Întemeietorul celebrei familii de intelectuali rășinăreni, învățătorul și apoi protopopul ortodox Coman Bârsan – fugit din Țara Bârsei din cauza unei molime de ciumă – se născuse în 1699 și a ajuns în Răşinari în 1721.
Satul l-a angajat ca dascăl de copii și de strană, dându-i ca locuinţă o căsuță din preajma Bisericii Vechi. După 3-4 ani, s-a căsătorit cu o localnică din familia Bratu. Apoi s-a dus la Episcopia Vâlcii și s-a hirotonit preot. Dintre cei 5 copii ai lui, pe cel mai dezghețat și mai înzestrat, Sava, l-a trimis la seminarul deschis de episcopul unit Petru Aron, la Blaj, în anul înființării, 1754. Când s-a întors, s-a căsătorit și s-a hirotonit tot la Vâlcea. Pe atunci, nu erau deosebiri între uniţi și ortodocşi.
Atât doar că cei dintâi îl aveau cap pe papa de la Roma, iar ceilalți trăgeau către mitropolia și episcopiile din Ţara Românească. Mai vreo două, trei, deosebiri pe care însă nu le prea băgau în seamă nici unii, nici alții. Ceea ce avea valoare era faptul că toți erau români și se rugau în limba strămoşilor lor. Într-o zi, din anul 1762, Coman Bârsan, acum protopop, a fost înştiinţat că a sosit la Sibiu și a tras la o gazdă din Poarta Cisnădiei episcopul ortodox din Austro-Ungaria, sârbul Dionisie Novacovici. Venise de la Budapesta și sfatul săsesc al oraşului nu i-a dat voie să locuiască în oraş. Ştia de hotărârea împărătesei Maria Tereza, de a nu lăsa liberă credința ortodoxă. A socotit, deci, că e de datoria lui, ca protopop, să-I salute pe episcop.
— Sava, îi zise fiului său, acum preot alături de el, eu ştiu nemţeşte dar ungureşte și sârbeşte nu ştiu. Dacă nu ştie nemțeşte, cum mă înțeleg cu episcopul? Tu ştii și sârbeşte. Să vii cu mine la Sibiu. Pune caii la căruță.
L-au găsit pe episcop într-o chichineață în care nu era loc decât pentru un pat și o măsuță, fără scaune. Avea însoțitor un teolog. Nespus de tulburați de sărăcia și strâmtoarea în care trăia, l-au convins pe episcop să se mute în casa lor, din Răşinari, că aveau o odaie bună și largă. Nu avea decât o ladă cu cărţi și o boccea cu odăjdii și haine. Teologul le-a pus în căruţă și aşa s-a instalat episcopul Dionisie Novacovici în reşedinţa din România. l-au lăsat odaia cea mare, către stradă și cei doi Bârsani s-au strâns în celelalte două odăițe. Aşa au trăit și au slujit împreună câțiva ani. Prin anul 1767, a fost ales jude al satului un om de inimă și de faptă. La câteva zile, cei doi Bârsani s-au trezit cu el în casă.
— Sfinţia ta, părinte Coman, eu și jurații cei noi ai satului ne-am gândit că nu se cade ca un vlădică peste toată țara Ardealului, să stea într-o odaie. Am înțeles că sunteți în vorbă să cumpărați curtea și casa lui Albu din Copăcele.
— Aşa-i. Dar nu avem toți banii.
— M-am gândit să stau eu chezaş pentru ce mai aveți de plătit. Casa asta e a satului, după cum ştiţi. Vrem să o dăm prea sfinţiei sale, episcopul.
— Foarte frumos din partea dumneavoastră. Într-un an de zile vom putea plăti tot.
și aşa au ajuns Coman și Sava Bârsan cu familia în Copăcele, iar episcopul Novacovici a putut să ocupe toate cele trei odăi. Bârsanii aveau în hotarul satului ceva pământ din zestrea nevestelor. În anii următori, au făcut unele schimburi și și-au lărgit curtea și grădina, mai cu seamă la vale și pe lângă râu. Sava și-a luat o odaie numai pentru el, și-a înşirat pe rafturi cărțile din cele două lăzi, iar lângă fereastră și-a aşezat o masă cu cele de lipsă pentru scris și pentru colorat. Îşi făcuse mulți prieteni la Blaj și la Vâlcea cu care era mereu în legătură și care îi trimiteau cărțile pe care le puteau găsi acolo. Unii oameni din sat, ştiutori de carte, îi cereau să le împrumute ba una, ba alta. Câțiva, mai cu dare de mână i-au spus că ar da oricât pe ele dacă le-ar vinde. El însă nu se îndura să se despartă de nici una. S-a gândit atunci, să scrie din nou pe cele care i se cereau, și să vândă aceste copii. Pentru aceasta, îi trebuiau cerneluri, hârtie și vopsele, deoarece, atunci, toate literele de început se desenau în culori. Ba și la sfârşit, trebuia făcut un desen de încheiere. Tot la două săptămâni, se ducea cu căruța la Sibiu, să cumpere cele de trebuință.
Într-o zi, a întâlnit un sas într-o boldă cu vopsele… Acesta l-a întrebat la ce îi trebuie? După ce i-a spus, sasul l-a întrebat ce şcoală de pictură a urmat. I-a răspuns că nici una și că îl ajută numai mâna și închipuirea. Sasul i-a spus că el e pictor cu şcoală la Viena și l-a poftit să-i viziteze atelierul. S-a dus și a rămas uimit. Locul era larg, cât trei odăi, pereții erau plini de desene, și tablouri. Erau fel de fel de pensule și de vase cu culori, sau cu amestecuri, iar el lucra la un fel de pupitru înclinat, căruia îi zicea şevalet. Cel mai mult însă l-a minunat fereastra. Era aproape cât peretele de mare, lăsând să se reverse în atelier o lumină care îți lua ochii. S-a întors la Răşinari, îngândurat. Dacă ar avea și el un astfel de atelier, ce bine ar lucra! Ferestruica lui era de două şchioape și lumina îi ajungea pe masă cu zgârcenie. Îi drept că în unele zile lucra afară, sub un pom, dar îi era neplăcut să tot care ceea ce-i trebuia din casă afară și de afară în casă, întrerupându-și munca și pierzându-și și gândurile. I se cereau mereu alte și alte cărți în copie, nu numai din sat. Le scria și le ilustra cu multă grijă și migală. Voia să fie la fel cu cele tipărite, ba chiar mai bogate în ilustraţii. Îi plăcea grozav să lucreze cu pensulele, după cum îi călăuzea mâna, închipuirea lui. Mai cu seamă paginile biblice îi îmbiau pensulele. Și pictând el case și ulițe din Țara Sfântă, gândul la atelierul sasului din Sibiu, nu-l părăsea. Dacă ar avea și el unul într-o casă ca cele din ilustrațiile lui biblice, ce bine și ce spornic ar lucra. Într-o bună zi, se gândi să facă planul unei asemenea case. L-a făcut, dar nu vedea cum să-și procure materialul. Dacă pune de o parte banii luați pe copiile cărților, ar izbuti oare? N-a izbutit. A strâns el ceva piatră și cărămizi, dar apoi a trebuit să ia din bani și să cheltuiască cu şcoala copiilor săi. Unele manuscrise, copii, le-a dăruit dascălilor din sat ca să aibă după ce preda elevilor lor. S-a stins din viață în 1808, lăsând cu limbă de moarte celor doi fii ai săi, Sava și Dan, să ridice casa. Dar nici aceştia n-au putut. S-a apucat de lucru un nepot al lui, tot Dan, care, ca să-și procure lemnul, a ridicat un joagăr pe râu, în fundul grădinii. A început ridicarea clădirii pe la 1835, dar fiului său, Sava Popovici Barceanu – primul cu acest nume provenit din traducerea în latineşte a numelui Țara Bârsei în Ţara Barcia latinizată a timpului – i-a fost dat să o termine pe la 1850. Clădirea avea numai parter, dar avea un pod mansardat, construit din lemn.
După primul război mondial, în jurul anului 1920, nepoţii ultimului Sava, Andrei și Ahil, au reconstruit casa, dându-i forma pe care o are azi.
Octavian Goga
Octavian Goga s-a născut în ziua de 1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu. În ascendenţa poetului se înscrie un lung șir de preoți ortodocși, cărturari vrednici, pasionaţi în a demonstra latinitatea limbii și a poporului nostru. Astfel îl ştim pe protopopul Coman Bârsan Popovici(1768-1808), care a avut doi copii, ambii preoţi, Sava și Dan Popovici, Dan Bratu, preotul Ion Bratu (1819-1878), bunicul dinspre mamă al lui O. Goga. Acesta l-a găzduit în casa lui din Răşinari pe pribeagul Eminescu „zdrenţuit de la mâneci până la coate și cu nişte simpli pantaloni în sus și în jos”. Mama poetului, Aurelia Bratu, născută la 2 octombrie 1856, învăţătoare și scriitoare, s-a căsătorit cu preotul Iosif Goga la 27 ianuarie 1880. Iosif Goga, născut în 1851, fiul lui Natanail Goga din Crăciunelul de Sus, fostul judeţ Târnava Mică, unde bunicul poetului după tată „a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui Axente Sever”. Aurelia, mama poetului, a publicat versuri în Familia și cunoaştea bine, pe lângă limba română, maghiara și germana.
Surse:
Comentarii recente