Barbu Catargiu a fost cel care pe 22 ianuarie 1862 devine întâiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor. Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 când este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă politică perfectă”, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici până în zilele noastre.

Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aici studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru spunea că o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis destinul tragic în timpul şederii sale la Paris. În 1834, tânărul Catargiu revine în ţară şi se face remarcat în cercurile „Societăţii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptăţii, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer şi trecut în arhondologie (condica rangurilor boierești).În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti.

Deşi era un critic al domniei lui Gheorghe Bibescu, Catargiu refuză să participe la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa, Austria, unde contactează oficialităţi politice şi studiază viaţa civilă şi de stat din marile capitale occidentale. Revine în ţară după ce se calmează spiritele şi este reconfirmat în funcţia de director al Dreptăţii. Ulterior, este desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei (2 decembrie), iar un an mai târziu este ridicat la rangul de vornic al poliţiei. După ce Barbu Ştirbei, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856.În contextul internaţional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfăşoară importante activităţi unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuşi, Catargiu nu reuşeşte să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici. Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa.

Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti. În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte din nou portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei”, prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”. În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare.

Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât şi Iaşi, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da calificativul de Capitală. Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

Mihail Kogalniceanu, un adversar al lui Catargiu

După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. Avea un caracter pur conservator, singura caracteristică fiind constituirea unui pământ comunal, care cuprindea trei pogoane de fiecare cap de familie ţărănească. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti. Proiectul a fost combătut intens de opoziţie. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune voinţa. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru susţine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări: „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti […] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”.

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei, sub care a fost asasinat Barbu Catargiu

Barbu Catargiu nu-şi dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aştepta. După încheierea alocuţiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul când trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dâmboviţa, conform testamentului său.

Print Friendly