Ce mai comoară de gospodărie mai era şi Florea Măgură, bătrânul! De cum da’n primăvară, nu mai avea omul astâmpăr. Pe unde te învirtiai, îl întâlniai. Plugurile ieşiau dela el din curte de nu se mai sfârşiau, iar pe vremea căratului intrau carăle încărcate de steteau să dărime boltitura porţii.

Şi-ar fi putut să trăiască liniştit, că din mila lui Dumnezeu avea de unde, da ţi-ai găsit: îi plăcea lui să aibă val – şi pace.

Avea pe zi câte doisprezece lucrători, oameni din sat, şi şi mai mulţi cite-odată. Şi numai ce-l auziai: d-ta acolo, d-ta dincolo… şi la urmă se urca şi el în car cu vre-un argat, şi haide ba la cărat, ba la întors de fân, ba cine ştie unde. Sara s’adunau cu toţii, se întindea masă mare sub nucul din curte şi bucatele făcute de lelea Sofia, o muere din vecini, că Moş-Florea era văduv de mult, aburiau un miros de-ţi lăsa gura apă.

„Aşa, băeţi… aşa, – începea bătrânul, ridicând cel dintâi păhar de rachiu – v’aţi purtat pe ziua de astăzi… Acu’ noroc şi Dumnezeu să vă ţie!

• Dumnezeu să te auză şi să trăieşti, Moş Măgură! strigau cu toţii, iar câte unul mai de casă îi zicea: şi să-ţi trăiască băeţii!”

Când auzia de băieţi, faţa bătrînului se-lumina de bucurie şi de mândrie îi scînteiau ochii.

Copiii erau inima lui, viaţa şi fala lui. Când auzia vorbíndu-se de ei, par’că întineria. Păhărelul mergea din mână în mână şi fiecare închina cum ştia mai bine.

Gheorghe al Căprarului, singur el nu era din sat. Nu prea cunoştea rostul bătrânului şi diaia se aplecă la urechea lui Ilie Cîrnul şi-l întrebă:

„Da, câţi băeţi are, nene Ilie?

• Doi, o fată şi un băiat.. . sint amindoi duşi la învăţătură. .. departe.. . ci-că prin ţara Praisului.
• Taci, nu mai spune! făcu Gheorghe, holbînd ochii şi-i scăpă lingura din mînă.
• D’apoi ce, mă, crezi că-i glumă? Bătrânul are chiag nu nimica. Are mă… de nici el nu ştie cât are. Şi-apoi locuri. .. de nici nu le ţine minte. Mai toamna trecută tot câmpul era cules, numai o holdă de ovăs mai rămăsese în picioare. Se uitau oamenii la ea ca la minune. Cine dracu să-şi lase frumseţă de ovăs să putreziască pe loc? Şi tocmai într’un tîrziu şi-a adus bătrânul aminte că-i a lui.
• O uitase.
• ‘Poi ce…`da ia, Gheorghe, că se răceşte!
• Că bine zici… şi începu să mănânce.
• D’apoi băeţii… că nu găseşti nici la oraş băeţi ca ai lui, continuă Ilie Cârnul, bucuros că-l ascultă şi pe el cineva. Fata, s’o vezi, par’că-i fată de domn, zău aşa. Ce nu i-a cumpărat? Până şi cvalir i-a adus acasă.
• Ce?
• Cvalir… ştii ăla pe care cântă. Trăgea, mă Gheorghe, nişte ardeleneşti, de juca lumea pe uliţă.
• Din „scalir”, nene Ilie?
• Cvalir mă… ce scalir… Bată-te norocul să te bată, că prost mai eşti… şi îl pufni pe Ilie Cârnul un râs dela inimă de i se vărsă toată lingura pe cămaşe.
• Cvalir, Gheorghe… aşa-i zice. Stai să vezi.
  Acum eu, de, mai de casă pe aici, am îndrăznit şi într’o zi m’am dus să-l văd şi eu. Mă, să fi văzut minunea minunilor! Eu gândiam că-i ca o flueră… ori… ca o ceteră… da când colo, el e cât un lădoi!
• Aoleo!
• ‘Poi… şi are, mă, patru picioare, trei de lemn şi unul de fier. Şi-apoi când îi deschide uşiţa, are nişte măsele… albe şi negre. Şi-apoi când vrea să zică, numai îl calcă pe picior şi umblă cu degetele pe măsele şi, mă, să mă bată D-zeu, zice numa singur, mă, şi când zice, zice ca ţiganul cu fecior cu tot.”

Gheorghe al Căprarului stătea prostii, cu ochii în gura lui Ilie Cârnul. Aşa ceva nu văzuse el nicĭ odată.

„Să nu mor, nene Ilie, şi să văz şi eu una… cum dracu-i zice…

• Cvalir.
• Aşa… un scvalir d’alea.
• Da să vezi, mă Gheorghe, acuma eu am cam băgat de samă. Când zice pe cele negre, te apucă o jale de ţi se duce inima… apoi când sloboade zicala pe ale albe… atuncea-i de joc.
• O, doamne!
• Zău, mă… Da ia mai toarnă un păhar de rachiu, să ne udăm gâtul.”
  Mai băură ei, mai mâncară, mai traseră cu urechea la ceialalţi şi mai închinară şi lui Moş Florea, care şedea în fruntea mesei, vesel şi mândru ca un grof.

Într’un târziu, Gheorghe, care ca orice străin doria să mai ştie câte ceva din rostul bătrânului, întrebă:
„Da fecioru ?… Fecioru trebue să fie învăţat tare…

• Apoi cu fecioru uite cum e… Mă mir că n’a murit de-atâta învăţătură. Da cum, Doamne iartă-mă, să nu fie învăţat, dac’o gătat toate şcolile. Întâi şi întâi l-o dus la oraş. Acolo o stat până o gătat şi după aia l-o ţâpat la Blaj. Dupăce o gătat învăţătura şi acolo, hai să-l mâne la Braşeu. E, dupăce n’a mai avut nici aici ce învăţa, l-o dus, mă, la şcolile ale pogane dela Năsăug. Acolo ci-că vin domnişori învăţaţi din toată lumea…
• Aşa o fi.
• Stai să-ţi spui! Acuma a dracului şi învăţătura asta, că tot n’o gătat-o de tăt. Părintele tot sta pe capul lui Măgură să-şi trimită fecioru la curs să stea acolo trei ani, să înveţe dăscălia şi popia şi să se facă popă.
  Da tată-său ho!… şi l-a trimis oblu în ţara Praisului… nu ştiu unde… într’un oraş departe, departe…
• Pe unde-o fi aia, ‘ne Ilie?
• Nu ştiu zău… şi ridică din umeri, apucându-şi mustaţile cu amîndouă mânile.
• Cum nu ştii, mă Cârnule? intră în vorbă Stan Bondocu, că ăştia, cari merg la Armeríca, îl ştiu, că aia-i ştaţia a din urmă şi după aia dă de apă.
• Apoi iacă, nu ştiu.. . De unde să ştiu? Că eu n’am fost la America… m’o ferit Dumnezeu! îi răspunse Cârnul înţepat.
• Mă, zău ia, eu am auzit că Armerica aia ar fi sub pămînt. Da ce va fi şi mai departe, ‘ne Ilie? – întreabă Gheorghe al Căprarului.
• D’apoi ce să fie, mă? Ia, nimic! … Ce să mai fie? … Mi-a spus mie un domnişor, c’o vorghit cu unul, care s’o dus până la marginea lumii şi ci-că a şezut pe mal, iac’aşa, cum stau eu pe laiţa asta, şi s’o jucat cu picioarele în nimica…
• Da ce tot îndrugi acolo, mă Cârnule? întrebă Moş-Măgura, văzând cum s’adunaseră vr’o câţiva şi ascultau la gura lui Ilie.
• D’apoi ia, de fecioru! d-tale vorbim; îi spui lui Gheorghe ăsta, ca să ştie şi el şi să aibă ce povesti nevesti-si, când s’o duce acasă.
• Da zău, învăţat fecior ai, Moş Floreo, zise Gheorghe al Căprarului. Dumnezeu să ţi-l ţie…
• Apoi de, ce să zic? … De învăţat, e învăţat şi el ca pe sama lui … îi răspunse bătrânul cu ochii plecaţi şi cu’n zâmbet de mândrie pe toată faţa.
• Lasă, Moş Florea, că-l ştim noi, sări Stan Bondocu cu gura, nu trebue să ni-l laude nimeni… îl ştim noi; că de când era mititel, ştia Epistolia şi Visul mai pe de-asupra, fără carte … Şi-apoi citia din cărindar cum i vremea şi când îs tîrgurile… şi în toată ziua citia din novele, când e bătae…”

Aşa era în fiecare zi la casa lui Moş Florea Măgură, ca la târg!… Şi se îmbiau oamenii la lucru, unde s’adunau aşa mulţi la un loc; o duceau ca într’o clacă.

Oamenii băgaseră de samă patima bătrânului pentru copii şi de câteori puteau, aduceau vorba. Asculta bătrânul, asculta … şi-i plăcea. Şi-apoi şi el singur vorbia cu drag de băieţi şi-i lăuda şi-i ridica in slava ceriului pe toate părţile. La câmp, la horă, în curtea bisericii, la crâşmă, mă rog, ori unde se pomenia, numai ce aducea şi el vorba. Ei, ce vreţi? Atât avea bătrânul şi cine mai avea ce are el? Care plugar a mai făcut ce-a făcut el, să-şi trimită băieţii în ţări străine la învăţătură?!

Când îl întreba câte unul ce-i mai face băiatul şi de mai stă prin ale ţări, bătrânul îi răspundea:
„Las’ să stea, taică, că are cu ce să trăiască. Vorba-i numai să înveţe, s’avem şi noi un om de-ai noştrii să vorbiască la judecătorie!”
Şi-apoi fata… Fata era de vre-o optsprezece ani. După ce a învăţat-o vre-o câţiva ani la oraş, s’a dus şi ea cu frate-său acolo să înveţe mai departe. Ce învăţa? …Bătrânul nu prea ştia bine. El ştia doar să le trimită banii la lună. Le trimitea cât ziceau ei, avea de unde. Pe lângă că-i mergea gospodăria, apoi mai avea el şi puşi la o parte bani, de pe vremea Muscalilor, când umblau polii imperiali, cum umblă astăzi băncuţele de zece.

He, he, ce afaceri făcuse bătrinul pe vremea aia; boul şi suta şi un car de fân zece poli ca ochiul. De atunci prinsese bătrânul chiag şi prinsese bine.

Se cam şoptia prin sat, în vremea din urmă, că ar mai fi secat punguliţa bătrânului, dar cine stă s’asculte ce spune satul. Domnii dela sfat îl vedeau în fiecare lună venind cu trei sute de florini şi câteodată şi cu mai mult, de le trimitea băeţilor.
„Mai sânt, moşule,’ mai sânt? îl întreba notarul râzind şi clătinând din cap.

• Pîn-or fi mi-ţi mai vedea şi pe mine pe aici!” răspundea bătrânul râzând şi el.
  Şi aşa. Toate erau bune… numai nu prea primia bătrânul veşti dela băeţi şi asta-l mânca la inimă. De multe ori şedea ceasuri întregi în pat şi nu putea s’adoarmă, se tot gândia. Şi dacă adormia, îi visa şi se visa şi pe el încunjurat de nepoţi şi era fericit şi de multeori plângea în vis de bucurie.

Un singur gând avea. Să-şi însoare băeţii, să-şi vadă nepoții şi-apoi poate să şi moară. Să vază el cum i se sporeşte neamul; ăsta era dorul bătrânului. De câte ori nu-i spusese băiatului: „Să înveţi, taică, şi-apoi să vii să te însori!” Şi dacă băiatul strîmba din nas, Moş-Măgură se cam supăra şi-i spunea răspicat:

„Să te’nsori, mă, m’auzi, că n’am poftă să se prăpădiască neamul Măgureştilor cu una cu ‘două. Aşa-i frumos, mă, şi aşa-i place lui Dumnezeu.”
Într’o Duminecă, tocmai se întoarse dela sf. biserică, primi bătrânul o scrisoare. Era slova băiatului. Se uită la ea pe toate părţile şi de bucurie par’că nu-l mai cuprindea casa.

„Mi-a făcut băiatul examenul!” îşi zicea bătrânul şi o porni la popa cu scrisoarea să i-o citiască… „A făcut examenul” îşi tot zicea în sine şi mergea vesel pe uliţă, de până şi „bună ziua” o zicea mai… nu ştiu cum, când trecea pe lângă oameni.

„Aşaaa, are să vie apoi acasă, să-l însor.”

Gândul ăsta îl îmbăta şi par’că nu mai vedea bine. I scrisese băiatul mai deunăzi că are să facă examenul, atunci când îi ceruse înc’odată atâta bani – îi trebuia pentru taxe – şi acum era sigur că despre asta avea să-i spue în scrisoare.

Bietul bătrin! când i ceti părintele scrisoarea, ce era?… Fata lui, Maria lui, fugise cu unul…
„… Sânt trei săptămâni şi mai bine de când o caut… nu e şi nu e” îi scria băiatul.

A rămas cu ochii holbat şi parică i se pusese o piatră pe inimă. Părintele a’ncercat cum ştia să-l mângăe, bătrânul însă rămase înlemnit, fără sa zică o vorbă, par’că nici nu auzia. Maria lui… să facă ea una ca asta!

Şi-a luat scrisoarea şi a plecat.
Vara era în toiul ei, carăle intrati şi ieşiau din curtea lui Moş-Măgură, roada era tot aşa de bună ca în celelalte veri, numai bătrânul nu mai era ca mai nainte. Fruntea i se posomorâse, ochii nu mai erau aşa de vii, şi faţa par’că-i îmbătrânia pe fiecare zi. Până şi lucrătorii erau mai tăcuţi de-o vreme încoace.

Par’că i se rupsese ceva în suflet. Era trist şi nu se mai îngrija nici de pământuri. Pe uliţă de abia de se mai târa şi la biserică şedea tot cu capul plecat; îi era teamă să întâlniască privirile oamenilor.

Aşa a dus-o toată vara…
Spre toamnă ce s’a gândit? Să-i scrie băiatuluĭ să vie acasă. De cinci ani de când e dus, să-i ajungă.
Aci are de toate ca să poată trăi. Să vie acasă. Par’că-i era frică bătrânului de ceva… Ştiindu-l lângă el, văzându-l, are să fie mai bine. Să vie să se însoare. Să-şi vază el nepotii, asta-l ardea pe Moş-Florea. Să vază şi el cum se înmulţeşte neamul Măgureştilor. Atâta învăţătură… Dă-o focului… Şi-apoi se simţia bătrân şi i se făcuse urât tot singur… singur. De şedea acasă, nu-şi găsia loc, de pleca pe uliţă i se părea că-l arată lumea cu degetul. Nu mai ştia încătro s’apuce. Câteodată scotea din ladă hainele fetei, de pe când era mai mică, le săruta şi le uda cu lacrimi… şi iar le săruta…
În timpul din urmă mai primise o scrisoare dela băiat, în care-i spunea că n’a putut să-i dea de urma fetei. A intrat ca’n pământ…
„Bine, bine, îşi zicea bătrânul, are să vie ea odată, dar n’are să mă mai găsiască.”
Într’o zi, tocmai era gata să plece la oraş, veni pârgarul cu o scrisoare… o scrisoare, care nu sămăna cu celelalte. Ce să fie? Nu mai avea vreme să se ducă la părintele. O aşeză bine în şerpar, se urcă în căruţă şi porni. Pe drum se tot gândia… ce fel de scrisoare să fie aia cu slove par’că ar fi dela judecătorie.

Când ajunse în oraş, s’a dus drept la un advocat pe care-l cunoştea bine.
„He, ce vânt te bate încoa, Moş-Măgură! îl întrebă procatărul.

• Apoi uite, dle, cum şi cum… Să-mi scrii o scrisoare, taică, şi să-i spui băiatuluĭ să vie negreşit acasă, că nu mai pot fără el. Mi s’a făcut urât şi pace…
• Apoi să-i scriu, Moş-Măgură!” şi advocatul se aşeză la masă.

În vremea asta bătrânul îşi aduse aminte de scrisoarea din şerpar.
„Ia, dle advocat, fă bine citeşte-mi scrisoarea asta… De unde pustia o fi? Mi-a adus-o azi dimineaţă.”
Advocatul luă scrisoarea, se strâmbă odată din gură şi-apoi îşi încreţi fruntea. O rupse. Citia … şi dupăce a mai citit, se uită la bătrân. Moş-Măgură stetea pe un scaun, mai la o parte, aplecat înainte şi cu gura căscată.
„Moşule, nu e bine…” zise advocatul dintr’odată.
Bătrânul îşi îndreptă trupul, îşi ridică capul, închise gura şi rămase cu ochii mari ţintă la advocat.
Apoi întrebă cu o voce răguşită:
„Ce este ?”
Advocatul, dupăce se mai uită odată la scrisoare, ridică din sprâncene şi dădu din umeri… şi-i răspunse:
„Apoi uite ce e… Băiatul dtale, pe semne, a intrat într’o societate stricată, uite … a furat nişte bani… şi acuma e închis…”
Moş-Măgură se făcuse ca ceara. Şi-a apucat capul în palme şi-a stat aşa apăsându-se tare pe tâmple. I se părea că are să-i plezniască ţeasta. Advocatul se uita şi nu mai ştia nici el ce să zică.

Peste câte-va momente, ca şi când ar fi ridicat tavanul casei în cap, bătrânul se îndreptă puţin, privindu-l pe advocat cu nişte ochi tulburi şi înfiorători. O şuviţă de păr cărunt i se desprinsese de după ureche şi-i atârna pe lângă ochi. Îşi aduse mâna stângă la gură şi cuprinzându-şi barba în pumn, întrebă cu vocea stinsă: „A furat ?”

Advocatul dădu din cap.
„He… he… – oftă bătrânul din fundul rărunchilor şi scărpinindu-se cu toată mâna în creştetul capului, rămase zdrobit, privind în golul odăii. – A furat …”
Şi-a luat pălăria şi a plecat.
Pe stradă se împedeca de toţi oamenii. Nu mai era nimic pentru el … nimic … nimic … Moş-Florea Măgură, cinstea şi fala satului, Românul gospodar, omul de treabă, tatăl cel cu tragere de inimă pentru copiii lui, ce mai rămăsese ? … Nimic! Hoţ … atât mai auzia el … par’că ise băgase un drac în inimă, care-i tot striga de-acolo : Hoţ … hoţ… hoţ …. şi mergea şi i se părea că se cufundă pământul.

Iacă neamul Măgureştilor, iacă la ce a ajuns … S’a dus nădejdea, s’a dus … Nu mai e nimic pe lumea asta!
Când a ajuns la căruţă, şi-a lăsat capul pe leucă şi-a stat aşa … prăpădit. S’a ridicat apoi deodată, şi-a scuturat capul cel cărunt, par’că ar fi vrut să-şi alunge norii ce i se pusese pe frunte şi să-şi spulbere vălul ce i se lăsase pe ochi, şi-a început să-şi inhame calul…
„S’a dus tot… tot … Copii netrebnici … Şi afurisită ţară străină… Tot… tot mi-ai luat.”
S’a urcat în car şi-a plecat.
Bătea un vânt umed şi vâjăia pe lângă căruţa, care alerga nebună pe drumul de ţară. Par’că ştia şi calul că trebue să se grăbiască. Moş-Măgură îşi avea gândurile lui şi calul ştie gândul omului.

Acasă, de-abia ce intrase în curte, de-abia ce deshămase şi porţile se deschiseră din nou. Erau şase cară încărcate ba cu grâu, ba cu otavă, ba cu ovăs… gata să intre în curte.. .
Moş-Florea Măgură eşi în poartă.
„Măi băeţi! … ascultaţi, măi băeţi… Voi sânteţi oameni săraci, aşa e? Eu am primit astăzi scrisoare dela fiul meu … mă chiamă la el şi plec mine … S’a însurat acolo cu o prinţesă, mă … Ce-mi mai trebue mie acuma?
Iacă, vă dăruiesc vouă carăle, cu boi cu tot, şi încărcate gata, duceţi-vi-le acasă… sânt ale voastre …”
Toţi rămaseră cu gurile căscate. Nu le venea să creadă. Şi treceau oamenii dela lucru şi toţi se opriau să vadă cei şi cele şase cară încărcate şedeau înşirate unul după altul în faţa porţii. Şi s’a lăţit vestea şi s’a adunat o grămadă pe la poarta lui Moş-Măgură.

„Aşa, mă duceţi-le acasă şi fiţi oameni de treabă şi munciţi, mă!…”
Toţi stăteau nedumeriţi … Unii şoptiau c’a nebunit bătrânul. Dar când văzură că Moş-Florea chiamă pe mai mulţi în curte şi le dă la unul căruţa cu calul, la altul un porc, la altul o vacă, un plug, un ham în sfîrşit când văzură că Moş-Măgură îşi împarte tot ce are prin curte, se încredinţară şi cei cu carăle încărcate cu bucate, că aşa trebue să fie. Şi numai ce începură:

„Apoi dacă are de noră o prinţesă! Ce-i mai trebue …

• Aşa zău, răspundeau alţii, ferice de el. Ştiu c’a avut parte de bine în lumea asta… îi Moş Florea îşi împărţise tot de prin curte, până şi lopata dela grajd şi-o dăduse. Mai rămaseră câteva găini uitate, cari se mai mişcau în fundul unui coteţ dărăpănat. Încolo pustiu tot. .. pustiu ca o groapă.

Popa Simion, care se întorcea dela vecernie, auzise pe uliţă de comedia asta şi bătrân cum era, venise să vadă şi el ce-i şi cum. Moş Florea când îl văzu, se repezi la el.
„Aşa, bine că ai venit, părinte, că era tocmai să viu la d-ta … bine că ai venit! Poftim în casă, că am să-ţi spui ceva.

• Am c’am auzit, îngină popa cu o voce blândă, am cam auzit…
• Apoi aşa e cum ai auzit. Eu plec … trebue să plec… Şi … unde mă duc eu, nu-mi trebue nimic.
• Trebue să fie bogată tare …
• Da, da … bogată Uite, sfinţia ta, ce-i vorba: eu vreau să las toată averea bisericii. Am agonisit-o cum am putut… am muncit … acuma… am copii bogaţi, părinte, … bogaţi … nu-mi mai trebue nimic… nimic …
• Şi zici că pleci, hai?
• Mă duc, sfinţia ta…. mă duc.”
  Trimise iute de chemă şi pe epitropi, să fie martori.
  Deschise apoi o ladă şi scoase de-acolo o pungă de bani şi vre-o câteva bilete de bancă.
  „Iacă … pentru biserică… Şi mai am apoi pământurile … Să facem în scris, sfinţia ta.”
  Aduse hârtie şi cerneală.

„Scrie, părinte, cum iţi spun eu: „Las pentru sfânta biserică din satul meu, unde am învăţat cinstea şi frica de Dumnezeu, o pungă de bani în aur, pecetluită, 5 bilete de bancă şi 32 de holde pe câmpul cel mare…” Aşa … iscăleşte-mă, părinte, să pui deştul.”

Dupăce iscăliră şi martorii, Moş-Florea părea mai liniştit.

„Acum las tot la mâna dvoastre pentru sfânta noastră biserică. D-zeu să vă ţie încă mulţi ani…”

Bătrânului i se înecă glasul şi nu mai putu să vorbiască. Îi sărută mâna popii, strânse mânile epitropilor şi-apoi… apoi rămase singur.

Se făcea sară. Bătrânul încue poarta dinspre uliţă şi intră în casă. Cu capul plecat, oprindu-se la fiecare pas, străbătu casa de-a lungul şi de-a latul. Ochii lui fixaţi în podele, reci şi tulburi, căutau par’că ceva.

Într’un târziu, se aşeză pe un scăunel lângă vatră şi se uită în cenuşe… La ce se gândia?. .. Poate la copiii lui, poate la el… poate la nimic …
De-odată aude că mişcă cineva la uşa tinzii. Se duce. Şi ce era?… cânele. Se întorsese şi el cine ştie de pe unde …

„Hei… pe tine te-am uitat, uliţarnicule, zise bătrânul, ia poftim încoa’ …” şi-l lăsă în casă. Bătrânul se aşeză iar pe un scăunel şi cânele se gudură pe lângă el şi-şi întindea botul înspre obrazul lui, par’că ar fi vrut să-i spue ceva. Moş-Măgură îi luă capul în palme, îşi apropie obrajii de fruntea lui şi începu să plângă …
„O să rămâi şi tu fără stăpân, Ursule,” suspină bătrânul, pe când cânele stetea liniştit şi pătruns par’că de durere.

Vântul vuia pe afară şi din când în când câte un strop de ploaie lovia ochiul ferestrii …

Bătrînul se sculă de pe scăunel şi se duse la fereastră… Se vedea muchea dealului, departe peste luncă … Şi se însera tot mai mult. A stat şi s’a uitat mult într’acolo. Ce vedea el acolo ? … Cânele se ridicase cu labele de dinainte pe scândura ferestrii şi se uita şi el .. şi-apoi întorcea capul şi se uita la stăpânul său … şi iar se uita înspre muchea dealului.

Bătrânul a stat înlemnit, a stat mult pînă se înserase bine de tot. Încet, ca o umbră, s’a deslipit apoi de fereastră, s’a dus la un dulap şi a luat o lumânare. A aprins-o şi obrocându-o cu pălăria s’a dus în şură, în şura îndesată de bucate şi de finarie, i-a făcut un culcuş în nişte pae de grîu, a aşezat-o bine şi cu grije să nu se răstoarne şi-a eşit apoi ca o furtună în curte, din curte în uliţă şi apoi înspre pădure.

Era o sară tristă şi pustie. Vântul vîjăia pe uliţi. Ici-colo câte-o lumânare mai licăria pe la ferestrele caselor. Peste o jumătate de ceas şura toată era în flacări, şura şi-o aripă a casei. Tot satul se ridicase în picioare. Ce mai puteau să facă? Vântul se pornise nebun şi bătea par’ că din toate părţile dintr’odată.

Toţi se întrebau unde-i Moş Măgură, unde să fie ?… Ştiau toţi că numai cum e mine avea să plece. Nu peste mult pornise să străluciască o flacără pe muchea dealului de peste luncă, tocmai în locul unde erau stânjinii de lemne ai bătrânului. La început ca o limbă, apoi tot mai mare, tot mai înaltă … La lumina ei se vedea marginea pădurii, întunecată ca un val negru ce-ar îmbrobodi dealul de-alungul.

Tot satul se uita acolo… până strigă odată Ilie Cârnul : „Măi, oameni buni, acolo-s lemnele lui Moş Măgură, mă!”

A doua zi… A doua zi nu mai era nimic din gospodăria lui Moş Măgură… Ba cânele doar remăsese şi întristat şedea pe munchea dealului păzind o grămadă de cenuşe.

Print Friendly