat ca demonstraţie a schimbărilor de concepţie regizorală de ambiţiosul director Petru Stoican, chiar esteticianul Ion Pascadi, în Încercare de radiografie din Contemporanul din 1O iulie 1964, se fereşte de numele regizoarei şi face consideraţii doar asupra interpreţilor, însă nu poate să nu consemneze “schimbarea”: – “E ste semnificativă creşterea măiestriei artistice a intregului colectiv artistic. Cele patru spectacole au utilizat un număr relativ însemnat de actori, teatrul bizuindu-se – cu o singură excepţie – pe forţe proprii; se vădeşte o simţitoare creştere a maturităţii artistice a marii majorităţi a interpreţilor”.

Imediat, Marietta Sadova trece la o piesă cu încărcătura ideologică a zilei, Citadela sfărâmată, de Horia Lovinescu, avându-l ca regizor secund pe Marcel Şoma, iar ca scenograf pe Mircea Marosin. Şi la 15 august piesa este sub luminile rampei. Neobosită, până la sfărşitul anului, maestra mai pune în scenă alte două spectacole: la 3 octombrie, Fii cuminte, Cristofor!, de Aurel Baranga, scenografia M. Marosin, muzica de Al. Jeles, şi la 21 noiembrie, Măsură pentru măsură, de Shakespeare, regizor secund M. Şoma, scenografia Constantin Rusu, muzica de Felicia Donceanu. Revista Teatrul nr. 9 din 1965, sub semnătura unui Ilie Rusu consideră ca neizbutit spectacolul Citadela sfărâmată, dar criticul profesionist, C. Paraschivescu, în Contemporanul din 18 iunie 1965, se exprimă nuanţat, schimbarea accentelor propuse de regie de la realismul conflictului la psihologic şi patologic i se pare necaracteristic piesei; dar încă nenumita Marietta Sadova ştia cum să “salveze” piesa de datările zilei, cum să-i îndrepte pe actori spre forările în lumile proprii şi cum să fascineze publicul.

Despre spectacolul cu comedia Fii cumin te Cristofor!, presa locală scria entuziastă, fără să ia seamă la mirosul de zeghe al maestrei. V. Adrian este de părere că la Petroşani “S-a creat un spectacol omogen, plin de vervă, în care interpreţii, fără excepţie, au evoluat pe o linie ascendentă“. Meritele au fost ale regiei, care a manifestat o deosebită grijă pentru “acurateţe“, ale scenografiei care “a creat un cadru luminos, cald ‘ şi ale interpreţilor“. Ioan Anghelescu-Moreni “cu inteligenţă şi… ironie fină, ne-a făcut să înţelegem fondul personajului” Ana Colda “cu multă sinceritate şi căldură ne-a convins despre frumuseţea sufletească a omului zilelor noastre ” . Dumitru Drăcea a avut “apariţii izbutite“, iar Victoria Suchici şi-a creat rolul “cu multă vervă” Tiberiu Istrate subliniază că “Spectacolul Teatrului de Stat.. Valea Jiului din Petroşani s-a bucurat de mult succes în recentul turneu întreprins în regiune“.

Colaborarea strânsă dintre actori, regie şi scenograjie, sentimentul de răspundere faţă de spectacol şi spectatori, calitatea înaltă a interpretării, au contribuit la reuşita artistică a spectacolului “C. Cotoşpan şi D. Gheonea observă schimbările petrecute nu doar în descifrările piesei de către regizoare, ci, graţie efortului său pedagogic, în intimitatea actorilor: ”

Regizoarea spectacolului, Marietta Sadova, în colaborare cu regizorul Marcel Şoma, a izbutit să descopere sensurile profunde ale piesei (…), să dea unitate de acţiune, claritate în conflict şi o creştere a ritmului dramatic. Regia a descoperit în colectivul teatrului multe forţe artistice cu ajutorul cărora, printr-o minuţioasă muncă actoricească, mergând uneori până la cele mai mici amănunte, a reuşit să creeze momente dramatice emoţionante. Distribuţia a fost servită atât cu actori cu o bogată experienţă, cât şi cu tineri cu multe calităţi, ceea ce a dus la un echilibru în spectacol şi la valoroase realizări.

La 25 august 1965, Marietta Sadova pune în scenă Passacaglia, de Titus Popovici, cu scenograful , vechiul prieten şi colaborator, Liviu Ciulei. Câte teatre nu s-ar mândri cu o asemenea colaborare şi întâlnire a două mari spirite! Praf. M. Gherman, în Drumul socialismului, din 30 septembrie 1965, recunoaşte şi scrie fără inhibarea zilei: “meritul principal al spectacolului revine regiei artistice”. Şi mai decisă, aducându­şi aminte că este şi actriţă, Marietta Sadova, la 24 octombrie, face un spectacol coupe: Medaliile bătrânei, de J. M. Barrie, scenografia A. Ivăneanu-Damaschin, unde interpretează pe D­na Dowey , şi Se face ziuă, de Zaharia Bârsan, scenografia Elena Zăbavă, unde o întruchipează pe Ilina. Critica locală este entuziasmată: D. Gheonea se opreşte mai mult asupra regiei şi jocului Mariettei Sadova: “împlinind 50 de ani de activitate scenică, de neobosită muncă creatoare, actriţa, regizoarea şi profesoara Marietta Sadova, a ţinut să dea un reuşit exemplu de felul cum trebuie să se comporte un artist pe scenă, cum trebuie să pătrundă rolul, să i se dăruiască, încât să facă să vibreze inimile spectatorilor. Având de interpretat rolul doamnei Dowey din Medaliile bătrânei, Marietta Sadova a demonstrat cu prisosinţă trăsăturile unei profunde umanităţi, a întruchipat capacitatea de dăruire, marea puritate şi bogăţia spirituală a sufletului uman. Deţinând, de asemenea, rolul principal în Se face ziuă, artista a pus în valoare inepuizabilele sale resurse creatoare, a dat o expresie luminoasă ţărancei Ilina, chiar şi atunci când aceasta a suferit o grea pierdere.

Apariţia Mariettei Sadova în rol alături de actori constituie un fapt pozitiv de înviorare stimulatoare pentru colectiv. În realizarea regiei s-a remarcat viziunea clară, intenţiile concepţiei artistice, caracterizate prin mobilitate şi simplitate, a ieşit la iveală prospeţimea scenică ” Aproape dintr-o răsufl are , la numai 3 săptămâni, dă premiera absolută Sfântu’ Mitică Blajinu, de Aurel Baranga, scenografia Constantin Rusu. Critica locală cu greu mai poate ţine ritmul. T. Istrate consideră că “Reprezentaţia a fost antrenantă şi interesantă, a subliniat profund sensurile şi ideile piesei. Personajele au fost subtil creionate, iar mesajul a răzbit limpede şi adânc. Se cere însă spectacolului mai mult nerv, dinamism, o mai trainică corelaţie între personaje “; iar D. Gheonea, în continuare, notează: “Desigur că meritul în abordarea acestei piese revine în primul rând regizoarei Marietta Sadova, care a lucrat mult cu interpreţii. .. încât întregul colectiv de actori a trecut cu succes examenul destul de dificil al acestei premiere “(Steagul roşu, 28 noiembrie 1965). Cu prilejul turneului în Capitală, critica de specialitate este obligată să-i rostească numele. C. Paraschivescu remarcă faptul că “regizoarea Marietta Sadova a optat decis pentru afirmarea unei atitudini şi comportări de francheţe între eroii zilelor noastre şi, implicit, între actori şi public. Spectacolul său se desfăşoară astfel sub semnul respectării adevărului.”

După trei stagiuni, profesoara revine să vadă cum au evoluat elevii şi în mai puţin de două luni pune în scenă trei spectacole: la 10 octombrie 1970, Părinţi teribili, de Jean Cocteau, scenografia Aurel Florea; imediat, la 17 Octombrie 1970, Avarul, de Moliere, scenografia Elena Pătrăşcanu­Veakis, şi la 1 noiembrie 1970, De la Caragiale la Topârceanu (Un pedagog de şcoală nouă, Diplomaţie, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, de I. L. Caragiale, şi Minunile Sfântului Sisoe, de G. Topârceanu), scenografia George Doroşenco. De la critica de întâmpinare la cea de analiză şi aserţiuni i se consemnează arta regiei şi regia artei. Triumful Mariettei Sadova se suprapunea peste triumful ideii de libertate în creaţie, proprie anilor respectivi. Pentru un scurt timp, în peisajul ideologic, totul era favorabil artei şi dăruirii umane. “Maiestra Marietta Sadova nu cunoaşte răgazul – nota Zizi Ilieş în avanpremiera teatrală la Părinţi teribili, din Steagul roşu, din 3 octombrie 1970. Cu adevărat neobosită după mai bine de o jumătate de secol în slujba scenei, străbate ţara de la o aşezare teatrală la alta, făcând breasla să salte, îmboldind talente, durând spectacole, sădind idei, trăind pe rând fiecare rol, investind suflet, foarte mult suflet… “Criticii, pe bună dreptate, se întrec în a se exprima elogios. Traian Müller scrie în ritmuri poematice, “Părinţi teribili” de Jean Cocteau, în Steagul roşu, din 27 octombrie 1970: “Am văzut printre “părinţi teribili” intr-o sală de teatru plină-ochi cu oameni… Un public elevat care iubeşte calitatea şi nu ezită să-i vină – atunci când aceasta viază – în întâmpinare, cu sufletul deschis. Am văzut nişte Părinţi teribili şi aş vrea ca o asemenea sărbătoare să se repete la fiecare premieră” Al. Covaci se desfăşoară în ampla şi aplicata cronică “Părinţi teribili”, în Drumul socialismului din 20 decembrie 1970, şi remarcă: “Principalul merit al spectacolului realizat de Marietta Sadova este acela că simţim, de la început şi până la sfârşit, prezenţa acestei literaturi, care nu vrea să fie exponentă a maladivului investigat de Freud, ci acea poezie teatrală, despre care vorbeşte Cocteau, definind-o ca fiind “o dantelă de frânghii” vizibilă de la distanţa mitică la care se află galeria şi fotoliul de orchestră, deopotrivă. Negreşit trebuie remarcată acea discreţie a regizoarei, cu care ocoleşte echivocul interpretării”. Prozatorul Corneliu Rădulescu, încântat, scrie în Tribuna, din 12 noiembrie 1970, despre Părinţi teribili şi Avarul: “Impresia generală pe care o lasă cele două premiere este cea de spectacole unitare, bine lucrate, spectacole ale unui colectiv artistic ce şi-a conturat în ultimii ani, o personalitate distinctă. Contribuţia pe care o aduce la aceasta regizoarea Marietta Sadova este de primă importanţă (…) Prin Avarul, Marietta Sadova a oferit publicului din Valea Jiului un spectacol de teatru în sensul clasic al cuvântului, o interpretare ce săvârşeşte sensul original al piesei “Constantin Pascu, în cronica dramatică De la Caragiale la Topârceanu, în Steagul roşu din 7 noiembrie 1970, pune accentul pe schimbarea petrecută: “Hotărât lucru, Teatrul “Valea Jiului” a păşit în actuala stagiune cu… dreptul. Într-un răstimp scurt de abia o lună, trei spectacole purtând semnătura unei regizoare de prestigiu, Marietta Sadova, au văzut lumina rampei, bucurându-se de atenţia şi interesul spectatorilor ” Ori Viorel Teodorescu în cronica Avarul din Steagul roşu, din 24 octombrie 1970: “În concluzie, un spectacol de bun nivel calitativ, fără concesii facilului, antrenant, susţinut de un “cor ” aproape omogen într-o orchestraţie scăldată în nuanţe şi acorduri, un Avar ce se cere cu insistenţă văzut “.

Critica din Capitală este unanimă în a recunoaşte meritele celei ce făcea şcoală de teatru la Petroşani. Turneele făcute la Bucureşti cu spectacolele semnate de Marietta Sadova sunt surprinzătoare. Critica de specialitate, uimită, eliberată de preconcepţii ideologice, trece peste complexe de superioritate şi le salută cu entuziasm: “Un caz singular, surprinzător, în rândul acestor turnee, a fost cel al Teatrului ” Valea Jiului ” din Petroşani, un teatru de la care puţini s-ar fi aşteptat la lucruri deosebite şi care, totuşi, a demonstrat o conştiinciozitate profesională de invidiat. Cel puţin două din spectacolele teatrului – Părinţii teribili şi Avarul (în regia Mariettei Sadova) – au fost lucrate cu o acurateţe ireproşabilă, cu aportul unor actori aproape necunoscuţi, dar cu resurse indiscutabile”, scrie Dinu Kivu în cronica Părinţi teribili (turnee), în Contemporanul, din 10 decembrie 1970. La fel, scrisese Tr. Şelmaru, în cronica Părinţi teribili (turnee), Teatrul ” Valea Jiului”, în Informaţia Bucureştiului, din 27 noiembrie 1970: “Comparativ cu alte teatre din ţară de la care se poate pretinde mai mult, cel din Petroşani s-a prezentat peste aşteptări. Calderon, Moliere, Cocteau constituie totuşi un effort repertorial deloc neglijabil, iar din dramaturgia originală, Radu Stanca, e o alegere ce presupune preocupări literare dincolo de nivelul mediu.(…) E adevărat că s-a simţit prezenţa regizorală a Mariettei Sadova, capacitatea sa pedagogică în îndrumarea compoziţiilor actoriceşti, ca şi în tonalitatea generală”

Marietta Sadova şi-a luat revanşa faţă de recluziunea roşie, beneficiind de deschiderea ideologică a epocii şi, în cazul teatrului din Petroşani, de o trupă de actori cuprinsă de romantica poftă şi explozie a formării şi afirmării. Nu numai spectacolele semnate “Marietta Sadova” sunt la un nivel artistic de invidiat, dar şi celelalte, prin rezonanţă şi contaminare. Să amintim că puneau în scenă alături, pe lângă tânărul regizor Marcel Şoma, mari regizori: Val Mugur – artist emerit; Jean Stopler, Alexandru Miclescu, Petre Sava Băleanu – de la TV Română; Zoe Anghel-Stanca – lector de la IATC Bucureşti, Ion Olteanu. Şi actorii s-au întâlnit cu profesoara şi regizoarea Marietta Sadova, care i-a instruit şi şlefuit, iar ei s-au descoperit şi şi-au cristalizat personalitatea. “Madame Poesis” a deschis, pentru un timp, teatrul către poesis.

Fişa de creație:
Spectacole la Teatrul de stat “Valea Jiului” Petroşani: Noaptea regilor, de W. Shakespeare, scenografia Constantin Rusu, 02.05.64; Spectacol Shakespeare (cu fragmente din Richard al III-lea, Scorpia îmblânzită, Romeo şi Julieta, Hamlet şi Noaptea regilor, 1964; Recitalul Mihai Eminescu, 1964 ; Citadela sfărâmată, de H. Lovinescu, premiera 15 august 1964, regizor secund, Marcel Şoma, scenografia Mircea Marosin, 15.08.64; Fii cuminte, Cristofor, de A. Baranga, scenografia Mircea Marosin, 03.10.64; Măsură pentru măsură, de Shakespeare, regizor secund, Marcel Şoma, scenografia Constantin Rusu, 21.11.64; Passaeaglia, de Titus Popovici, scenografi a Liviu Ciulei, artist emerit, 25.08.65; Spectacol coupe: Medaliile bătrinei, de
J.M.Barrie, scenografi a A. Ivăneanu-Damaschin, şi Se face ziuă, de Zaharia Bârsan, scenografia Elena Zăbavă, 24.10.64; Sfântu Mitică Blajinu, de A. Baranga, scenografia Constantin Rusu, 13.11.65; Părinţi teribili, de Jean Cocteau, scenografia Aurel Florea, 10.10.70; Avarul, de Moliere scenografia Elena Pătrăşcanu-Veakis, 17.10.70; De la Caragiale la Topireeanu (spectacol coupe: Un pedagog de şcoală nouă, Diplomaţie şi Conu Leouida faţă cu reacțiunea, de Caragiale, şi Minunile Sfântului Sisoe, de Topârceanu, dramatizare de Constantin Paiu), scenografia G. Doroşenco, 01.11.70.
Roluri : D-na Dowey din Medaliile bătrânei, de J.M.Barrie, şi /lina din Se face ziuă, de Zaharia Bârsan, regia Marietta Sadova, spectacol coupe, 24.10.64.
Cartea Exerciţiile artei dramatice (1942)

Sursa: Dumitru Velea – Forme Vii – Editura fundației culturale Ion D. Sarbu, Petroșani 2007