Fetița de la Hotărani

Motto:
Din istoria Imperiului Habsburgic, a Regatului Ungar şi a Imperiului Otoman, am învăţat că Transilvania este românească.

Ştefan J. Fay

În scurgerea timpului nu sunt două adevăruri în care, fiecare, de-o parte ori de alta, să creadă după inima lui, ci, pe deasupra sentimentului, unul singur păstrat de istorie pentru care cinstea faţă de adevăr trebuie să opteze.
Iar acest adevăr, pentru populaţia românească autohtonă, vine din negura mileniilor preistorice.
Pentru amatorii de istorie, preistoria este ceva foarte de demult, un fel de poveste frumoasă care dă piese interesante pentru muzee, fără prea mare legătură cu viaţa contemporană. Există însă în Europa câteva populaţii, unele devenite popoare, a căror autohtonie se poate dovedi tocmai cu ajutorul preistoriei.

Este cazul românilor, nu doar din Transilvania, dar de peste tot unde trăiesc. Ei nu reprezintă un caz izolat. Se poate demonstra că şi iberii, cu toate amestecurile ulterioare, îi continuă într-un fel pe vânătorii şi pictorii de la Alta Mira; bretonii, pe cei care au ridicat monumentele megalitice de la Carnac, helveţii pe foştii locuitori ai aşezărilor lacustre. Bascii, irlandezii, sicilienii, etruscii, tirenienii, dardanii, urcând apoi în Balcani: macedonenii fac parte, probabil, din cele mai vechi populaţii europene, putându-şi urca genealogia până în preistorie.

Cât priveşte poporul român, lucrul acesta se poate spune fără greş: ei se trag din populaţia originară care a dat cultura de la Vinţu, Hamangia, Cucuteni, Monteoru. Să nu uităm cuvintele spuse se Marija Gimbutas, celebră profesoară la Universitatea din Los Angeles: „România este vatra a ceea ce am numit VECHEA EUROPĂ, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 şi 3.500 de ani î.e.n., axată pe societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epoca bronzului şi fierului”.

Urmele acestor afirmaţii se găsesc peste tot pe cuprinsul României întregi. Sub vatra satului de azi, Cucuteni, din Moldova stau şapte straturi de aşezări până la cea mai veche cultură paleolitică. Sub oraşul nostru Alba-Iulia se află beciurile cetăţii romane Apulum, sub temelia ei cetatea de piatră şi de lemn a dacilor, iar sub ea suprapusele aşezări care pătrund până la epoca de piatră. Ornamentele de pe vasele şi statuetele de lut din preistoria românească sunt brodate şi azi pe costumele naţionale româneşti, se cioplesc în lemnul porţilor din Maramureş şi până în Bucovina, din Oltenia şi până în Dobrogea. Nu există un singur model de pe vreun vas descoperit în Monteoru, vechi de patru, cinci mii de ani, să nu se găsească în broderiile românilor de azi. Ele dau temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit.

Iar al doilea temei stă în bătăliile dacilor împotriva cimbrilor, bastarnilor, celţilor, mai târziu împotriva romanilor.
De la Buerebista şi Decebal românii ştiu că există nu numai prin cultura preistorică, dar şi prin istorie, ca popor şi stat, luat în evidenţă de Herodot, atestat de Columna lui Traian, preamărit de Iordanes. Prin Cucuteni şi Monteoru, prin Buerebista şi Decebal, ei ştiu că sunt o populaţie de autohtonie indubitabilă, într-un lanţ neîntrerupt de generaţii, din preistorie şi până azi. Toţi ceilalţi au venit peste ei. Unii din nord, alţii din est, câte unii din sud. Unii călări, alţii pe jos, unii cu sabia, alţii cu bâta, unii să cucerească, alţii să cerşească.

Coborând ceva mai adânc sub castelele medievale, vechi doar de câteva sute de ani, se va străpunge către neolitic. Şi acest neolitic nu aparţine nici celţilor, nici germano-francilor, nici slavilor, nici ungurilor, ci tocmai populaţiei pe care o putem numi de autohtonie absolută în Europa.

CINE AU FOST PRIMII ÎN ARDEAL, UNGURII SAU ROMÂNII?

În faţa atâtor teorii degradate se pot pune câteva întrebări de bun simţ şi de logică simplă.
Cum se poate admite ideea că o ţară atât de mănoasă ca România şi o provincie frumoasă ca Transilvania să fi rămas pustie atâtea secole – de la retragerea aureliană şi a populaţiei dace, până la cucerirea ei de către unguri? Cum se explică faptul că ungurii, venind în ţara pustie, au ştiut să dea apelor, munţilor, dealurilor, ba şi unor cetăţi – ce erau acestea? ruine goale? – vechile denumiri dacice şi romane? Cum de au zis, fără ca nici un localnic să le şoptească la ureche, Moroş la romanul Marisus şi românescul Mureş? Cum de au zis Körös la romanul Crisus şi românescul Criş? Cum de au zis Szamos la romanul Samusus şi românescul Someş? Într-o discuţie publică, celebrul Tomaschek a recunoscut că argumentul toponimic îi dă dureri de cap!

Partea stranie în comportarea unor istorici unguri stă în faptul că ei înşişi se dezic de marii lor cronicari care, în fapt, semnează actul lor de naştere ca popor european. Domnul Roesler îl declara pe Notarul Anonim al Regelui Béla falsificator. Simon de Kéza, care susţine pe la 1285 existenţa unor cnezate şi voievodate vechi româneşti – fantezist! Cronicarii bizantini şi ruşi, actele de cancelarie, documentele de la Vatican – fabulaţii. De ce această dezicere? Fiindcă propriii lor cronicari vorbesc de un popor Valah organizat în toată Transilvania, Maramureş, Banat, Oltenia – şi aceasta nu mai convenea teoriei ţării pustii.

Dar mai avem un aspect lămuritor.

Dacă prin anii 896, când se aşează ungurii în Panonia, ei erau încă organizaţi în trib şi trăiau din jaf, o sută de ani mai târziu, integraţi prin catolicism în civilizaţia europeană, ei adoptaseră cancelaria feudală din care nu putea scăpa nimic nesupravegheat, ca în toate organismele statelor centralizate.

Roesler pretinde că infiltrarea românească de la sudul Dunării s-a petrecut între anii 1100 şi 1200. Deci acest fenomen istoric trebuia să fie consemnat undeva, în actele de cancelarie, dacă nu ale ungurilor, oricum ale imperiului bizantin. Dar aşa ceva nu găsim. Cum să ne putem închipui că se aşează câteva zeci de mii, sute de mii de oameni, pe tot cuprinsul Transilvaniei, de la Sighet la Braşov, de la Oradea şi Arad la Topliţa, pe Crişuri, pe Mureş, pe Olt, pe toate apele şi-n toţi munţii, înjghebând sate şi cătune, şi această maşină administrativă care se numeşte cancelarie regală să nu consemneze nimic, să nu delimiteze nici un raport juridic pentru noul venit? E simplu: fiindcă fenomenul nu a existat, ci, dimpotrivă, peste populaţia locală s-a făcut o lentă infiltrare ungară şi pe aceasta o găsim însemnată şi de cronicari, şi în titlurile cancelariei. Cunoaştem nenumărate conflicte între coroană şi voievozii ori cnejii pământeni, ori, dimpotrivă, acordurile dintre năvălitorii unguri şi conducătorii populaţiei locale româneşti, ceea ce dovedeşte existenţa unui raport între entităţi politice, statale şi de cancelarie de sine stătătoare. Cunoaştem cu exactitate mutarea cetei lui Bogdan de Iam spre nord. Cunoaştem cu exactitate tratativele, condiţiile şi consecinţele primirii cumanilor de către maghiari în Ungaria. De asemenea, cunoaştem condiţiile precise cu care au fost primiţi Cavalerii Teutoni în Transilvania, zona lor de aşezare, drepturile şi limitele acestor drepturi, după care teutonii, încălcându-le, au fost izgoniţi din ţară. Dar să ne oprim la faptele mărunte. Noi ştim azi că nici un călugăr nu putea trece din Ţara Românească în Transilvania fără ca autoritatea administrative cnezală, voievodală, orăşenească să nu ştie ce-i cu el, de unde vine, încotro se duce şi cu ce scop. Fuga unor oameni dintr-un hotar într-altul, am zice azi dintr-un judeţ în altul, se urmărea prin scrisori, pentru ducerea înapoi a fugarului, cu forţa. Se găsesc reclamaţii pentru furtul unor vite, pentru un jaf, pentru o tulburare la stăpânire; un împrumut de bani se făcea pe bază de acte, o aşezare nouă lua fiinţă prin delimitări cu împuterniciţi judecătoreşti şi martori. Vreau să spun că ne aflăm într-un timp eminamente istoric când, deci, orice mişcare se consemna într-un cadru de legi bine definite. Cu alte cuvinte, nici o pasăre nu putea cânta fără ca întreaga pădure s-o ştie!

Şi nici o cancelarie, orăşenească, cnezală, voievodală, regală, nici un cronicar, nici măcar un biet călugăr misionar, nimeni nu pomeneşte de asemenea mişcare de exod şi reexod.

Ceea ce se susţine nu mai este ipoteză istorică. E chiar umilitor să se combată asemenea teză de răstălmăcire şi manevrare politică! E ca şi cum în secolul nostru, când omul ajunge pe Lună şi pe Marte, am dezbate sexul îngerilor!

Ştefan J. Fay
(Fragment din cartea „Un mileniu în 51 de ani”)

Print Friendly