Averea oierului aromân Alexandru Mocioni (descins din moţi), unul dintre marii filantropi ai Ungariei: POVEȘTILE CASELOR din PESTA!

Când vorbești de aromânii din Pesta de duce gândul imediat la Emanoil Gojdu, care și-a lăsat averea Fundației Gojdu, obiect de litigiu astăzi între Ungaria și România. Ei bine publicul din România ar trebui să cunoască faptul că pe lângă Gojdu, diaspora aromână și română din Pesta număra și alte nume ilustre de oieri moscopoleni (din Moscopole/Woscopole, Albania de azi) precum Mocioni, Grabovschi, Sina, Derra, Nacu, Arghir, Manno, Lica. Nedelcu, Lepora, Ioanovici.

În articolul de față vom prelua un extras dintr-un material documentar excepțional numit POVEȘTILE CASELOR scris de Maria Bereny, Director al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, legat de averea unuia dintre acești aromâni și anume Alexandru Mocioni (descins din moți).

Extras din Poveştile caselor, Români în Buda şi în Pesta, scris de Maria Bereny, (MeseloHazak.pdf)

Vieţile noastre trecătoare dobândesc trăinicia idealurilor şi a acţiunilor noastre care le împlinesc. Astfel, ne prelungim vieţuirea, ne proiectăm peste timp visele, eforturile, aşteptările, în parte realizate, în parte transmise moştenire generaţiilor viitoare. La temelia neamurilor stau oamenii.

Un neam se încheagă din vieţile efervescente trecute, prezente şi viitoare, aflate într-o convieţuire subtilă şi sublimă, ale celor care îşi asumă începuturile, greutăţile parcursului, euforia împlinirilor şi inefabilul idealurilor. Un neam, ca şi un om, depăşeşte derularea cronologică, nu se măsoară în timp, şi nici măcar în spaţiu, ci în infinitezimale transformări şi relaţionări care îl structurează şi îl definesc. Un neam devine mai puternic şi mai bogat la răscrucile interferenţelor cu alte neamuri, pe care istoria i le hărăzeşte. Un neam puternic învaţă generozitatea şi convieţuirea cu alţii, mulţumind destinului şi recunoscându-le celor cu care interferă contribuţia acestora la propria devenire. Sunt fericită să constat faptul că neamul românesc a avut de-a lungul istoriei sale prilejuri nenumărate, chiar dacă de foarte multe ori dramatice, de a se raporta la culturi, civilizaţii, forme de organizare statale şi sociale diferite de ale sale, dar, în egală măsură, înţelepciunea de a le prelucra, asimila şi integra, evoluând şi întregindu-şi astfel caracterul şi proiectele în conformitate cu propriile trăsături şi interese.

Tradiţional, românii s-au raportat la capitala ungară ca la un centru cultural intelectual de prim rang. Aceştia, fie că era vorba despre românii trăitori în Ungaria, cei veniţi din Peninsula Balcanică sau din România, au beneficiat de progresele şi posibilităţile pe care le ofereau Buda şi Pesta pentru creşterea lor culturală, ştiinţifică, economică, socială, religioasă. Ei au constituit o comunitate puternică, strânsă în jurul Bisericii Ortodoxe, cu un rang social recunoscut şi integrată organic timpului său şi societăţii multiculturale, multiconfesionale, multietnice şi cosmopolite caracteristice Ungariei şi capitalei sale. Disponibilitatea lor pentru comunicare şi aculturaţie, respectul pentru societatea ungară în ansamblul său, implicarea lor civică semnificativă au făcut ca mulţi dintre aceştia să devină reprezentanţi de seamă ai comunităţii budapestane, iubiţi, respectaţi, ascultaţi şi comemoraţi peste timp.

Albumul monografic de faţă este un omagiu dedicat convieţuirii culturilor şi aduce în atenţie pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta. Aceştia au ridicat ctitorii culturale, spirituale şi arhitecturale care înfrumuseţează şi îmbogăţesc patrimoniul acestui oraş. În egală masură, ei au contribuit la transmiterea către România a unor elemente de progres ştiinţific şi social, acumulate într-o capitală europeană emancipată, deschisă, aflată mai la vest, deci mai aproape de alte centre recunoscute ca modele de cultură, civilizaţie şi progres ale continentului, faţă de care românii, oriunde s-au aflat, au tânjit şi s-au străduit să le cunoască şi să le asimileze.

Nu e exagerată afirmaţia conform căreia, din punct de vedere etnic, Ungaria istorică a fost statul cel mai pestriţ din Europa. Diversitatea etnică reprezenta o caracteristică şi pentru cele două oraşe gemene de pe cele două maluri ale Dunării, Pesta şi Buda. Acest caracter multietnic persistă constant şi după constituirea capitalei Ungariei, prin unificarea acestora. Alături de unguri, şi-au constituit aici comunităţi cultural-religioase germanii, sârbii, slovacii, grecii şi românii. Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu şlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei, pânzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţari) erau denumiţi cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei însişi se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi era Pesta. În secolele al 18-lea şi al 19-lea, la Buda şi Pesta viaţa românească culturală, artistică, eclesiastică era deosebit de intensă. În capitala ungară, românii şi alte minorităţi au editat ziare literare şi culturale, au fondat asociaţii, societăţi literare, au sprijinit trupe de actori amatori.

Alexandru Mocioni a locuit decenii la rând în casa de la numărul 2, din colţul pieţei cu strada Váci (Vörösmarty tér 2). Monograma M. S. (Mocsonyi Sándor) de pe suportul metalic al firmei din colţul clădirii, ne mai aminteşte şi astăzi de numele său.

Video, despre conacul Mocioni

În clădirea aflată în acest loc, funcţionau multe prăvălii şi antreprize, printre care şi atelierul fotografului Mayer György, precum şi şcoala de muzică a lui Joksch Anasztáz, înfiinţată în 1836. Clădirea care se află astăzi în acest loc, proiectată de arhitectul Kallina Mór, finalizată la începutul anului 1877, a avut parte de multe critici, fiind considerată ca fiind mult prea simplă faţă de ambianţa pieţei. Şi în această clădire nouă s-au deschis diferite spaţii comerciale. Aici se afla atelierul de gravuri şi rame al lui Winkle Nándor, dar printre chiriaşi se aflau şi Partidul pentru independenţă, cât şi Partidul din 48 (Partidul Károlyi), al cărui sediu era situat pe partea dinspre Piaţa Vörösmarty, unde se vede un mic balcon deasupra intrării. La data de 28 octombrie 1918, din acest balconaş s-au rostit discursurile de instigare la revoluţie, înainte de cunoscuta „luptă de pe Podul cu lanţuri”. Neamul Mocioni a sosit în Ungaria din Macedonia, în secolul al 18-lea. Această familie nu s-a declarat niciodată a fi grecească şi provenea din neamul moscopolenilor, cel mai cultivat dintre cele şase neamuri româneşti din Macedonia. În limba macedoromânilor (a aromânilor) porecla „Mocion” înseamnă „descins din moţi”. Strămoşii familiei, care mai târziu s-a scindat în două ramuri, au fost Mihai şi Andrei, ei s-au stabilit în Pesta. Au făcut avere din activităţi comerciale, având o mare influenţă asupra industriei, dar şi-au asumat un rol important şi în viaţa publică. O parte din capital l-au investit în imobile. Membrii familiei Mocioni deţineau 17 imobile în Pesta. În 1780, urmaşii lui Andrei au primit pentru merite militare şi ca donaţie, moşia de la Foeni, din Banat, iar apoi, în 1783, diploma de înnobilare cu titlul „de Foeni”. Unul dintre descendenţii celeilalte ramuri a familiei, Petre, urmaş al lui Mihai, care trăia deja la Tokaj, a primit titlul nobiliar în 1804. Din reunificarea celor două ramuri ale familiei, s-au născut mai târziu Alexandru (1841) şi Eugen (1844). Alexandru Mocioni, adică Mocsonyi Sándor (1841–1901), a fost un politician român din Ungaria, mare meloman dar şi compozitor. A făcut liceul la piarişti, tatăl său l-a angajat pe Atanasie Marienescu ca îndrumător de studii pentru fiul lui. Alexandru a urmat studii de drept la Pesta, la Viena şi la Graz. De la bun început s-a pregătit să devină politician, a călătorit prin Belgia şi Elveţia pentru a cunoaşte statele multinaţionale din vestul Europei. În 1865 a devenit deputat în parlament. Tânărul în jur de douăzeci de ani, foarte pregătit şi înzestrat cu deosebite calităţi de orator, a ocupat repede un loc de frunte printre deputaţii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. În 1867, el a fost autorul acelui proiect de lege pe care minorităţile naţionale l-au prezentat drept alternativă a proiectului lui Eötvös, propunând o reglementare a limbii statului, pe baze federative. Mocioni considera că dreptul de folosire a limbii materne este fundamental pentru destinul altor etnii decât cea maghiară. El a publicat scrieri în paginile unor ziare ca Reform, Zukunft, Politik din Praga, cât şi în alte reviste. În lucrarea publicată la 15 ianuarie 1869, prin care îşi definea programul, Mocioni constată că în loc să fi căutat asocierea cu grupurile etnice din ţară, clasa dominantă ungară a încheiat o alianţă nefirească cu clasa politică germană din Austria, orientată chiar împotriva celorlalte popoare din imperiu. El declară că legea minorităţilor, deja adoptată, este contrară drepturilor naturale, deoarece nu recunoaşte existenţa altor naţiuni în ţară, în afară de cea maghiară.

Mocioni a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român, constituit la data de 26 ianuarie 1869, în Reduta de la Timişoara. Între 1869–1872, el a fost deputat în Parlament, ales în circumscripţia electorală de la Lugoj, iar începând din 1872 a fost ales deputat în circumscripţia electorală de la Radna. În 1874 a renunţat la mandatul său de deputat, păstrându-şi funcţia de preşedinte al partidului. Încetul cu încetul, Mocioni a devenit adept al rezistenţei pasive faţă de sistemul politic maghiar. El a depus eforturi considerabile pentru separarea bisercii române de cea sârbească şi pentru înfiinţarea mitropoliei Sibiului. A fost întemeietor şi membru al multor asociaţii literare şi culturale din Banat, din Ardeal şi din Ungaria. A acordat sprijin financiar ziarelor în limba română din Pesta, a desfăşurat o importantă activitate de mecenat al studenţilor români de la Pesta şi a finanţat cu generozitate activităţile Societăţii „Petru Maior”. În timpul studenţiei la Viena, a studiat şi muzică. Mai multe compoziţii ale sale au fost chiar prezentate în concerte. În palatul din Piaţa Vörösmarty de astăzi, colţ cu strada Váci, familia Mocioni organiza adeseori matineuri şi serate muzicale. Chiar şi Franz Liszt a fost de multe ori în vizită la palatul Mocioni, întreţinând relaţii de prietenie cu Alexandru Mocioni. Iosif Vulcan a reuşit să-l câştige pe Mocioni pentru a interveni în vederea înfiinţării unui teatru. În februarie 1870, Mocioni invită în casa lui din strada Váci pe toţi intelectualii români din Budapesta şi creează o asociaţie cu numele „Societatea pentru fond de teatru român”. Societatea şi-a început activitatea cu un capital de opt mii de forinţi. Sediul societăţii a fost în Budapesta până în 1895, iar apoi la Braşov, până în 1914. Societatea a constituit o echipă de teatru ambulant, care s-a perindat prin localităţile româneşti, şi a publicat în fiecare an un concurs de piese de teatru. Clădirea de la numărul 9 de pe strada Váci a fost cumpărată în 1800 de Cristofor Naco, cu cincizeci de mii de forinţi. Clădirea era cunoscută încă din 1777, pe când adăpostea hotelul Zu den 7 Kurfürsten. Multe baluri au fost organizate aici, iar în 1823, în sala festivă a hanului de altă dată, a dat concert şi Franz Liszt, pe când avea doar vârsta de 11 ani. Clădirea nu mai servea drept han începând cu 1840. A fost moştenită de contele Alexandru Naco. Acesta cumpărase deja terenul din partea de nord a clădirii, şi, în 1840, a unificat cele două terenuri ca să obţină autorizaţie de construcţie pentru a ridica o clădire, cunoscută mai târziu pe numele de „Casa celor şapte palatini” (Hét választófejedelem-ház). Arhitectul a fost şi de data aceasta Hild József. Alexandru Naco a murit în 1848. Moştenitorul său a fost contele Coloman Naco, el a transformat clădirea în hotel. Din 1865, în acest imobil au funcţionat Hotelul Na- ţional, cu 160 de camere, un restaurant şi o cafenea. În 1881, Banca Ungară de Ipotecă şi de Credit a cumpărat clădirea, la preţul de patru sute şaptezeci de mii de forinţi, folosind-o un timp ca hotel, iar apoi, din cauză că lucrările generale de întreţinere ar fi costat prea mult, i-a schimbat destinaţia în imobil de locuinţe cu chirie. Inscripţia „Hotel Naţional” a fost înlăturată de pe faţada clădirii în 1902. După o renovare mai importantă în 1937, clădirea a fost reconstruită între anii 1964–1967 pentru a adăposti Teatrul din Pesta (Pesti Színház). Casa de la numărul 16 de pe strada Váci a fost cumpărată în 1818 de Ioan Mocioni. În 1833, Hild József transformă casa cu un etaj într-una cu trei etaje, la cererea lui Ioan Mocioni. Dintre casele de pe strada Váci, aceasta a rămas cel mai mult timp în proprietatea unei familii, pe care a moştenit-o apoi Gheorghe Mocioni. După moartea acestuia, Livia, fiica sa, soţia contelui Bethlen András, a devenit proprietara clădirii, astfel clădirii i-a rămas numele de „Casa Bethlen”.

Avram Fițiu
Secretar General
Federația Națională de Agricultură Ecologică

Cartea Savarea Fermei Țărănești se poate descărca gratuit de pe blogul meu: http://www.avramfitiu.ro/

Sursa: http://romanianoastra.info/

Print Friendly