Bătea la poarta cerului o rază,
Batea sfios și-ncet ca o streină…
Târziu, un înger a deschis să vază
Și-a stat uimit de palida lumină.

Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse calea-nfricoșată
De la pământ la granița cerească.

Părea atât de tristă și umilă,
Dar totuși credincioasă și curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Și-a prins-o blând de mâna tremurată.

Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dânsul
Și-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;
I-a podidit pe toți, privind-o plânsul
Și-au strâns-o-n brațe toți ca pe o soră!

Ea le-a zâmbit ștergându-le plânsoarea
Și s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfățoșeze bunului Părinte
Ca să primească binecuvântarea;

“Stăpâne veșnic, datator de viață,
Din ce-ntuneric mă-nălțai la Tine.
Din ce prăpastii crâncene de gheață,
Din ce vârtej de patimi și ruine!

Cât am luptat cu oarba rătăcire,
Cu nebunia surdă și păcatul
Dar n-am putut să samăn o sclipire
În largul nopții stăpânind de-a latul.

Și-n van am ars un creier, nendurată,
Ca pe-o feștila, fără de cruțare,
Învinsa, goală, stinsă, spulberată
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.

Să pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea cătusă ce mă strânge
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Și-abia trecui oceane-ntregi de sânge!”

Cum sta, smerit în fața strălucirii,
Silită ochii sărbezi să și-i plece
Sărmana rază – far al omenirii,
Părea o umbră lânceda și rece.

“Tu vii aicea singură și-nvinsă?”
Grai cel veșnic, nevăzutul Tată…
“Tu fugi de teamă să nu fii stinsă?
Dar când s-a stins lumin-adevarată?

De te-am trimis în lumile-n vrăjbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strânși și goi:
Ca pe-un mănunchi de raze împletite
Eu te-așteptam, s-aduci pe toți la noi!

Dintr-un biet sâmbur’năbușit în fașă,
Din scăpararea unei minți senine
Să fi crescut o mare uriașă,
Să porți pământul însuși pân’la Mine!

Plângând stingheră și tremurătoare,
C-ai fost înfrântă vii să-mi dai de știre?
Nu te primesc săracă și datoare!
Cui ai lăsat bogată moștenire?”

Mergând apoi spre raza-mbărbătată
I-a sărutat obrajii amândoi:
“Copila mea, fii binecuvântată,
Ia-ți deci putere și-ntoarce-te-napoi!

Și chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească oștile cerești,
Tu să rămâi, căci tu ești doar lumină
Și nu trăiești decât când strălucești!”

Print Friendly