Surse cuprins

1 CONTINUITATEA BESSĂ ÎN TOPONIMIILE  MONAHALE BISTRIŢENE

2 Energic efort istoric recuperator, Preotul prof. Nicolae Feier: „BESSI- pileaţii daci sau tarabostesii”- Ed. Karuna, 2010

3 Nicolae Feier şi perspectiva curajoasă asupra “Bessi”-lor

4 Bessii – lucrare despre rădăcinile profeţilor

5 Dumitru Stăniloae:“Bessi în Mănăstirile din Orient”

O carte demnă de o teză de doctorat

În Bistriţa trăieşte şi munceşte profesorul preot Nicolae Feier, de la Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (de la Coroana) şi prin activitatea domniei sale şi-a câştigat respectul şi ataşamentul multor enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe.

Datorită lui s-a aprofundat activitatea cuviosului ierarh Pahomie de la Gledin şi tot datorită cercetărilor lui s-a stabilit importanţa luptei pentru credinţa ortodoxă a de curând numiţilor sfinţi ai regiunii noastre.

De curând a apărut cartea: Bessii, Pileaţii Daci sau Tarabostesii, Ed. Karuna, 2010, a susnumitului cercetător ştiinţific. A cercetat istoria antică, a descoperit prin muncă intensă şi riguros ştiinţifică date noi referitoare la strămoşii noştri, Tracii, presupune mii de nopţi nedormite, în cercetarea documentelor vechi. O asemenea muncă o întreprinde foarte rar un istoric şi un om de ştiinţă. Chiar şi atunci când toată munca lui e axată doar pe aceste cercetări.

Constatăm însă că preotul profesor Feier nu poate să-şi permită să stea ore întregi în biblioteci, el este în primul rând vindecător de suflete şi sprijinitor al activităţii bisericeşti în întregime, apoi este şi profesor de religie şi ţine şi prelegeri la Televiziunea Bistriţa.

În asemenea condiţii, să scrii o carte de deosebită importanţă istorică presupune un efort adesea epuizant. Ştiu aceasta, pentru că şi eu mi-am scris lucrarea de doctorat în Germania în condiţii de activitate pentru traiul zilnic la o editură ştiinţifică, iar pentru lucrare foloseam doar timpul meu liber. Efortul este atât de mare, încât îl poate aprecia doar cineva care trăieşte asemenea viaţă.

Dacă regretatul dr. Constantin Drăgan, care a scris cartea: „Noi Tracii” ar mai trăi, sunt sigură că l-ar aprecia în mod deosebit pe prof. preot. Feier, mai ales că el aduce şi date Noi, nescrise de alt cercetător al tracologiei.

Cartea e scrisă pe înţelesul tuturor, un fapt deosebit de lăudabil pentru că ştiinţa poate fi înţeleasă doar dacă o prezinţi în termeni simpli, pe înţelesul tuturor, mai ales al acelora care cunosc prea puţin domeniul din care face parte.

Ca lingvistă, am fost deosebit de impresionată să aflu din această carte că tracul Dionisie este părintele gramaticii (cf. p.33).

Cartea cuprinde atâtea informaţii necunoscute chiar de specialiştii istorici, încât poate fi declarată o teză de doctorat în conformitate cu toate cerinţele.

Să sperăm că profesorul preot Nicolae Feier va înainta-o în acest scop. Nu este dornic de laude şi mărire, ştiu asta, dar o apreciere justă a muncii lui foarte îndelungate este o recunoaştere de care fiecare om are nevoie, după asemenea efort.

Îi doresc mult succes şi recunoaşterea cinstită şi meritată a muncii lui.Dr. Dr. Ana Tătaru, Lun, 10/18/2010 – 12:24     
https://rasunetul.ro/o-carte-demna-de-o-teza-de-doctorat   
▲ SUS

CONTINUITATEA BESSĂ ÎN TOPONIMIILE  MONAHALE BISTRIŢENE

Şi Nicolae Iorga vorbeşte despre continuitate monahală neîntreruptă timp de milenii şi în Ardeal, unde, la venirea saşilor ca ,,hospites” (oaspeţi), în sec. al XII-XIII-lea, aceştia găsesc sate şi moşii ale călugărilor răsăriteni ortodocşi.

Astfel, în anul 1246,  saşii au fost aduşi şi împroprietăriţi în satele bistriţene Bileag (Domneşti), Monari şi Herina, numindu-le, potrivit documentelor: ,,Mon(a)chsdorf”, în traducere: ,,Satele călugărilor”, nume care atestă existenţa unor mănăstiri anterioare venirii saşilor aici.[1]

Cetatea Bistriţei s-a constituit prin unirea sub autoritate saşilor a două sate. Cel săsesc în partea de sus se numea ,,Rossmarct”, nume eminamente germanic. Partea de jos a municipiului  Bistriţa era românescă şi se numea, potrivit unui document din 1295, ,,Villa Latina”, mai apoi ,,Klein wall(ac)dorf” (Micul sat valah n.n.) şi ,,Alsowalldorf” (Satul valah de jos n.n.), având ca magiştrii pe Paulus şi Vivianus, ultimul nume fiind indubitabil neo-latin, nu germanic.[2]

Chiar dacă autorii excepţionalei lucrări: ,,Topografia monumentelor din Municipiul Bistriţa” sunt de părere că burgul Bistriţa este ,,inestricabil” opera coloniştilor (,,hospites”) saşi, documentele arată tot ,,inestricabil” că cetatea se clădeşte pe două entităţi rurale, una străveche românescă numită ,,Villa latina”sau Wall(ach) dorf” şi alta a noilor veniţi, ,,Rossmarct”.

Târgul Bistriţa este atestat în sec. al XIII-lea ca ,,Nossa”, în 1241, fiind distrus de către tătarii care au omorât aici, potrivit Codicelui Mănăstirii benedictine din Luxemburg, ,,6014 creştini”: ,,în marţea aceleiaşi săptămâni ( 2 mai) au fost omorâţi în Târgul NOSA (Bistriţa) 6014 creştini”.[3]

În 1274 este atestat un ,,magister Paulus de Rodna et Bysterce”, iar în 1295 un ,,magister Vivianus” din Bisytercze.[4] Este clar atestat şi în acest document numele ,,BISY” ca şi cel de ,,TER” (terra)  adică: ,,ŢARA BISYLOR” sau ,,Besterr za”.

Ţinând seama că la venirea saşilor aceştia au găsit în ,,Bisytercze” (Ţara bessilor) o localitate rurală numită de ei după numele locuitorilor ,,Vall(ach)dorf” (satul valah) numit în actele latine şi  ,,Villa latina” adică ,,Satul latinilor”, lângă care au întemeiat localitatea rurală cu nume săsesc ,,Rosemarkt”, după invazia tătară din 1241, putem trage concluzia că acei:  ,,6014 creştini” ucişi aici de către tătari nu erau saşi, ci români, deoarece saşii bistriţeni sunt atestaţi doar după invitaţia şi privilegiile date de Bela al IV-lea (1246).

Afirmaţia că acei ,,Wall…” ar fi valoni,  am demonstrat mai sus că este fantezistă şi tendenţioasă, deoarece în Belgia, la valoni acasă,  numele ,,Valoni” apare în documente abia în 1511, deci după un sfert de mileniu de la prima atestare a Bistriţei.

Ne întemeiem afirmaţia şi pe baza unei descoperiri recente. Potrivit mărturiei preotului evanghelic lutheran Johan Diether Kraus, la săpăturile efectuate lângă biserica evanghelică lutherană din centrul Bistriţei, s-a descoperit o fundaţie mai mare decât a bisericii actuale care este şi aşa foarte mare.

 Se pare că fundaţia era a unei bazilici romanice străvechi, anterioare venirii ungurilor şi saşilor. Urmele unei asemenea uriaşe bazilici justifică şi existenţa unui număr aşa de mare de locuitori ai oraşului. Specialiştii arheologi vor da un verdict pe baza unor noi cercetări. Deşi numărul celor ucişi de tătari pare exagerat, documentul aşa glăsuieşte!

Descompunerea toponimului ,,BESTERZE” în trei ne revelează: ,,TER”: ,,terra” adică ,,pământ” ,,ţară”; ,,BES” adică ,,a bessilor”, sau ,,Pământul (ţara) bessilor”; ,,ZE” arată divinitatea. Deci avem ,,Ţara dată de Dumnezeu bessilor”, aşa cum Cannanul a fost dat de către Dumnezeu evreilor.

 Şi în cartea conf. univ. dr.G. D .Iscru ,,Traco-geto-dacii” se afirmă, conform cercetărilor în teren a lui Nicolae Miulescu, că zona someşană s-a numit ,,Curţile zeilor” şi ,,Terra ze” adică ,,Ţara zeilor”[5]

[1] N. Iorga: ,,Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989, pag. 53

[2] Gaiu Corneliu, Vasile Duda: ,,Topografia monumentelor din Municipiul Bistriţa” Ed. Accent. Cluj-Napoca, 2008, pag. 9

[3]  Oscar Skrabel: ,,Bistriţa. Nostalgii citadine” Ed. Răsunetul Bistriţa 2001, pag.3

[4]  Gaiu Corneliu, Vasile Duda, Op. cit. pag. 9

[5]  G. D. Iscru, op cit, pag. 22-

▲ SUS

Energic efort istoric recuperator, Preotul prof. Nicolae Feier: „BESSI- pileaţii daci sau tarabostesii”- Ed. Karuna, 2010

Vasile Găurean       

„Eu sunt aicea barbar: nu mă pricepe nimeni
Iar geţii râd ca proştii de graiul meu latin…
Şi besii şi sarmaţii dau zidului ocol.”
(Publius Ovidius Naso,”Ponticele”)

 În partea a doua a vieţii mele, după ce mi-am mai potolit setea inextinguibilă de citit, am constatat că cel mai mare folos îl pot avea nu de la oricine scoate o carte, ci de la acei autori de ştiinţă sau beletristică ce au o viziune creştină asupra vieţii, fenomenelor şi istoriei. În această perspectivă de lectură ce nu o voi abandona niciodată, mi se pare salutar efortul cultural al unui preot cum este cel exercitat de concitadinul nostru, distinsul părinte profesor din titlu. Cititorul se poate întreba pentru ce oare un slujitor al altarului trebuie să vorbească şi mai mult, să publice o carte despre strămoşii traci, geto-daci, bessi, sarmaţi, adică nişte păgâni la urma urmei?. Negreşit că cititorul mediu poate simţi aici o oarecare dificultate, dar când o va depăşi, se va simţi mai cult, mai nobil şi chiar mai credincios. Cunoaşterea te face cult. Când va afla despre adânca înţelepciune a stră-străbunilor, de la care se înfruptau grecii mai dihai decât albinele, va şti că şi el e nobil, ca şi strămoşii lui, iar când va cunoaşte adânca lor pietate, nativă, ca un dar de la Dumnezeu, va pricepe pentru ce românii de azi sunt printre cele mai credincioase popoare ale pământului. Ceea ce numim păgânism nu era decât un strigăt, un dor de adevărata divinitate căreia să-i închine vieţile, aşa cum facem noi azi. Din părinţi ştiutori de carte se nasc scriitori şi niciodată din analfabeţi. Din părinţi credincioşi se nasc sfinţi, cuvioşi, martiri. Din crini, crini imperiali răsar, iar din urzici tot urzici şi nicidecum dalii şi trandafiri.
        Am parcurs această lucrare şi acum o reiau cugetând, pe capitole şi mi se pare o întreprindere ce îmbină perfect utilul cu plăcutul („utile dulci”-cum spunea preceptul didacticii latine), pentru ca la final să descopăr că sunt mai bogat cultural şi sufleteşte, aşa cum sper că va simţi orice potenţial cititor.
        Zice vrednicul părinte profesor încă dintr-un Argumentum al lucrării că „Dobrogea a fost din vechime o „BESS TERRA” (ŢARA BESSILOR)…Munţii Hercinici, calcaroşi, au numeroase peşteri (bess terra, pess terra), care au adăpostit comunităţi monastice besse precreştine străvechi (vestiţii pileates tarabostes) şi apoi creştinate. Aceste comunităţi besso-pileate au dat lumii personalităţi ilustre. Îi amintim doar pe Sf. Niceta de Remesiana, pe Sf. Dionisie cel Smerit (Exiguul), care a creat cronologia creştină, punându-l pe Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS în centrul istoriei, pe Sf. Gherman şi pe Sf. Ioan Cassianul, întemeietorul monahismului apusean, fiind şi avocatul Sf. Ioan Gură de Aur, pe Sfinţii de la Niculiţei, pe „călugării sciţi” etc.”(pag.7)
        Cu oarecare surprindere va afla cititorul că argonauţii, cutezătorii căutători ai „lânei de aur” au intrat pe braţul lui Ares, pe Istru (un braţ al Dunării) şi nu spre legendarul Caucaz, iar acest lucru îl afirmă Apolonius din Rhodos. Iason, Hercule şi alţii din pleiadă, erau traci, nu greci. Afirmaţia ni se pare sagace şi adevărată, fiindcă înşişi neamul grecilor sunt o expulzare (de tip solar) din neamul tracilor (poate al inzilor) spre sudul balcanic cu ramurile lor: aheii, dorienii, ionienii. Se ştie că vechii greci au „importat” masiv înţelepciune din Egipt şi că ceea ce numim platonism şi aristotelism vine în parte dinspre Ţara Crocodilului, dar şi din nordul balcanic, de unde au coborât. Meritul de căutători şi iubitori de înţelepciune rămâne însă nealterat, fiindcă de la flori şi polen până la delicioasa miere este o cale lungă şi magnifică, ce le asigură un loc unic şi meritat în istoria umanităţii.
        Bazele prezentului demers apar – spune autorul- ca o detaliere a unor capitole din masivul volum – „ZESTREA STRĂMOŞEASCĂ- pagini alese din mitologia şi istoria strămoşilor neamului românesc” apărut tot la Editura Karuna tot în 2010, ediţia a II a .(Felicitări Editurii pentru astfel de adevărate performanţe editoriale!)
        Marele neam al tracilor, cu peste o sută de triburi, conform surselor antice, avea în fruntea sa o castă preoţească „bessi” – notează autorul în Prolog şi de aceasta se va ocupa pe parcurs. Din reconfigurarea vocabulelor „terra besstes” a venit numele castei preoţeşti „tarabostes”, numiţi apoi şi „pileati”. Ca martor ia părintele Nicolae Feier pe istoricul Iordanes, ce notează: ”Aceia dintre ei care erau de neam, s-au numit la început „tarabostes”, apoi „pileati”. Dintre ei se alegeau regii şi preoţii.”
        „Sfatul bătrânilor era compus din zece bărbaţi aleşi dintre cei mai curaţi şi înţelepţi bessi. Ei se numeau şi „dece”, adică „cei zece”.
        La vreme de restrişte, dintre aceşti zece era ales doar unul pentru a fi trimis în curieratul sacru, ca sol care va prezenta doleanţele poporului în faţa zeului, fiind sacrificat prin aruncarea în suliţe. Acesta se numea „dece datus”, adică; „al zecelea este dat zeului”. Până la sacrificare, el era numit „stăpânul”, în sanscrită „Baal”.
        Eram şcolar şi mă gândeam la etimologia satului Viişoara, numit şi Bessineu şi undeva nu credeam că este ceea ce sugera gândirea comună, ci că trebuie să fie altceva şi nu ştiam ce. Iată, cartea părintelui prof. Nicolae Feier îmi dă răspuns după atâţia ani. Ar fi multe de spus în prezentarea unei astfel de impresionante lucrări, dar mi-este teamă să nu păţesc precum marele scriitor(cel mai frumos la chip din toţii scriitorii naţiei) Alexandru Odobescu, într-atât de mare e tentaţia.
        Rugat să scrie o prefaţă la un ,,Tratat de vânătoare”, Alexandru Odobescu este atât de acaparat de temă încât realizează în final că a scris o altă carte, un alt tratat, care se ocupă îndeosebi de felul cum vânătoarea este prezentată în artele pictural-sculpturale de la greci până azi. Părintele profesor mărturiseşte şi domnia-sa în prefaţă că a fost incitat spre acest vast demers de o anumită situaţie din cotidian: ”L-am auzit într-o zi pe preşedintele României jenându-se parcă de numele primit din părinţi, BĂSESCU, aşa că am hotărât să lămurim cum stau lucrurile cu acest nume străvechi, „BESSI”- numele castei preoţeşti al marelui neam al tracilor.”

        Aşadar, aveam să aflăm că aceşti „besssi” erau ceva asemănător cu casta evreiască a leviţilor din Sfânta Scriptură veterotestamentară. Deci, dl. Preşedinte nu ar avea motiv să se ruşineze, ci dimpotrivă, să ştie că numele domniei sale descinde chiar dintr-o profesie de nobleţe ancestrală. Nu ştim dacă părintele profesor Nicolae Feier a trimis această carte dlui. Preşedinte, dar ar merita şi cred că l-ar surprinde plăcut şi prin descifrarea etimologică a nueroase date onomastice Chiar ca lectură profană, volumul este de un interes deosebit, uneori imediat oricărui cititor. Necunoaşterea de către cititori a limbilor vechi-greacă, latină, sanscrită- nu este o piedică majoră, ( întrucât şi în viaţa cotidiană folosim televizorul, laptopul, maşina de spălat, chiar dacă nu ştim principiile de funcţionare) şi presupunem existenţa unui credit auctorial.
        Ca împătimit lector de carte, privesc cu viu interes evoluţia cultural-editorială febrilă a vrednicului părinte, îi înţeleg demersul teologic şi cultural şi mă bucur pentru aceasta, fiindcă îl înscrie pe domnia-sa (un bistriţean de-al nostru, un nord-transilvan, nu?) pe încetul, cu tărie, între marii oameni de cultură ai neamului. Dar….având în faţa multora (consideraţi lumeşte ca celebri), ascendenţa perspectivei integratoare creştine. Ori, aceasta asigură alte rezultate, alt folos, alt loc şi trăinicie în scurgerea necontenită a clipelor, zilelor, anilor.

▲ SUS

Nicolae Feier şi perspectiva curajoasă asupra “Bessi”-lor

Victor ŞTIR  27 iulie 2010  Ora 16:31:26  

        Preotul Nicolae Feier a tipărit de curând la Editura “Karuna” volumul “Bessi. Pileaţii daci sau tarabostesii” în care se ocupă de casta preoţească a marelui neam al tracilor. Aşa cum la evrei leviţii se ocupau de problemele religioase ale poporului, se pare, şi în neamul tracilor exista acea categorie socială, ca într-un surprinzător paralelism cu poporul ales, despre strămoşii noştri spunându-se că atinseseră stadii apropiate spre monoteismul care-l consacra pe Zeus ca Dumnezeu, tot astfel cum era Jehova la poporul ales.
        Ocupându-se de bibliografie mai ales răsăriteană, de limba greacă pentru a-şi susţine demersurile, pasionatul cercetător al lumii vechi, preotul Nicolae Feier are un destin singular în perimetrul cărturăresc zonal, deoarece complexitatea chestiunilor pe care le abordează stârneşte spaima celor din jur, în primul rând neştiind greceşte şi neavând acces la flexiunea gramaticală a părţilor de vorbire cu care lucrează autorul în decriptarea sensurilor vechi din cuvintele pe care le ia în “lucru”.
        Nicolae Feier are o fantezie lingvistică, o dexteritate uimitoare în asocierea şi stabilirea unor faze intermediare de evoluţie a cuvintelor pentru care nu avem competenţa a ne pronunţa în seama legilor de dezvoltare a elinei pe parcursul vremilor vechi, de asemenea, a limbilor latină, sanscrită etc. din care sunt extrase rădăcini morfologice şi urmărite spre o formă finală.
        Este remarcabilă găsirea sensurilor unor cuvinte pornind de la rădăcina “bess” şi nu trebuie să se sperie adepţii gramaticii istorice de ineditul sensurilor dezghiocate chiar printr-o prospeţime ludică a fanteziei creatoare.
        Marele adevăr pe care ni se pare că-l afirmă preotul Feier este că nu putem cantona în explicarea stratului nostru de civilizaţie veche în achiziţii aduse de austro-ungari acum o sută-două de ani, ignorând cu totul cultura multimilenară de pe aceste meleaguri, cultură indisolubil legată de cea a tracilor, grecilor, cu influenţă din cultura proximă a Levantului, Persiei sau ajungând la stratul indo-german.
        Etimologii, întâmplări mitologice şi religioase, fapte istorice, obiceiuri, activităţi primesc în perspectiva lui Nicolae Feier rezonanţa bibliografiei fabuloase pe care o foloseşte şi contribuţia proprie, curajoasă, pe care trebuie să o susţină cu toate puterile pentru a o impune atât în faţa adversarilor ignoranţi, cât şi a celorlalţi, culţi, care nu abdică de la ce au învăţat cândva, fie din comoditate, conservatorism sau gratuit, pentru că există şi această categorie.
        Se pot da exemple de etimologii de care se ocupă Feier chiar dintre toponimele zonei noastre, mai veridice prin stratul cultural vechi pe care-l explorează, decât unul mai apropiat, suprapus peste cel uitat.
        Reconstituirea trecutului prin arheologie lingvistică implică fantezia pe care o întâlnim şi în alte ştiinţe care lucrează cu modele; cea a preotului Feier pare grea pentru că lumea de azi a cam pierdut pe la noi ştiinţa limbilor moarte din care se poate trezi lumea. Cel puţin cartea sugerează aşa ceva înconjurându-l pe autor cu o nemeritată singurătate.

▲ SUS

Bessii – lucrare despre rădăcinile profeţilor

Mar, 10/08/2010 – 00:14 | Menuţ Maximinian

        Părintele Nicolae Feier revine pe piaţa lucrărilor istorico-filozofice cu volumul „Bessii pileaţii daci sau tarabostesii”, apărut în Colecţia Identităţi a Editurii Karuna. Volumul porneşte de la premisa că Bessii este numele casei preoţeşti al marelui neam al tracilor şi că Dobrogea a fost numită Bessterra, adică Ţara Beşilor.

        Municipiul Bistriţa (Bes-ter-ze) îşi are rădăcinile tot în acest nume, ca şi cartierul Bessineu (Viişoara). Bessii este o castă preoţească aleasă din rândul nobilimii militare piliate, numită în lumea indo-europeană ksatri. Bessterra este locul unde se iniţiau, ca şi zamolsis, preotul, regele şi apoi zeul în locuinţele lor subpământene, numite pess terra, astăzi peştera. Terra besstes ne dă celălalt nume al casei preoţeşti, tarabostesi, numiţi mai apoi pileaţi. Dintre satri, bessii sunt cei care îndeplinesc sarcinile de profeţi în sanctuar, iar oracolele sunt date de o preoteasă, întocmai ca la delfi, după cum consemna Herodot. Bessii erau oameni iuţi, intransigenţi, singuratici, războinici redutabili, supuşi doar lui Dumnezeu.

        Despre bessii vorbeşte şi părintele Dumitru Stăniloaie în textele lui. Profesorul Nicolae Feier ne spune că, după creştinare, peşterile (bessterra) munţilor noştri s-au creştinat şi ele, devenind besse rica, adică biserică. Numele Bistriţei vine de la Bess Ter Za, ţara zeilor bessi. Dintre munţii sfinţi ai bessiilor ne oprim asupra celui mai apropiat nouă, Ţibleşul, care este muntele zeiţei Ţebelesis sau Gebeleisis, cu altar la Zagra (Za – agra sau Cibela).

        Dintre dovezile continuităţii pielaţilor în toponimile bistriţene amintim numele unor localităţi, cum ar fi: Herina, Hy – iriny, adică cei paşnici; Hagău- loc sfânt, Chiraleş – Doamne miluieşte, Monari – Mona- ieria, ce ar însemna preotul singur, Şolomonari, adică Monari, „Pacea lui Ary”, Arcalia – frumuseţea lui Ary şi, bineînţeles, Besineu, bessi nev – satul nou al bessiilor.
        Lucrarea abundă în sate istorice şi etnologice, părintele Feier mergând pe aceeaşi linie a cercetării care deja l-a consacrat, prin propriile metode, în care dă un nou sens cuvintelor sfinte, dar şi manuscriselor istoriei. Dintre bessii de astăzi sunt amintiţi preşedintele României – Traian Băsescu, episcopul Irineu Pop Bistriţeanul din Băseşti, şi Gheorghe Pop Debăseşti.
        O lucrare care, cu siguranţă, nu va trece neobservată în rândul istoricilor şi etnologilor, dar care contribuie la o nouă semantică şi un nou punct de abordare al istoriei.

  ▲ SUS

Dumitru Stăniloae:“Bessi în Mănăstirile din Orient”

            Crestinismul lor e din vremea propovaduirii lor în Asia Mica (Bitinia) si în Filippi, primul oras din Europa în care a propovaduit Apostolul Pavel si care era un oras de origine besa, într-o regiune compact besa (Tomaschek, op. cit.). Chiar asa straini de viata oraselor n-au fost acesti besi, care umblau ca soldati în tot Imperiul si care ajungeau la treapta de generali din care s-au ridicat si unii împarati ai Bizantului. Besii si-au mentinut aceasta terminologie crestina latina propie si dupa ce scriitorii lor de mare prestigiu în Biserica s-au manifestat în limba latina literara universala. Între acestia sunt cunoscutii <<calugari sciti>>, care n-au putut aparea fara antecedente într-un contact strâns cu monahismul întregului Orient.

            Se stie ca acesti calugari înfruntau pe papa Hormisdas si pe împaratul din Bizant la începutul secolului VI si impun Bisericii o formula de echilibru între extremele nestoriana si monofizita ce se disputau mai ales în mânastirile din Palestina, salvând credinta cea dreapta a Bisericii, iar Dionisie Exiguul din acelasi timp e cunoscut prin calculele lui calendaristice pe baza carora Biserica a introdus era (noastra) crestina în calendar, sau numaratoarea anilor.

                Dar fata de aceasta limba latina universala, care era o limba de circulatie universala între popoarele crestine din Occident, poporul beso-tracic romanizat si-a pastrat limba lui crestina populara. El a continuat sa zica mai departe Facator, Înviere, Înaltare, Fecioara, si nu Creator, resurrectio, assumptio, Virgo etc. Ei si-au pastrat aceasta limba a lor si când în locul latinei literare a aparut, pentru uzul exprimarii teologice, slavona.

            Au pastrat-o si fata de greaca literara, desi carturarii lor cunosteau si greaca si slavona, pentru ca au pastrat crestinismul aproape de inima si de întelegerea lor populara. Au pastrat-o pâna când, sub numele de limba româna, a putut sa-si dea iarasi o forma scrisa. De asta data definitiva începând din secolul XV, sau foarte probabil si mai înainte, în texte, care nu ni s-au mai pastrat.

Numai persistenta acestei limbi traco-romanice populare în viata poporului nostru explica faptul ca limba bisericeasca a textelor scrise ce se înmultesc din sec. XVI e aproape tot asa de fluenta ca cea de azi si aproape suta la suta romanica. Se confirma în aceasta faptul ca limba bisericeasca e mai conservatoare decât oricare alta. Numai titluri de carti si de slujbe, titluri tehnice pentru slujitorii specialisti au alte nume.

       II.  Tomaschek pretinde ca besii, sau bisii carpatici, au disparut prin secolul VII, în vârtejul migratiilor popoarelor. Dar facând abstractie de neputinta ramânerii unui loc gol într-un spatiu atât de vast sau de neputinta emigrarii vlahilor în acest spatiu în sec. XII-XIII, vârtejul migratiilor continua si nu oferea mai multa liniste vlahilor. Stramosii nostrii au dat nume dacice si daco-latine Oltului, Muresului, Maramuresului, Somesului, Tisei, Argesului, Basarabiei, localitatilor Besa, Besinau, Besimbac, Si-bis, Si-bisel, Si-b(gh)isoara, Buzau, Bazna, Buzias etc, lucru ce atesteaza însusi faptul existentei populatiei care a pastrat aceste nume si anume a trebuit sa fie însusi poporul care le-a dat.

             În afara de aceia, o populatie care are familii ce pastreaza pâna azi numele de basarabi sau basaraba (în Benesti lânga Agnita si pe lânga Orastie) dar cu siguranta si multe altele, ca Besa, Besan, Bejan, Beju, Buznea, Buzneag, Buzdugan, Bozdog, nu poate fi decât acelasi popor, care a purtat aceste nume de când si le-a dat pentru prima data.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

BISERICA ORTODOXA ROMÂNA , anul XCIV, nr. 5-6, mai-iunie 1976, p. 587-589

▲ SUS

Theodor Damian: „Limba misiunii creştine în spaţiul carpato-danubiano-pontic în primele secole după Hristos“

            În anul 359 Sf. Ioan Hrisostom a rostit o predică pentru goţii care trăiau în Constantinopol cu ajutorul unui translator. În acea predică el face menţiune specială cu privire la folosirea limbilor locale în scopul răspândirii creştinismului: “Unde sunt acum Platon, Pitagora şi ceilalţi filosofi ai Atenei? Uitaţi! Unde sunt învăţăturile pescarilor şi ale făcătorilor de corturi? Ele nu sunt doar în Judeea, ci, ele strălucesc mai tare ca soarele şi în limbile barbarilor, precum aţi auzit astăzi. Sciţi şi traci şi sarmaţi şi mauri şi indieni şi cei ce locuiesc la extremităţile pământului filosofează despre aceste lucruri ce s-au menţioant, avându-le traduse fiecare în limba lor maternă”.^[ii]

E. Lozovan în Dacia Sacra atestă faptul că besii, un important trib tracic, spuneau rugăciuni creştine în limba lor.^[iii]

Dacă Evanghelia a fost tradusă şi predicată la naţiuni mai mici şi mai puţin cunoscute ca tracii şi geto-dacii (cum ar fi nubienii, sogdienii, georgienii^[iv] ş.a.), cu atât mai mult este de presupus că o naţiune ca cea a tracilor, cea mai mare după a inzilor, după spusele lui Herodot, puternică şi civilizată (Tracia a fost patria poeziei, a muzicii şi a religiei^[v]) a fost ţinta prioritară a misionarilor creştini.La începutul sec. IV populaţia nativă a Traciei n-a fost romanizată,^[vi] afirmă Bruce Metzger, iar creştinismul avansa acolo în mod remarcabil, fapt menţionat de Heliodorus într-o scrisoare către Fericitul Ieronim aflat pe atunci în Palestina.^[vii]

▲ SUS

Print Friendly