Cantareata satului de Zaharia Bârsan

“Pe sub deal, pe sub pădure
Se duce-o femeie’n lume…”

Din vîrtejul neastîmpărat al acestui oraş mare, de cîte ori nu-mi aduc aminte de vremea trăită la ţară, în satul ascuns la poalele dealurilor, îmbătat de linişte şi fermecat de verdeaţa luncilor fără sfîrşit. Mă plimb cu gîndul pe toate cărările scumpe sufletului şi, ca după un drum lung şi prăvos, mă odihnesc alături de vre-un izvor cu apă limpede, care m’a răcorit în ştrengăriile mele de copil.
Eram trei, trei vagabonzi nedespărţiţi. Cutreeram cît era ziua de mare şi nu ne mai aduceam aminte de casă, decît doar cînd începea să ne drăgostiască foamea, sau să ni se închidă ochii de osteneală. Şi şi atunci, dacă soarele mai avea pînă să se ascundă în pădure, ne lungiam pe pajişte, la umbra vre-unei sălcii, cu gîndul să tragem câte un puişor de somn.

„Să vedem care adoarme mai curînd!” şi în truda de a fi fiecare cel dintâiu, nu puteam adormi nici unul.
Aproape de drumul care ducea la moara de din jos, era un izvor care ţîşnia într’un loc, într’o gaură, cam cît ar încăpea o doniţă, şi-apoi s’ascundea şi curgea o bucată pe sub pămînt, răsărind apoi iarăşi şi perzîndu-se într’un părăiaş zburdalnic pe luncă la vale. Aici ne petreceam noi cea mai mare parte din vreme, căci izvorul acesta, aşa cum era, ni se părea un tovarăş bun al jocurilor noastre.

Odată şedeam cu Iancu pe malul izvorului, pe cînd Dochiţa nu ştiu ce-şi găsise de lucru dincolo, unde izvorul eşia de sub pămînt. Iancu, sprijinindu-se cu mînile în două părţi ale malului, se aplecă să guste apă, se aplecă tare că nu i se mai vedeau picioarele, decât pînă la genunchi; nu ştiu cum, atunci îi alunecă din sîn un chip, pe care îl purta cu el şi la care ţinea mult, pe semne, că sări ca ars şi plângînd începu să se tăvăliască pe pajişte de disperare. Pe cînd eu îl întrebam cu ochii gata de plîns ce-a păţit, Dochiţa dădu un strigăt şi o văzui fugind pe malul părăului la vale. Ce se întîmplase? Chipul furat de apă, fu dus pe sub pămînt şi scos iară la lumină. Dochiţa îl văzu şi-acum, ţinîndu-l de un colţ, alerga să ni-l aducă, fluturîndu-l ca pe un steag prin aer. Era un chip tăiat dintr’o carte de cetire: un băeţel, care păzia nişte gîşte.

Iancu nu mai ştia ce să facă de bucurie, se uita la el cu ochii mari, uzi încă de lacrimi, îl mai zvînta cu un colţ al cămăşuţei şi-l întinse apoi la soare, privindu-l, cum îşi priveşte o mamă copilul cînd şi-l desfaşă.

De atunci înţeleserăm rostul izvorului şi ne făceam un joc dintre cele mai plăcute, lăsând cîte-ceva la obârşie şi alergînd apoi dincolo s’aşteptăm sosirea.

Era o după amiază senină. Ceriul era limpede şi soarele dogoria de-ţi ardea pămîntul sub picioare. Mi se pare că era o sărbătoare atunci, căci prea erau frumoase toate; toate păreau mai vesele şi lunca acoperită de verdeaţă sclipia de-atâta ochiul boului.

Iancu adunase un braţ de flori de tot felul şi începurăm să ne jucăm cu izvorul. Amîndoi lăsăm floare după floare în gaură, apa ne-o fura, iar Dochiţa dincolo aştepta aşezată pe brînci, şi de cite ori prindea cite una, ridica căpşorul ei blond, care părea şi mai frumos în bătaia soarelui, şi striga: „una! două!”…

Mai cătră sară, cum şedeam cu toţii pe iarbă, pe Dochiţa mi-o fură somnul şi adormi cu mânile sub cap. Nu ştiu ce ne veni nouă, că ne-apucarăm să’mpletim cunună din florile adunate şi după ce fu gata, i-o aşezarăm pe cap. Ce frumoasă era Dochiţa aşa, scăldată de cele din urmă raze din apus, în mijlocul acelei linişti ce se coboria din ceri! Când s’a trezit, noi am început să rîdem cu hohot, iar ea, somnoroasă cum era, se porni pe plâns, ca şi cînd cine ştie ce rău i-am făcut. Dar a fost destul să zboare pe de-asupra un liliac şi pălăriuţele noastre aruncate după el o făcură să joace de bucurie.
Toţi trei apoi, ţinîndu-ne de după gît, o luarăm înspre sat, cîntînd cît ne lua gura, de tăceau pînă şi greeruşii să ne asculte.

Nu era cîntec pe care să nu-l fi ştiut Dochiţa. Dumineca şi sărbătoarea, cînd ajungea ea prin vre-o ceată de femei adunate pe la vre-o poartă, răsuna uliţa de rîsete şi de voie bună, că era de minune fata asta şi posnaşe ca una de la comedie. Şi sara tîrziu, când venea mă-sa s’o cheme să se culce, toţi săriau cu gura: „Mai las’o, lele Floare, că ţi-o aducem noi acasă!” Şi rămînea pînă plecau toţi. Cînd se vedea aşa singură, se gudura ca o pisică pe lîngă gazda casei şi-i zicea:
„Mă laşi să mă culc la voi?”
Cine n’ar fi lăsat-o ?
Şi aşa a crescut ea mare, mai mult pe la uşa altora, decît pe vatra mame-si…

După cincisprezece ani.

Era a doua zi de Paşti şi se întîmplase să cadă sărbătorile din vreme. Cădea o ploaie amestecată cu zăpadă, de te luai de gânduri.

Pe sară s’a adunat toată lumea la cîrciumă la cumnatu-meu şi s’a încins un chef şi o voie bună, de să se ducă vestea; cînd apucă Românul la petrecere, se răzbună de toate nevoile.

Aşezaţi grupuri, grupuri la cîte-o masă, mai unul una, mai altul alta, şi vorba s’aprinde, oalele de vin curg şi cheful e gata. Cîntece şi chiuituri, glume şi păcăleli şi râs s’amestecau cu scîrţâiturile lăutarilor, de ridicau cârciuma ‘n slavă.

Într’un colţ, aproape de teşghea, steteam de vorbă cu badea Gheorghe, suflet bun şi văratic de cari te-apropii cum te apropii de o sobă caldă cînd ţi-e frig.

Avea o căciulă mare ţuguiată şi-o purta puţin turtită dinainte, par’că i-ar fi atins-o în zbor o pasere cu aripa. Ţinea în mîna dreaptă o ulcică cu ţuică, iar în stînga o sticluţă în care-şi turna din cînd în cînd cîte-o porţie.
“Ce nu beai cu păhărelul, nene Gheorghe?
– După ce că-i apă goală, s’o mai pui şi ‘n păhărel? Nu mai ştii ce bei. Sticluţ’ asta par’că-i mai dă gust. Nu pofteşti?
– Nu, nu beau ţuică niciodată.
– De, taică, bun o fi şi vinul, dar eu m’am învăţat aşa, ce să mă fac? Maica, Dumnezeu s’o ierte, şi la zile mari şi cînd se întîmpla să fiu bolnav, tot ţuică îmi da şi m’am învăţat cu ea, bat’o pustia!“
Cobzarul zdrăngăni odată tare din cobză şi începu, cu un of lung, un “foaie verde”, de toţi steteau cu gurile căscate. Nu se mai auziau decît paşii cârciumarului care se freca printre mese, luând şi aducând oale cu vin.
Şi cînta cobzarul:

Astă-var’ am fost haiduc,
Şi la vară iar mă duc,
Cînd o da frunza de nuc…

Badea Gheorghe l-asculta şi-î rîdeau ochii de bucurie. În sufletul lui se petrecea ceva neobicinuit, ceva care-i plăcea, care-l încălzia şi-l făcea mîndru. Şi după-ce sfârşi cobzarul, cu privirea încă dusă spre el, ofta badea Gheorghe: “Hei, taică, ce vremuri!…”
Apoi se întoarse cătră mine şi-mi zise trist:
“Unde mai e chip astăzi s’apuci poteca codrului, că nici nu te gîndeşti bine şi a şi pus stăpînirea mîna pe tine. Am şepte feciori ca munţii şi dacă s’ar putea, să n’am parte de ciocanul ăsta de ţuică, dacă nu i-aşi face pe toţi şapte haiduci. Zău aşa! Că prea o ducem greu, taică; ba aşi porni şi eu după ei, dacă nu de altceva, da cel puţin să le port merindea de colo pînă colo… Să beai ici o ţuică cu mine, dle, că de! domn îi fi, da tot de-ai noştri eşti, că tot de pe aici ai răsărit.”

N’am mai putut să nu-i fac voia, prea îţi poruncia bătrânul ăsta, când te îmbia, şi-am închinat amândoi.
La masa din fund erau vre-o opt persoane, bărbaţi şi femei, şi cântau cu toţii un cântec cunoscut:

Foaie verde mărăcine,
Ce mie mi-e drag pe lume.

Numai Dochiţa sta dusă pe gânduri. Cu capul răzimat de mână, de-şi ascundea tot obrazul stâng, se uita lung par’c’ar fi aşteptat pe cineva. Faţa ei rămînea nemişcată la toate râsetele dimprejur. Par’c’ar fi fost străină de toţi de pe lângă ea, de toată lumea. Şi ce frumoasă se făcuse! Ochii ei albaştri erau aşa de limpezi şi aşa de buni, că te lăsau să-i citeşti până în adîncul inimii. Blândă ca o icoană, tînjitoare stetea şi ea între ceilalţi, ca o păsărică rătăcită de cuib. Pe frunte îi cădea o şuviţă de păr, par’că ar fi vrut să-i sărute ochiul drept.
„Asta-i Dochiţa Iedului, bade Gheorghe?
– Asta, taică, da ce, nu cumva ţi-a căzut la inimă? Hai?…
– Cum s’a schimbat, bade Gheorghe, o cunosc de mică, am copilărit cu ea şi-mi era dragă ca ochii.

– Hei, taică, ce nu se schimbă cu vremea!
Şi-apoi câte-a mai păţit, mă mir că n’a îmbătrânit-o de tot.
– Da ce-a păţit, bade Gheorghe?
– Hei, apoi să vezi cum a fost. Când era de 12 ani rămase orfană şi a luat-o un biet creştin de-a crescut-o. N’a prea plâns ea mult moartea mă-sii – era copilă, şi ce ştia ea – şi-apoi când o podidia dorul s’alina cu cântecul, şi-şi uita de toate. Cânta ca o privighitoare, zău aşa, de era de minune pe-aici prin sat. Ai auzit-o d-ta vreodată? N’ai auzit-o. S’o auzi, că te ‘mbată dintr’odată şi rămâi în drum şi te învârteşti în loc, de nu mai ştii unde ţi-e casa.

Când s’a făcut mai mărişoară, muriau flăcăii după ea şi pace. Umbla mai mult singură şi Duminecile şi sărbătorile numai ce-o vedeai că răsăria pe vre-o coastă şi începea să cinte, de opria hora din loc. Lumea zicea că-i cam sărită; de, ştiu eu? poate unde-şi aducea aminte de mă-sa.

Odată s’a pripăşit pe-aici un cioban frumos, par’c’ar fi fost din poveste, şi voinic ca un brad. Aducea puţin cu d-ta la sprâncene, ba şi la nas, dar avea mustaţa mai mare. De, ştiu eu cum? dar s’a dat la dragoste cu Dochiţa, vorba aia: Unde-i dor şi tinereţe…

Îşi păştea turma pe Dealul Călugărului. Spuneau unii c’ar fi văzut-o demulteori pe Dochiţa coborind dintr’acolo. Eu nu ştiu, n’am văzut-o. Ce ştiu edoar atita, că Dochiţa a făcut un băiat de-i trăeşte şi astăzi. Asta ţi-o spui, că se vede, şi ce se vede nu-i păcat s’o spui.

Ciobanul, ca ciobanul, se duce după iarbă şi după vreme şi într’o bună dimineaţă a plecat cu Dumnezeu. Şi aşa a fost: a rămas pustie de râsul lumii. Creştinul care-o ţinea, ce era să facă? I-a dat drumul pe uliţă, şi-aşa a trăit ea lucrând pe ici pe colo cu ziua, iar sara se culca la o femeie bătrână, bună la inimă, colea lîngă biserică.”

În cîrciumă cheful se ‘ncinsese de-a binele.

“Ian ascultă, mai zgripţuroiule, zise unul mai în vârstă lăutarului – să-mi tragi acum a lui Ghiţă Cătănuţă, să te văd.
– Lasă-mă, nea Muşat, că-i prea lungă, păcatele mele, şi-s răguşit.
– Apoi zi numai niţel, că doar nu te pune nimeni s’o zici toată, haramină!
– Apoi haşa da, da de un’ să ‘ncep?…”

Pe când ţiganul îşi înstruna vioara, nimereşte ‘n cârcimă un drumeţ îmbrăcat nemţeşte, cu nişte ghete rupte, pline de praf, cu pantalonii găuriţi la amindoi genunchii şi pe cap c’o pălărie de paie mare şi plină de noroi. Era topit de beutură, de de-abia se mai ţinea pe picioare. Ceru o ţuică şi badea Gheorghe îmi făcu semn cu cotul şi-l întrebă: “Da de unde vii, măi neamţule?” Străinul se uită lung şi bolborosi ceva.
“Măi neamţule, ori joci una ori dai de dracu cu mine! Ia să te văd.”
Străinul plăti şi-apoi începu să sară înspre uşă, şi p’aci ţi-e drumul. Se făcuse un rîs de s’auzia dela a şeptea casă.

Nenea Gheorghe se aşeză lângă mine clătinind din cap. “Al dracului neamţ, deştept; ai văzut cum şi-a făcut vânt, ca să nimeriască uşa? Altfel nici nu mai eşia de aici, că prea era topit, săracu!”
După întâmplarea asta, la masa Dochiţii începu cântecul.
Îi zisei cârciumarului să le mai aducă vre-o două oale cu vin şi când le văzură, toţi rămaseră miraţi. După ce aflară dela cine sânt, fură şi mai veseli. Par’că-i văd cum se sculau în picioare şi-mi inchinau…
Numai Dochiţa Iedului se uita la mine fără să zică nimic, dar în ochii ei citii ca într’o carte deschisă şi cum mă privia, îmi spunea multe de pe vremurile petrecute pe lunca satului…
Avui norocul să bag de samă cum încet-încet i se resfiră pe faţă o veselie blândă. Cine ştie, dacă nu trăia atunci prin vremurile pline de soare, dacă nu mă simţia ţinînd-o de după gât, dacă nu-i eram drag pentru un moment acestui suflet ales şi nenorocit?
“Ce-ar fi, bade Gheorghe, dacă i-ai zice să cânte ceva? Nu şi-a deschis gura toată sara şi zici că ‘nghiaţă apele când începe.
– De, să-i zic, taică – îngină bătrânul – numai s’o lase bărbatu-său.
– Da ce, e măritată?
– Cu oacheşu ăla de lîngă ea, un om al dracului, i se năzăreşte din senin.”
Era urât şi ursuz. Cu sprâncenele negre îmbinate şi c’o căutătură selbatică. Ameţit de beutură, stătea cu capul răzimat de mână şi cu ochii pe jumătate închişi.

Când se ridică badea Gheorghe şi sta în cumpănă să se ducă, să nu se ducă, bărbatul Dochiţei căzu cu capul pe masă şi adormi. Badea Gheorghe prinse curaj şi se apropie de masa lor. Îi spuse Dochiţii rugămintea mea şi ea cu frică arăta cu ochii la cel care-i durmia la dreapta.
“Haide… aşa încetişor, nici n’are s’auză.” O hotărâ.
Lăsată pe mîna stîngă, cu ochii perduţi, cânta Dochiţa Iedului cum n’am mai auzit pe cineva să cânte. Par’că vedeai cum i se topeşte inima, bucăţică cu bucăţică, în fiecare vorbă ce-o zicea. Lumea o asculta ca în biserică.
Badea Gheorghe, scuturându-şi pipa ‘n palmă, îmi şopti râzând pe sub mustaţă:
“Ăsta-i cântecul ei… , îşi cântă focu, săraca.”
Cîntecul ei!
Era o melodie de doină, cu refrenul “Ioane, Ioane…”, în care i se topia sufletul.
Tot timpul cât a cântat, ochii ei nu s’au deslipit de-ai mei şi-mi spuse mie, tovarăşului nedespărţit de altădată, mie imi spuse tot focul, care o ardea acuma.

După un an. I-am scris cumnatului meu, rugându-l să facă ce-o face s’o întâlniască şi să scrie după ea cântecul auzit în acea noapte din sărbătorile Paştilor.

După o săptămînă primesc o scrisoare în care între altele îmi spune:
„Dochiţa nu mai e la noi. A plecat într’o bună dimineaţă cu copil cu tot. Unde? Nimeni nu ştie. Pretinile ei pe cari le-am întrebat, nu ştiu cântecul acela. Nimeni nu-l ştie, era al ei, ea l-a făcut şi s’a dus cu el…”
N’am s’o uit niciodată!
Acum, când scriu aceste amintiri, sânt într’o odaie luxoasă, înconjurat de palate, aud fără să vreau uruit de trăsuri, cari poartă vanititatea îmbrăcată în mătăsuri, şi prostia giugiulită de speranţe obraznice. Mă simt străin, străin de toate de prin prejur şi numai chipul ei îmi resare limpede în singurătatea camerei, ca chipul unei sfinte. O văd şi-o simt aproape de sufletul meu. Părul, raze de soare, mi-aminteşte întinsele lanuri de grâu în toiul verii, fruntea ei luminată, lumina dulce a şesurilor ţării noastre, în ochi poartă toată poezia văilor şi răcoarea dumbrăvilor scăldate de rouă, iar pe buze, cu toată furtuna din suflet, i se joacă un surâs liniştit ca o rază de credinţă pentru vremurile viitoare.

Print Friendly