Ce e etern si ce e istoric in cultura romaneasca?

“De ce noi, romanii, etnic vorbind mai omogeni decat germanii, a trebuit sa asteptam soarta o mie de ani? Situatia geografica defavorabila, neprielnica conditiilor istorice, navaliri barbare, vecini salbateci? Dar acestea ar fi trebuit sa fie motive in plus de afirmare, elemente de marire proprie, daca pornirea de a face istorie, pornirea oarba si primordiala, ne-ar fi aruncat irezistibil in vartejul universal. Astazi la ce-am ajuns? La vointa de a face istorie. Cine a inteles acest lucru este lamurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient in tragicul nostru “.

Randurile acestea, scrise de un tanar acum cativa ani, pot nedreptati sau nu neamul romanesc; aceasta nu ne intereseaza. Ele ne aseaza insa dintr-o data in inima tensiunii care domina, pe toate planurile lumea romaneasca de azi.

Noi stim ca suntem ceea ce se numeste “o cultura minora “. Mai stim ca aceasta nu inseamna cu necesitate inferioritate calitativa. Cultura noastra populara, desi minora, are realizari in felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari. Si stim ca avem in aceasta cultura populara o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre stramosii nostri geti, plugari si ciobani s-a putut spune (Parvan, Getica, 131) ca in secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o cultura calitativ inferioara, ci doar formal deosebita de a grecilor; tot ce-i deosebea era ca ei, getii, erau sateni, nu oraseni ca grecii. Dar tocmai aceasta ne nemultumeste azi: ca am fost si suntem, prin ce avem mai bun in noi, sateni. Noi nu mai vrem sa fim eternii sateni ai istoriei. Tensiunea aceasta – agravata nu numai prin faptul ca suntem constienti de ea, dar si prin convingerea ca ” a fi constient ” poate reprezenta un semn de sterilitate – alcatuieste drama generatiei mele.

Economiceste si politiceste, culturaliceste ori spiritualiceste, simtim ca de mult nu mai putem trai intr-o Romanie patriarhala, sateasca, anistorica. Nu ne mai multumeste Romania eterna; vrem o Romanie actuala. Aceasta este framantarea pe care vreau sa v-o descriu pe plan de cultura.

Ceea ce da un caracter dureros conflictului nostru este ca, teoretic cel putin, el e fara iesire. A cultiva mai departe, cu precadere, valorile spiritualitatii noastre populare, este o imposibilitate. Orice cultura majora este personala, este o forma de individualizare, in timp ce creatia populara e anonima. De altfel aceasta nici nu poate deveni o cultura deliberata, voita, ci tine de o anumita spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natura decat de cultura. Deci spiritualitatea populara trebuie depasita spre creatia personala. Dar cum pot aparea personalitati de format mare intr-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate aparea ” persoana ” acolo unde – spre a vorbi kantian sau neokantian – lipseste categoria personalitatii ? Este dinainte sigur ca, intr-o asemenea lume, individul creator va fi in subordine fata de individualitatile creatoare din culturile realizate; ca, chiar daca nu va imita si reproduce, va sta in umbra celorlalti. Si atunci tensiunea interioara a culturii romanesti devine sa te pierzi in creatie anonima care nu da o cultura majora ? sau sa ravnesti catre creatie personala, care e in umbra culturilor majore? S-o spunem deschis: teoretic – dupa cum aratam – dilema a-ceasta pare astazi fara iesire. Din fericire, constiinta teoretica a insolubilitatii nu ne mai poate paraliza. In fapt noi mergem catre forme istorice. Cand un neam sau o cultura incep sa coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici macar de convingerea ca nu vor putea infaptui dintr-o data forme istorice superioare. Ce este aceasta eternitate din care incepem sa iesim ? Romanul are un proverb, revelator in ce priveste notiunea de vreme: “Ceasul umbla, loveste si vremea sta, vremuieste”. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenta. Vremea sta, vremuieste. In limba germana a vremui, are, daca nu ma-nsel, sens concret de durata si petrecere (Geschehen). Asa se intampla, pana la un punct, in acceptiunea pe care i-o da Heidegger. La noi insa ” vremea vremuieste ” e tautologie. A vremui nu aduce nimic nou fata de vreme. O repeta, o defineste ca neintamplare, ca repaos. Romanul mai spune: ” Vremea vremuieste si omul imbatrineste “. Numai omul devine; vremea sta. Nu sta pentru ca ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene, sau o forma pura a sensibilitatii, cum e la Kant. Ea e inca ceva concret, spre deosebire de notiunea de “timp ” (de la tempus) care e conceptual si abstract. Dar e un concret nemiscat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiintei, nu a devenirii.

Alaturi de “vreme ” ca expresie a eternitatii, tot ce se intampla apare, in fond, romanului, drept zadarnicie. ” Toate veacurile se inteleg ca ziua de ieri “, spune romanul. Ceasul care umbla, loveste, in timp ce vremea sta; omul care imbatraneste, pe cand vremea sta iarasi; actiunile si straduintele oamenilor, randuielile si imparatiile lor – totul e zadarnicie. In aceasta conceptie, nici efortul de cunoastere stiintifica si nici cel de desavarsire morala, pe calapoade rationale, nu pot sta pe primul plan. Nu stiu daca si in alte parti psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. In orice caz, eternitatea romaneasca despre care va vorbesc, este de acest tip. Nu o plenitudine-istorica, nu realizarile monumentale – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut cand sa le infaptuiasca – dau garantia duratei; ci sentimentul ca, in fond, exista un plan fata de care toata framantarea istorica este irosire si pierdere. Dar – si aici e aspectul nou fata de tanguirea biblica – neamul romanesc e si el intr-un fel solidar cu acel plan neschimbator. I se intampla si lui multe, se framanta ceva in marginea lui, in campul lui, peste trupul lui chiar – dar el ramane neschimbat. ” Trece si asta ” e una din cele mai curente vorbe romanesti. Neamul nostru ramane, pentru ca si el participa, in felul lui, la eternitatea fiintei. Din aceasta eternitate ne straduim sa iesim, deci. Pentru a descrie coborarea romaneasca in istorie si parasirea viziunii, daca nu hieratice, in orice caz statice a desfasurarii istoriei noastre, aleg trei momente culturale semnificative: unul din secolul al XVI-lea, altul|din secolul al XVIII-lea, iar al treilea de azi, din secolul al XX-lea. In primul exemplu, veti vedea ce se petrece intr-o constiinta orientata spre absolut, unde precumpaneste eternul. In celalalt va iesi la iveala criza si nemultumirea de sine, pe care o trezeste, in aceeasi constiinta, precumpanirea caracterului istoric. Iar cel de al treilea moment cultural, cel de azi, incearca sa aduca o impacare intre planul eternitatii si cel al istoricitatii romanesti; dar incearca numai. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru sec. al XVI-lea, Dimitrie Cantemir pentru sec. al XVIII-lea si ganditorul Lucian Blaga pentru ziua de azi.

Neagoe Basarab

Neagoe Basarab e domnitor al Munteniei, pe la inceputul veacului al XVI-lea. Minte luminata si calda, tip de principe constient de tot ce e putere lumeasca, pornit spre magnificenta uneori, asa cum o dovedeste Manastirea Curtea de Arges, al carei ctitor este, Neagoe a stat totusi prea mult in atmosfera religioasa a timpului si a tarii sale, spre a nu sti ca “si domnia lui se va risipi ca fumul ” cum o va spune singur mai tarziu. Inainte de a fi domnitor, a trait el insusi pe langa manastire. Un unchi al sau, care pare a fi avut mare inraurire asupra-i, s-a calugarit. Sotia sa va sfarsi prin a se calugari si ea, dupa moartea lui Neagoe. E, in jurul lui, si chiar in inima lui o atmosfera de refuz a lumii, care nu pare compatibila cu domnia pamanteasca. Si totusi Neagoe este un Domn: iata de la inceput contrastul dintre etern si istoric. Caci in acelasi timp Neagoe e insufletit de spirit militar, el scriind pagini de adevarata tehnica razboinica. E insufletit de maretia domniei si cerceteaza atent ceremonialul curtilor dand un stralucit examen de comportare voevodala, in clipa cand sfinteste mareata Manastire a Curtii de Arges, in prezenta Patriarhului Constantinopolului, a mitropolitilor ortodocsi din tarile vecine si a multor altor fete de seama. Mai mult insa, Neagoe, e insufletit de cultura. Nu numai ca face tipografii, dar el insusi compune, dupa modelul imparatilor bizantini, o carte de ” invataturi ” catre fiul sau Teodosie, care trebuia sa-i urmeze ca domn, dar a murit, fara s-o poata face. Cu aceasta carte, scrisa pe la 1520, vreau sa ilustrez ce inseamna conflictul dintre etern si istoric si cum se prezinta spiritualitatea romaneasca, in clipa cand domina eternul.

Despre cartea lui Neagoe s-a scris si in limba germana. Este vorba de lucrarea intitulata tocmai Mahnr-eden des Walahischen Woywoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios, publicata in 1908, in acel Jahresbericht, editat de Weygand, de catre un cercetator bulgar Stoian Romansky. Opera lui Neagoe a ispitit pe un bulgar, caci e scrisa in limba slavona, cum se scria inca pe atunci, la noi, din motive religioase. Romansky spune textual ca Neagoe a dat o opera “Welche das beste ist, das uns die slawische Literatur jener Zeit uberhaupt bietet ” (p. 121). In 1643 opera a fost tradusa in romaneste, iar limba e atat de frumoasa si autentica, incat multi au crezut ca originalul, chiar, e romanesc. Chiar daca nu este, Invataturile reprezinta, prin autorul si continutul lor, o opera indiscutabil romaneasca, intaia mare carte a culturii romanesti. Aceasta nu inseamna, fireste, ca opera e in intregime originala. Se stie bine ca autorii ravneau pe vremea aceea mai putin la originalitate, cat la adevar impersonal, iar cu atat mai putin un domnitor se va stradui sa dea totul numai de la el. Pe urma, invataturile lui Neagoe contin precepte morale, religioase, sau sfaturi general omenesti, care erau cu atat mai utile cu cat erau mai verificate, sau spuse mai cu autoritate. Deci nu e cu mirare daca vor figura in lucrare multe citate din Biblie, alaturi de pasaje din Omiliile Sf. Ioan Chrisostomul, din Vietile Sfintilor, din legendele populare sau din tratatele unor autori nu intotdeauna citati.

Dar Neagoe vorbeste fiului sau nu numai despre puterea lui Dumnezeu si slabiciunea omului, despre imparatii cei rai, pedepsiti de Dumnezeu, si despre obligatia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase si morale, ci si despre lucruri mai personale, cum ar fi inmormantarea maicii sale, Doamna Neaga, dandu-i alteori sfaturi cum sa cinsteasca, domn fiind, pe boieri si pe slugi, cum sa primeasca pe soli, cum sa poarte razboaie, cum sa judece, cum sa domneasca.

E greu de spus ca lucrurile acestea din urma nu sunt originale. Este insa un fapt ca pana la urma totul se scalda in perspectiva eternitatii. E o problema cum acelasi Neagoe, pare faptuieste orgolios, dupa modelul slavit al imparatilor bizantini, se mira impreuna cu proorocul: “Ce este omul, Doamne, de-ai facut pentru el atata marire “; e o problema cum o constiinta care refuza religios lumea, se impaca practic cu ea, dar problema e a noastra, nu e a lui Neagoe. El nu simte conflictul si totul sfarseste la el pe dimensiunea eternitatii. Din orice regiune a lumescului, de pe orice plan al istoriei omenesti, Neagoe indrepata gandurile fiului sau catre cele vesnice: ” Multi imparati au imparatii si vietuit pe aceasta lume, iar imparatia cereasca putini au dobandit-o “. De aceea fiul sau Teodosie trebuie sa se gandeasca mai ales la treptele care-l pot urca spre contemplatie. Iar intr-un pasaj – care poate fi dintr-un tratat ascetic, dar exprima revelator ca un poem sensibilitatea, in acelasi timp religioasa si filosofica, a unui cuget romanesc din veacul al XVI-lea – Neagoe arata fiului sau care sunt treptele desavarsirii: “Ci, mai intai de toate este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste si dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncea va pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu “.

Sa adancim putin locul acesta. La inceput este tacere. Asa porneste orice tehnica de viata spirituala, fie ca e religioasa ori filosofica. Cuvantul de suprafata trebuie sa se stinga, spre a lasa loc glasului adanc al esentelor. Dar nu numai gandului propriu trebuie sa-i curmam firul, spre a ne adanci mai bine in noi insine: si lumea trebuie oprita din mersul ei amagitor. De aici a doua treapta: tacerea face oprire. Asa procedeaza iarasi, toate tehnicile spirituale, toate metodele filosofice. Lumea trebuie pusa in paranteza. Nici cogito-ul lui Descartes nu e posibil fara aceasta interzicere a lumii si nici metoda fenomenologica. E nevoie de o oprire, de o reducere a lumii. Primele trepte ale filosofarii sunt, ca si asceza, negative. Ce se intampla insa de aci inainte ? Tocmai in punctul acesta se poate prinde deosebirea dintre o constiinta filosofica, orientata spre cunoastere si actiune si una spirituala, orientata spre contemplatie, spre eternitate, cum e constiinta romaneasca din sec. al XVI-lea. In prima, odata lumea oprita, isi face aparitia spiritul. Lumea e oprita tocmai pentru ca spiritul sa aiba netezita, in fata lui, calea spre cunoastere si actiune. Asa fac toate filosofiile, chiar daca nu recunosc fatis ca sunt idealiste si ca pun in joc spiritul insusi. Ce se intampla insa in viziunea eternitatii de aici ? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunostinta de sine si nu se aseaza in fata lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. In clipa cand totul e tacere, constiinta unui Neagoe Basarab e cuprinsa de ” umilinta si pllngere “. Itinerariul e de aici inainte cu totul altul decat in primul caz. Lumea e refuzata si de asta data, dar spiritul nu se gaseste pe sine si atunci fiinta e cuprinsa de panica singuratatii si a pierderii. “Iar plangerea face frica “, spune Neagoe. Ca de la frica se trece la smerenie, adica la constiinta ca este faptura intr-o lume randuita de Faptuitor ; ca smerenia ” da socoteala de cele ce vor sa fie “, adica de indeplinirea legii dumnezeiesti; si ca, in sfarsit, intelesul acesta, pe care-l capata omul, ii da o noua liniste, a dragostei care-l ridica pana in vecinatatea ingerilor, totul dovedeste ca omul nu risca sa se opreasca la sine. Dar in felul acesta, fara indoiala, ca se pierde filosofia, contactul constient cu lumea, izvorul de cunoastere si de comportare morala, resortul intim al vointei. Pe planul eternitatii, unde sfarseste constiinta lui Neagoe, dupa ce a calatorit printre singuratati si spaime, nu poate fi vorba nici de cunoastere, nici de efort etic, pentru ca nu e in joc spiritul pur si simplu. Nici un moment Neagoe Basarab nu va sfatui pe fiul sau sa se inchine efortului de luminare proprie, dupa cum nu-l va indemna nici sa faptuiasca potrivit cu normele omenesti. Contactul e intre om si Dumnezeu, nu intre om si propria sa constiinta legislatoare.

Iata deci ce inseamna perspectiva eternitatii, pentru care opteaza spiritualitatea romaneasca din veacul al XVI-lea. Conflictul de fapt dintre planul etern si cel istoric este solutionat direct prin renuntarea la spirit sau prin ocolirea spiritului, cu tot ce implica el: cunoastere, actiune, afirmare omeneasca. Omul nu se afirma aici; el este pus sa marturiseasca, doar.

De la acest moment anistoric, cu toate implicatiile lui negative si pozitive, sa trecem acum la momentul in care constiinta romaneasca castiga intelesul si gustul lumescului, incercand sa iasa din plasa eternitatii, in care parea prinsa. Dar, odata cu aparitia intelesului vietii proprii a omului, conflictul dintre cele doua planuri se reliefeaza. Iar atunci, faptul istoric e cel care primeaza si tot ce e atribut al lumii contemplative, tot ce e sterilizat, imputinat in puterile sale creatoare de obsesia catre cele vesnice, apare intr-o lumina nesatisfacatoare.

Cand ia cunoastinta de sine, sub impulsul evadarii in planul istoric, constiinta romaneasca e nemultumita de sine. Asa va fi la Dimitrie Cantemir – si e unul din cele mai izbitoare lucruri, pentru o istorie a vietii spirituale romanesti faptul ca odata cu Cantemir incepe si spiritul de critica. Nu spiritul critic, care functioneaza paralel cu activitatea creatoare, corectand-o; ci nemultumirea fata de sine; nemultumirea ca esti asa cum esti, nemultumirea aceasta care si astazi insufleteste multe cugete romanesti, incapabile sa impace ceea ce sunt cu ceea ce vor sa devina. Cantemir e primul fenomen de criza din spiritualitatea romaneasca, pana atunci echilibrata si impacata ; nu multumita cu sine, dar impacata cu ceea ce i-a fost dat sa fie.

Pentru a vedea cat de mult judeca un Dimitrie Cantemir din perspectiva unor categorii care nu erau cele romanesti de pana atunci, e destul sa urmarim dezvoltarea lui culturala. Fiu de domnitor al Moldovei, el insusi domnitor in doua randuri, Cantemir isi petrece prima parte a vietii sale la Constantinopol sub stapanirea turca, dar folosind din plin cultura occidentala, in masura in care ajungea pana acolo, si cultura bizantina. Daca tinem seama ca in restul vietii, cu exceptia scurtei sale domnii, intre 1710 – 1711, in Moldova, Gantemir a trait aproape tot timpul in Rusia, barbara inca, a lui Petru cel Mare, e limpede ca nu-si putea face pregatirea sa culturala decat la Constantinopol. Despre Rusia e destul sa spunem ca “isi incepe istoria literara cu Antioh Cantemir, fiul poet al lui Dimitrie. Deci in Constantinopol avea sa gaseasca domnitorul nostru izvoarele culturii apusene. Aci, dupa cate se pare, scrie el micul tratat de logica, ramas in manuscris si tiparit mult dupa moartea lui. Tot aici isi va fi scris si cealalta lucrare filosofica mai mare Sacrosantae e scientiae indepingibilis imago, influentata puternic de Van Helmont, filosoful mistic si teosoful de origine germanica, atat de reputat in secolul al XVII-lea. Faptul ca se putuse exercita o influenta vanheltmontiana in plin Bizant, arata cat de variata era lumea culturala de aici. Daca pentru logica aristotelicienii bizantini sau un Teofil Gorydaleu ar putea fi izvoarele unice, pentru cestalalt tratat filosofic al lui Cantemir, trebuie sa recurgem la influentele apusului. De aceea s-a putut spune ca “a studia pe Dimitrie” Cantemir, inseamna a reface starea Europei stiintifice, de la inceputul secolului al XVIII-lea.”

De altfel Cantemir nu este numai tributar lumii culte apusene sau orientale, ci a si dat acesteia opere de seama. Dintre ele, Istoria Imperiului Otoman, publicata dupa moartea sa de Antioh si aparuta in traducere germana mai tarziu, este cea care a facut in primul rand reputatia carturarului roman. Ales membru al Academiei din Berlin, intaiul roman invrednicit cu aceasta cinste, Cantemir este indemnat de colegii sai germani sa scrie despre poporul sau. De aici ies cele doua lucrari. Descriptio Moldaviae si un Hronic al Vechimei Moldo-Vlahilor, publicate ambele, de asemenea postum, prima lucrare bucurandu-se si de o versiune germana. Dar chiar daca lucrarile sale nu vedeau lumina tiparului prea curand, Cantemir isi facuse o reputatie de european. Nu se stie sigur daca a intalnit la Moscova pe Leibniz sau alti carturari germani de frunte, chemati acolo de Petru cel Mare. Ceea ce este sigur e insa ca era privit de contemporani drept vrednic sa confere cu acestia, el luind intocmai unui Leibniz initiativa de a se alcatui o Academie ruseasca.

Consilier intim al lui Petru cel Mare, pe langa care il aruncase dusmania turcilor – stapani pe acea vreme asupra destinelor romanesti, in urma infrangerii suferite de Petru cel Mare – Cantemir isi traieste ultimii ani in imparatia Tarului, pentru care intreprinde o serie de cercetari stiintifice sau scrie despre religia mahomedana. Specialist in chestiuni orientale, pentru apus, Dimitrie Cantemir este, in timpul lui, primul european din rasarit. De aceea domina el cu atata usurinta in lumea lui Petru cel Mare. Si totusi, nici , succesele din apus, nici situatia exceptionala pe care o are in rasarit nu-l vor face sa uite ca e roman. Invatatii germani il indeamna de altfel – asa cum pare a face intotdeauna spiritul german cu celelalte popoare, pe care le ajuta sa se cunoasca mai bine – il indeamna sa-si descrie neamul. Iar atunci se produce spectacolul acesta, exceptional de interesant pentru istoria culturii romanesti, si care abia azi incepe, in lumina setei noastre de a face istorie, sa fie inteles dupa cum se cuvine: un roman europenizat isi intoarce privirile asupra Romaniei. Tara noastra il farmeca si in acelasi timp il nemultumeste. Din vina ei? din vina lui? E acelasi conflict intre etern si istoric, care de asta data se pune singur. .

Exista in Descriptio Moldaviae o pagina de critica aspra la adresa spiritualitatii romanesti. Desi cartea, prin ambele amanunte pe care le da asupra Moldovei din veacul al 17-lea si inceputul veacului al 18-lea, este clasica in Romania – s-a putut spune chiar ca nici o tara inaintata in cultura nu poseda in secolul al 18-lea o descriere statistica atat de buna – paginile de critica la adresa spiritualitatii romanesti sunt oarecum trecute cu vederea. O anumita sfiala a facut pe inaintasii nostri sa nu puna sub ochii fiecarui scolar roman, in chip special, capitolul din Descriptio Mol-daviae intitulat Despre datinile romanilor. Inaintasii nostri imediati erau lipsiti de sentimentul ca intre ceea ce e etern si ceea ce e actual romanesc, nu se poate sa nu fie conflict. Noi insa asa simtim. Si de aceea sunt incredintat ca, in clipa cand generatia mea va face manuale de scoala, critica aspra pe care o face Cantemir la adresa Romanilor, in capitolul amintit, va trebui sa treaca pe sub ochii fiecarui tanar roman. Nu numai pentru ca e dreapta, dar si pentru ca e nedreapta; in primul rand, pentru ca in fondul ei, critica izvoraste dintr-o tendinta strict europenizanta, care nu mai este a noastra, chiar daca avem si noi constiinta nemultumita a europeanului Cantemir.

Dar de ce isi mustra Cantemir neamul intr-o carte destinata exclusiv strainilor (caci traducerea romaneasca a Descriptiei n-avea sa fie facuta de el)? ” Din obiectivitate ” spune Cantemir. Dragostea de patrie l-ar indemna sa-si laude neamul, dar dragostea de adevar il indeamna sa-i arate pe fata greselile. Din, setea de a fi obiectiv in judecata asupra neamului sau Cantemir sfarseste chiar in excese. In orice caz, in aceeasi carte in care vorbise cu caldura despre nobila origine a romanilor, sau despre insusiri, cum ar fi cea de bravura, in aceeasi carte, in care pledeaza parca pentru romani, Cantemir se grabeste sa-i critice. E ceva inconstient, e o lipsa de armonie in sufletul sau instrainat. Inima, elanurile lirice ale gandului, il indreapta spre intelegerea tarii sale, asa cum este, spre justificarea starii ei de inferioritate; constiinta lui de european insa il face rigid si neinduplecat, cu pacate ale caror resorturi adanci nu le mai vede. Cantemir decreteaza: cu exceptiunea religiunii drept credincioase si a ospitalitatii, abia mai gasim ceva ce ar putea merita lauda la romani. Aroganta si mandrie, spirit de cearta, dar si concilianta peste masura, indemn spre viata usoara; nici manie, dar nici prietenie lunga; curaj deosebit de mare la inceputul bataliei, apoi tot mai putin; inconstanta, spirit excesiv de tiranic uneori, excesiv de bland alteori – iata cateva trasaturi pe care vrea Cantemir sa le vada in firea romanului. Compatriotii sai nu sunt amatori de litere, ba chiar le urasc, spune Cantemir, uitand ca rusii erau si mai refractari decat romanii… Ei cred ca oamenii invatati isi “pierd mintea “, constata carturarul acesta, care a publicat in limba romana o singura lucrare filo-sofico-religioasa, de tinerete, fara sa aiba, fireste, vreun ecou. Ca Imperiul Otoman, spune el, atat de strasnic, n-a putut supune un popor ” atat de incult si de neputincios “, tine doar de providenta divina. Si totusi, constata Cantemir, neamul romanesc a stiut sa-si conserve” totdeauna neatinse legile sale civile si cele bisericesti – pentru ca ceva mai jos, in acelasi capitol, sa spuna ca romanul nu se prea tine nici de cele dumnezeiesti. Cand intalneste curaj la romani, stiti ce spune? Fatalismul e cel care le da curaj!

Atata pornire nu se explica numai prin excesul de obiectivitate in care cade, fata de straini, Cantemir. Explicatia e mai adanca si o avem dintru inceput. Cantemir judeca dupa categorii etice, care nu sunt sau nu erau ale neamului romanesc. Cantemir judeca dupa setea de cunoastere si adevar a apuseanului, sete care iarasi nu insufletea neamul romanesc. Am intalnit in invataturile lui Neagoe o viziune calcata pe planul eternitatii. Intr-un spirit care ravneste sa atinga, prin contemplatie, o lume a statorniciei, era cu neputinta sa-si faca loc curiozitatea stiintifica sau setea de implinire morala, pe nivel omenesc, gustul faptei si al triumfului lumesc. Intr-o asemenea perspectiva, am vazut ca lipseste categoria personalitatii. Lipseste spiritul asezat autonom in fata lumii si capabil sa se ridice chiar impotriva ei. Cantemir ar fi voit pentru neamul sau o iesire in istorie. Dar dinainte inca de a-l vedea pornit pe caile devenirii si ale implinirii istorice, el il judeca din perspectiva unor criterii care nu-si gaseau aici locul. Cata nedreptate se facea astfel neamului romanesc, nu ne intereseaza nici de asta data. E semnificativ insa faptul ca nedreptatea vine de la un roman, unul care iese din cadrul anistoric al vietii lui de pana atunci, spre-a fixa cel dintai termenii conflictului intre ceea ce este etern si ceea ce trebuie sa fie istoric in neamul romanesc.

Conflictul e si cel de astazi. Si astfel, cu perspectiva de vesnicie a lui Neagoe Basarab, din secolul al XVI-lea si nemultumirea de om al istoriei, care insufletea pe Cantemir, la inceputul secolului al XVIII-lea, avem cei doi termeni ai unei drame, care da sens viu framantarii noastre actuale.

Iata-ne acum in veacul al XX-lea. Secolul trecut, pornind pe linia romantismului german la cercetarea culturii populare, ne-a revelat in ce ne priveste, bogatia de care suntem mandri. Daca un Cantemir nu putea simti decat in chip obscur tot ce e valabil in spiritualitatea anonima romaneasca, noi stim azi limpede; pipaim cu emotie si incantare realizarile, multa vreme nestiute si nedramuite de critica estetica, ale sufletului popular. Constient sau nu, am sfarsit insa prin a ne integra si noi in procesul de creatie, culta, de creatie personala. Iar in momentul in care producem pe cel mai personal dintre creatorii nostri de azi, pe Lucian Blaga – un adevarat ganditor in intelesul occidental al cuvantului, creator de sistem si de valori proprii – ne aducem aminte de satul romanesc!

Ales in 1937 membru al Academiei Romane, intr-un loc special creat spre a-i incununa meritele, Lucian Blaga nu are un inaintas, caruia sa-i faca, dupa obicei, elogiul si atunci ce elogiu va rosti el la intrarea in Academie? Elogiul satului romanesc. Cel mai personal dintre creatorii romani de azi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric, in sufletul romanesc. Primul elan valabil catre realizari de cultura majora, este infratit la noi cu recunoasterea calda a culturii minore romanesti! Conflictul dintre etern si istoric pare a-si gasi o solutie, cel putin academica. Sa vedem daca e solutia care poate stinge tensiunea de care va vorbeam.

Lucian Blaga a scris un intreg capitol, in fruntea uneia din lucrarile sale de filosofia culturii, pe tema raporturilor dintre cultura majora si cea minora. Dupa el, deosebirile dintre aceste doua tipuri de culturi nu sunt de proportii, ci de varsta. Cultura minora trebuie inteleasa ca o expresie a copilariei. Dar copilaria nu reprezinta, in definitiv, un termen dintr-o desfasurare in timp, ci in aceasta materie poate fi privita ca o structura autonoma, la fel cu structurile autonome ale maturitatii. Copilaria poate fi eterna, scrie in chip sugestiv Blaga. In orice caz, el nu vede nimic injositor in atributul copilariei pe care-l au culturile minore.

Filosofia lui Blaga e o filosofie a apriorismului stilistic. El imbogateste categoriile kantiene cu categorii purtate de o matca stilistica prin care singura poate face stiinta, arta, religie, o constiinta omeneasca. Nu ne intereseaza deocamdata justificarea acestei filosofii indreptatirea ei deopotriva fata de filosofia germana a culturii, asa cum o dau un Frobenius sau Spengler, ori fata de filosofia transcendentala a lui Kant. E poate interesant ca un ginditor a putut apropia aceste doua lumi, in aparenta disparate: apriorism kantian si relativism al filosofiei culturii. Dar vom retine ca, pentru Blaga, cultura minora e de aceeasi calitate spirituala cu cea majora, pentru ca e purtatoarea unei matci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut taria sa se pastreze ” boicotand ” istoria. In jurul lui se facea, de catre altii, straini de neamul nostru, istorie. Satul nostru s-a pastrat. Vremea a vremuit, dupa cum aratam la inceput, dar matca stilistica, deci pecetea adanca a neamului romanesc, a ramas aceeasi.

Totusi, nici Lucian Blaga, sau poate mai putin decat oricare el, nu va propune azi sa ramanem o cultura minora. El constata ca de 100 de ani tindem spre cultura de tip mare. Uneori s-a crezut ca o conditie esentiala de trecere de la minor la major e aparitia insului genial. Nu, spune Blaga; nu e nevoie de atat de mult. Nu genialitate, ci prelungire a minerului ne trebuie. Daca e adevarat ca fara un apriori stilistic nu se capata o cultura majora, atunci satul romanesc, care ne tine la indemana acest apriori stilistic, e cel mai bun rezervor de creatie romaneasca inalta. Ce avem de facut, se intreaba el. Sa ridicam cu o octava mai sus realizarile noastre populare, sa subliniem si monumentalizam, valorile noastre anonime – si vom atinge- creatii ca sa se impuna. Nu vom repeta, nu vom imita minorul, dar ii vom urmari ” elanul stilistic interior “. Ambele culturi sunt produsul aceleasi matrice stilistice, deci nu e de cautat decat acordul adane cu noi insine.

In ciuda acestei solutii pline de armonie si de adancime filosofica – ce poate fi mai filosofic decat unitatea spiritului cu sine ? – Blaga nu vede posibilitatea unei fuziuni desavarsite intre cultura minora si cea majora. Care din ele e de preferat? se intreaba el la un moment dat. Sunt avantaje si dezavantaje in fiecare. In timp ce cultura minora nu se poate realiza monumental in istorie, cultura majora are dezavantajul ca se departeaza de natura, de ” Mume ” dupa o expresie pe care i-au sugerat-o Goethe si romantismul german. De aceea Blaga marturiseste sincer ca problema trebuie lasata deocamdata deschisa. O va solutiona el altadata de-a binelea? N-o stim inca. Si problema ramine deschisa, pentru ca e tensiunea in care traiesc toate culturile tinere; tensiunea vasta, pe care am urmarit-o de-a lungul catorva piscuri ale culturii romanesti.

Astazi traim din plin problema aceasta deschisa. Numerosi carturari tineri au pornit la sate, inarmati cu metodele sociologiei monografice, spre a surprinde stiintific realitatea aceasta atat de greu sesizabila a creatiei populare. Pentru multi dintre ei nu vom putea depasi niciodata – si nici nu are sens sa ravnim catre altceva – culmea artistica a unei poezii populare, de speta Mioritei. Dar tocmai pe baza sugestiei spatiale de aici, alternanta dintre deal si vale, spatiul ondulat, Blaga a facut o impresionanta analiza a fenomenului romanesc din perspectiva filosofiei sale, intitulata Spatiul Mioritic. Astazi alti carturari tineri, cultiva nu spiritul Mioritei ci “mioriticul “, efortul de a teoretiza cu elemente originale, asupra unui material, care pentru ei nu poate ramane decat pretext, nicidecum tinta. intre Miorita si mioritic se circumscrie deci, pe un anumit plan oscilatia noastra. Si e limpede: ultimul elan e cel care precumpaneste. Am intrat in materie de cultura, in aventura istoriei.

De mai bine de 100 de ani Romania e imbrancita spre istorie, sau alteori se indreapta singura spre ea. Dupa pacea de la Adrianopol din 1829, economia noastra patriarhala s-a transformat intr-o economie in vederea schimbului, prin simplul fapt ca strimtorile Dardanelelor au fost deschise si comertul occidental venea sa ne schimbe structura economica. Dupa 1848 am intrat in aventura politica. Ceva mai tarziu, problemele sociale au venit sa schimbe si ele randuielile romanesti, impunand mai multe expropieri ale bunurilor agrare, in favoarea taranimii. In sfarsit acum, pe plan militar, istoric ne trimite spre o noua forma de lupta, spre un razboi pe care nu-1 mai purtam in granitile noastre ca pana acum, ci undeva pe Donet sau in Caucaz. Totul deci, in economie, in viata politica, pe plan social sau pe plan militar, arata ca Romania trebuie si vrea sa-si riste istoria. Totul a venit sa ne scoata din eternitate. Mai puteam ramane asa pe plan de cultura ? Mai puteam indragi numai ceea ce suntem de totdeauna?

Inca din 1919, cand Romania se intregise, Va sile Parvan spunea la inaugurarea Universitatii Romanesti din Cluj: ” Nu romanizarea noastra feroce intru vegetativul etnografic, ci continua noastra umanizare Intru sublimul uman – va crea cultura romaneasca”. Astazi lucrul este spus si mai strident. Unul din cei mai reprezentativi scriitori tineri, Emil Cioran, cu al carui citat am inceput conferinta de fata, spunea intr-o carte intitulata sugestiv Schimbarea la fata a Romaniei: ” Obsesia culturilor mici trebuie sa fie saltul storic [… ] Singura lor salvare e ca istoria nu e natura “. El viseaza un neam romanesc cuprins de febra modernizarii, iar daca vede Romaniei o superioritate, fata de celelalte tari mici care o inconjoara, e pentru ca ea are o ” constiinta nemultumita “. Nemultumiti, asa ne simtim in fond. Nemultumiti insa, nu intocmai unui Cantemir, care venea cu tot Occidentul cu el sase aplece asupra neamului romanesc. Nemultumiti de ceea ce stim ca puteam fi si nu suntem inca. ” Tot ce nu e profetie In Romania – a spus acelasi tanar – este un atentat impotriva Romaniei “. Nu se putea spune nimic mai aspru impotriva blandei eternitati romanesti. Am urmarit tensiunea creata de ihtilnirea dimensiunii eternului cu cea a istoricului, in constiinta romaneasca, pe trei trepte diferite. In secolul al XVI-lea, precumpanea nostalgia neschimbarii; in secolul al XVIII-lea permanentele romanesti ne nemultumeau; in secolul al XX-lea vrem sa purtam cu noi si ce e etern si ce poate fi istoric. Incotro, n-o stim inca limpede. Ceea ce stim insa e ca trebuie sa fim pe masura unei cresteri care a venit sa largeasca, pe toate planurile, orizontul neamului nostru. Si n-au fost doar imprejurari exterioare cele care ne-au scos din rosturile de pana acum.

Simtim bine ca, daca ne deschidem azi catre istorie, e mai ales pentru ca biologic si spiritual se intampla cu neamul nostru un proces de creatie dinauntru in afara, de la fiinta catre forma istorica. Noi stim ca la sfirsitul veacului acestuia poporul romanesc va numara 50 sau 60 de milioane de locuitori.

Daca ne framantam astazi, pe un plan ori altul, e pentru ca atunci sa ne meritam istoria.

Constantin Noica

Print Friendly