Dintr-un documentul redactat în 1553 si aflat la Budapesta aflăm denumirile mai multor localităţi din vecinătatea cetăţii Dezna, printre care şi Bârsa de Sus şi Bârsa de Jos. În conscripţia din 1549 Bârsa de Sus, Bârsa de Jos, Hodiş, Cuied şi alte localităţi din jur figurau la Dezna ca apoi să trecă la Cetatea Ineu.

Olăritul la Bârsa

Dintre resursele naturale din hotarul comunei Bârsa face parte şi pământul colorat, argilele comune specifice zonei Hălmagiu – Gurahonţ.

Prezenţa argilei a determinat dezvoltarea olăritului în Bârsa din timpuri foarte vechi.

Prin 1900 activau peste 60 de familii de olari, apoi numărul acestora a început să scadă. În 1940 mai lucrau 12, ca în 1955 să mai rămână 5.

Faţă de alte centre de olărit, în care soţiile ajutau la „împestreală”, la „mezdrelit” şi chiar la transportul lutului, la Bârsa femeile nu ajutau decât la încărcatul cuptorului.

În centrul de olărit din Bârsa nu se executau decât vase nesmălţuite, care păstrează cel mai bine tradiţiile locale, nealterate de nici o influenţă din afară.

Lutul se aducea din păşunile dealului Rovine, din apropierea localităţii. Dacă timpul era umed lutul se scotea cu uşurinţă. În perioadele secetoase, în schimb, trebuia să se sape o groapă de 1-2 m şi adâncă de 60 cm, în care se punea 100 – 120 litri de apă (transportată cu butoiul). Se lăsa să se înmoaie stratul de lut 6 – 10 zile, după care se scotea sub formă de bulgări mari.

Transportul acasă se făcea cu căruţa. La Bârsa lutul era adus direct în atelier, iar bulgării erau bătuciţi cu maiul. După aceea, lutul era tăiat în felii subţiri cu mezdreaua, era aşezat în ladă, unde turna apă cât permitea şi se ţinea astfel 1-2 zile.

Peste acest lut se punea nisip din Criş, cernut mai înainte cu sita, după care lutul aşezat pe pământ era călcat şi frământat cu piciorul, roată, dinspre margine spre centru, apoi se împătura. Călcatul se repeta de 2-3 ori. În final se frământa cu mâna, se făcea un sul lung şi se tăia în boţi, după nevoie.

Roata de olărit era numită la Bârsa corâng. Ea avea un disc mare, numit de olarii din Bârsa roata de jos, care servea ca element motor, fiind pusă în mişcare de olar cu piciorul, şi un disc mic, numit roata de sus, pe care se făcea modelarea vasului. Cele două roţi se învârt în jurul unui ax comun, numit fus.

Fusul străpungea roata de jos trecând printr-un ghivent şi se rezema pe o piatră de cremene roşie, fixată în pământ. Pentru a uşura învârtirea fusului se făcea o mică adâncitură în piatră, care era unsă cu ulei.

Fusul era ţinut în echilibru cu ajutorul jugului numit la Bârsa juguţ. Jugul la un capăt era fixat de laviţă, iar în partea opusă avea o despicătură pe unde trecea fusul.

Ieşirea acestuia din jug era oprită de un şurub de lemn. În jurul fusului, pe suprafaţa de rulare, se punea o piele de porc şi o bucată de plev (tablă zincată).

Pentru împistrit la Bârsa se foloseau doar două culori, alb şi negru. Vopseaua albă se obţinea din piatra albă adusă din dealul Păulean, peste care se punea apă. Vopseaua neagră, numită feştic, se găsea în mangana de la Moneasa.

Piatra neagră se zdrobea cu muchia securii până se făcea praf şi apoi se înmoia cu apă. Ornamentarea consta în vrâste albe şi negre, trasate cu piaptănul sau cu buntatău. Linia groasă, sinusoidală, cu vopsea neagră se făcea totdeauna cu degetul.

Fiind vorba de vase nesmălţuite, ele erau arse o singură dată iar arderea dura 24 de ore, la focuri diferite. Cuptorul numit clotan era de formă tronconică, cu o vatră simplă. Era zidit din piatră şi cărămidă, pe o vatră înaltă de circa 15 – 20 cm.

În exterior erau zidite, în părţi opuse, câte o treaptă numită pumnal, ce-i permitea olarului să intre în cuptor. În exterior cuptorul era lipit cu pământ. Cele două găuri de foc erau aşezate pe axa mare.

Ceramica de Bârsa este considerată şi azi, când centrul de olărit nu mai funcţionează, ca cea mai frumoasă ceramică roşie, nesmălţuită, din România. Linia simplă este prezentă la blidele, ulcioarele de un litru, de 3 – 4 litri, pe olurile de 7-8 litri pentru purtat apa la câmp, pe canta de 1 – 8 litri. Faima ceramicii de aici au făcut-o meşterii olari Teodor Faur – senior şi Teodor Faur – junior (porecliţi Ricu), care au lucrat până în anii 1980.

Pământul argilos s-a folosit şi ca material de construcţii: văiugă, cărămizi, ţiglă, olane.

Ştabu din Bârsa

„Ştabul” (taraful) de la Bârsa a funcționat vreme de patru generaţii. Formaţia de căluşeri din Bârsa este menţionată în anul 1902 de Petru Birău, dar obiceiul a fost în localitate mai vechi:

„Eu şi Ioan Nemeş am fost la Bocsig după hainele căluşerilor şi era neaua mare. În 6 adică în seara de Botez au fost conţert la Buteni. Ne-am dus noi bârsanii cu corul şi au cântat corul câteva cântări care au fost puse în programă şi căluşerii au jucat căluşerul şi bătuta. Plata la cine s-au băgat înăuntru au fost de o persoană una coroană adică (1 coroană). Notari am fost eu, adică Petru Birău. Casieri Zaharia Anca. Preşedinte Ioan Nemeş şi au fost o petrecere nespus de frumoasă care au durat până la 5 ore dimineaţa. Oamenii au fost din toate naţiile la care au luat parte şi domni.”
Căluşerii care în Bârsa jucau şi joacă şi azi pe melodia „Banul Mărăcine”.

Corul ţăranilor din Bârsa

Corul a fost invitat la Festivalul coral „Ion Vidu”, la Festivalul „Emil Monţia” şi la zilele de 1 Decembrie şi 24 ianuarie, sărbători naţionale, în fiecare an.
O preocupare deosebită a fost aceea de a se ocupa de calitatea instruirii formaţiei şi de înnoirea formaţiei cu noi elemente. Cât priveşte participarea corului la susţinerea montajului literar muzical se poate afirma că dirijorul D. Condea a desfăşurat o vastă activitate muzicală, făcând ca montajul împreună cu corul să obţină locul I pe ţară în anul 1977 la Bucureşti.

sursa: Ioan Glodea – Bârsa – comună din Ţara Zărandului

Ilea Bianca – Barsanita-s din arad

Print Friendly