Noua, toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngaduie si spala cu ele vinovatiile noastre. Oamenii însa tare greu pricep ca îndreptarea prin necazuri dovedeste nu parasirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.
parintele Arsenie Boca
Ba chiar prin aceea stim ca Dumnezeu are grija de noi, daca vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotîntelept, ne poarta de grija si ne spala, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom întelege pe urma. Caci: “Dumnezeu este îndelung rabdator si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasa”. El asteapta o vreme sa vada: ne grabim noi cu pocainta de bunavoie sau nu; învatam din necazurile altora sau asteptam sa ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?
Dumnezeu vrea sa ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grija. Asa se face ca sunt oameni pacatosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepadat Dumnezeu. Caci stiindu-le firea, precum ca nu au leac si nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasa în pacatele lor. Acestia sunt cei de care zice David ca: “N-au nici o suferinta pâna la moarte si sunt plini de sanatate; cu oamenii la ostenele nu iau parte si nu sunt supusi la batai ca ceilalti oameni. Râd de toata lumea si graiesc de sus. Iata, necredinciosii huzuresc în lumea aceasta si-si aduna bogatii”. Asa încât multi din nestiinta: “Râvnesc soarta (pamânteasca a) necredinciosilor, vazând propasirea pacatosilor”; dar când înteleg “sfârsitul pacatosilor” – iar aceasta le vine numai când intra la “Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrastie. Caci la Altarul Domnului, unde: “se afla ascunse toate comorile cunostintei si ale întelepciunii”, în Iisus Hristos adica, ei afla ca: “Pentru viclesugul lor îi pune Dumnezeu pe cai alunecoase si-i lasa sa cada în prapastie si ajung la pustiire”.
Nu fericiti, asadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Caci, cunoscându-i Dumnezeu ca n-au minte sa-l înteleaga caile, nu le mai rânduieste o îndreptare prin încercari în lumea aceasta, ci osânda în cealalta. Iata de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si când osândeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva pacatelor lor, caci mândria lor cea peste masura de mare nu rabda nicidecum umilirea încercarilor. Dimpotriva, încercarea lui Dumnezeu de a-i spala prin necazurile cele fara de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Caci ei, iubind mai tare mândria si slava desarta a vietii acesteia, decât smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebuna a mintii lor îi arunca în deznadejde, din care fac cel mai mare si mai de pe urma pacat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte pacate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputintei lor, nu-i baga Dumnezeu în cuptorul smereniei, ca nu rabda neghina o proba ca aceasta, ci vor merge în osânda, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigasii de sine. “Deci daca cineva, pacatuind în chip vadit si nepocaindu-se, n-a patimit nimic pâna la moarte, socoteste ca judecata lui va fi fara mila acolo.”
(Pr. Arsenie Boca – “Cararea Imparatiei”)
Comentarii recente