Dacă uneori, Vulturul, care s-a înălţat în slava cerului, deasupra norilor şi mai presus de piscurile munţilor celor mai înalţi, cade la pământ lovit de trăznetele zeilor geloşi de atotputernicia lor, el nu este mai puţin vrednic de admirat.
Aurel Vlaicu portret Dantoniu
Un astfel de vultur a fost şi Aurel Vlaicu.
Desigur, că au avut şi alte popoare eroii lor, care au căzut pe câmpul de onoare, dar noi nu l-am avut decât pe el între luptătorii glorioşi al veşnicului scrutătorului creier uman. El a fost un simbol, o sintetizare a aspiraţiilor noastre de neam nenorocit, care tinde să ţină pasul cu alte neamuri culte, reclamându-şi el partea de muncă în marea simfonie a civilizaţiei şi drumul i-a fost cu atât mai greu, cu cât îndrăzneţul visător pornea “dintru adâncuri”! Oamenii mari n-au privilegiul de a trăi pentru ei, ci pentru obşte şi moartea lor preatimpurie, ori cât de dureros ne-ar izbi, e un îndemn mai mult pentru cei rămaşi în urmă, de a se reculege şi de a aduna fărâmă cu fărâmă toată bogăţia tezaurului nepreţuit, pe care aceşti mărinimoşi şi nesocotiţi oameni de geniu, au împărtăşit-o în urma lor, cu amândouă mâinile.
Cine ar putea să-şi dea seama de opintirile acestui om de geniu, până a reuşit să răzbată deasupra numeroaselor piedici, ce-i stânjeneau avântul?
Numai el singur ne-ar putea povesti de visul, ce-l plămădise în atâtea nopţi de veghe şi pe care-l vedea aievea, cu toate zâmbetele sceptice ale contemporanilor care atunci când l-au înţeles, a fost prea târziu.
Aurel Vlaicu a murit în cea mai glorioasă moarte, ce o poate avea un erou, iar generaţiile viitoare îl vor preamări, în lumina, din ce în ce mai mare, a mitului.
El s-a adus pe sine jertfă, ca să zidească în inimile celor mulţi şi mărunţi, aceleaşi calde sentimente de izbândă, ale Ardealului.
El a fost unul dintre bărbaţii geniali, care străbat cu puterea sufletului lor spaţiile şi timpurile, care luminează cu lumina minţii lor negurile prejudecăţilor, care nu se îngrozesc nici de înălţimile văzduhului şi nici de adâncimea mărilor, ci pătrund mereu înainte, dezlegând tainele firii, uşurând greutăţile vieţii, înălţând omenirea, înfrăţind-o şi făcând-o tot mai vrednică şi mai bună.
Aurel Vlaicu este eroul nostru naţional, alături de Mihai Viteazul, Avram Iancu şi alţii.
Aurel Vlaicu ne-a înălţat moralul, ne-a întărit conştiinţa naţională, cu magică putere a fortificat credinţa noastră în izbânda dreptului nostru la libertate naţională.
exclusiv avioanele lui Vlaicu expuse intr-un muzeu omagial la Banesti
A murit încercând să treacă în zbor Carpaţii, şi prin moartea lui ne-a lăsat moştenire privirea aţintită spre culmile înălţate cu pădurile de brazi! În schimb pentru trupul lui Mihai Viteazul ce zace în ţărâna Câmpiei de la Turda, am dat Ţării româneşti trupul lui Aurel Vlaicu.
Arma română şi geniul român, împreunate sunt acum prin vibrarea pământului românesc ce trece de la un trup la altul!
Aurel Vlaicu e martirul unei naţiuni şi martirii nu vor ca să fie plânşi, ei mor pentru învierea noastră! Dar, că este taina aceea, ce a umplut cu numele lui Aurel Vlaicu tot sufletul românesc.
Taina acestei cuceriri sufleteşti este, că în creaţiunea lui, Aurel Vlaicu a fost viaţa. Vlaicu şi-a zidit sufletul şi sângele în creaţiunea sa, el este incarnaţia principiului “Totul pentru naţiune!”
Cel ce a apucat să plutească deasupra semenilor săi, nu mai putea rămâne între ei, cel ce a fost din nemărginit, nu mai putea decât să fie mistuit de setea de a cuceri spaţiul.
În fiecare zi dorea să zboare tot mai sus, iar acolo cu misterul infinitului albastru, îl aştepta mireasa lui şi ea se chema Moartea. Se logodise cu ea din clipa în care roţile “maşinei de zburat” s-au ridicat întâia oară de pe pământul de care era legat prin legile firii, spre a se înălţa în văzduhul visurilor sale.
Toată România a simţit, spontan, instinctiv aproape, că Vlaicu, din clipa când ne-a părăsit, nu mai era tânărul zvelt cu mers elegant, cu zâmbetul cuceritor, ci un erou, simbol, un exemplu. Erou prin tenacitatea cu care a ştiut să învingă toate piedicile, ridicându-se din satul său Binţinţi (astăzi Aurel Vlaicu) deasupra tuturor asupririlor, străbătând prin indiferentismul Bucureştilor ciocoiţi, spre a învinge la Aspern pe trimişii Apusului luminat.
Un simbol prin cutezanţa visurilor sale! Şi un exemplu pentru că a înţeles, că spre a putea ajunge un ideal, trebuie să te jertfeşti din dragă inimă. Şi el a fost jertfa supremă!
El, prin căderea lui, a ridicat zbuciumările noastre pentru atingerea culmilor de lumină. Un fecior de ţăran îndrăzneţ, ne-a pus dintr-odată alături de popoarele culte, ce încercau să stăpânească văzduhul!
Aşa a fost fulgerat Vlaicu la începutul drumului. A răsărit dintr-o dată din marea anonimă, şi-a rotit aripile deasupra noastră, ne-a silit să-l căutăm tot mai sus, în înaltul cerului, şi-a căzut într-o clipită, cu trupul gârbovit de propriul făt. Eterna poveste a tuturor, care vin cu o prorocire pe pământ.
Înzestrat de Bunul Dumnezeu cu scânteia Divină a geniului creator, ce, cu timpul maturităţii se va cunoaşte foarte bine concretizată pe fruntea lui, într-o dungă foarte fină orizontală, deasupra sprâncenelor şi despre care marele Caragiale, cel care-l diviniza pe Vlaicu, le spunea prietenilor săi “vedeţi voi mă, dunga din dreptul sprâncenelor lui Vlaicu, criteriu al omului de geniu. Puţini se nasc cu acest semn, dar ei se sting cu zile, ca toţi ce vin cu prorocire pe pământ”.
El a umblat la şcoală, a trecut, a făcut studii politehnice la Budapesta şi München, a învăţat ungureşte şi nemţeşte, a ascultat concerte şi teatru, a umblat prin palate, dar cultura străină n-a fost în stare să-i spulbere îndemnurile lui patriarhale pe care le purta în sufletul lui, ca pe o comoară inestimabilă. Erau ca o platoşe a sufletului său, împotriva celor ce i-au omorât scurta lui viaţă.
De acea, în cele mai intime îndurări a sufletului său, a dat întotdeauna dovadă că este un sătean drept şi limpede la minte, cuviincios şi măsurat în faptele lui.
Nu i-a cerut culturii decât atâta, cât îi trebuia pentru planurile lui. Alte tentaţii nu l-au putut robi. De aceea Vlaicu a fost toată viaţa lui un izolat, cum rar se întâlneşte. Era fericit doar între puţinii lui prieteni: O. Goga, Şt. O. Iosif, Chendi şi marele Caragiale, D.D. Pătrăşcanu mâna dreaptă a regretatului “om” Spiru Haret, cel care l-a iubit sincer pe Vlaicu, l-a sprijinit ca să-şi poată realiza marele lui vis “Pasărea măiastră” pe care o visase din copilărie.
A muncit ca un titan, târându-se prin ţărâna arsenalului, jignit până în străfundul sufletului şi apoi, ca puţine alte genii, şi-a văzut visul cu ochii.
Marele Andrei Bârseanu spunea: “Pentru ca să-l înţelegi pe acest om, trebuie să-l vezi în atelier, ascultând zgomotul maşinilor, strecurându-şi silueta zveltă în uniformă albastră de uvrier, printre muncitori, dându-le indicaţii, cântărind fiecare şurub, fiecare rotiţă şi atunci pupilele neastâmpărate îi strălucesc ca doi licurici şi primeau o lumină ciudată şi parcă simţeai plutind împrejur ceva din măreţia creaţiei din misterul geniului în lupta cu materia.
Cu deosebire din lumea subţire a ciocoilor îi veneau cele mai multe necazuri. Îi despărţea deci parcă o pornire inconştientă de ură strămoşească. În faţa lor Vlaicu era schimbat, mândru şi dispreţuitor.
Fire de artist, Vlaicu a fost un temperament pasionat.
Vlaicu II
Tot ce făcea pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu albia adâncă. Muncea, dar munca lui era determinată de o necesitate organică şi nu avea nimic de-a face, cu micile trebuinţe ale vieţii de toate zilele. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unei trai bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză, cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiunii. Impulsurile lui veneau din mari adâncimi, de dincolo de limitele raţiunii.
În calendar era trecut atunci ziua de 13 sept. a anului 1913.
Aurel Vlaicu s-a sculat de dimineaţă. Era o zi splendidă de toamnă, o zi minunată de zbor.
Îmbrăcat elegant (aşa cum i-a plăcut să umble în scurta lui viaţă) şi peste costum şi-a îmbrăcat pelerina de zbor, şi-a pus casca pe cap şi cu paşii lui sprinteni s-a urcat în maşina-i zburătoare, neştiind sărmanul că era ultima zi din viaţa lui.
Fericit că vine în Ardeal să-i vadă pe cei iubiţi ai lui, a făcut semn mecanicului, face semn cu mâna celor mai buni prieteni şi motorul porneşte ridicându-l în slava cerului pe cel ce-i făurise aripile acestei uriaşe păsări zburătoare.
Se înălţase frumos, cu multă siguranţă, începea să ia înălţime, pentru ultima dată se mai rotise deasupra pământului care-l dădu-se, şi apoi îl jertfise.
Şi de la o înălţime nu prea mare a alunecat din slava cerului şi s-a sfărmat de acest pământ aspru, care-şi răzbuna astfel pe acela ce tindea să se desfacă mai mult din robia cea grea.
Cu aripile ultimului său zbor i s-a frânt şi viaţa şi voinţa cea nebiruită şi în adevăr nebiruită a fost această voinţă. Fecior de ţăran ardelean, fără nici un sprijin, dintr-un neam, căruia guvernul îi vedea numai păcatele, el s-a trezit într-o bună zi cu gândul, că e frumos să zboare cineva, că el poate zbura, că trebuie să zboare şi că pentru aceasta e făcut pe lume.
A trecut, ajutat de câţiva prieteni toate piedicile neînţelegerii şi neprieteniei şi la capătul atâtor încercări zadarnice, atâtor silinţi înfrânte, el s-a pomenit în sfârşit acolo sus în cer, zburând. De atunci n-a mai voit alta. Îi ajungea doar că a lui era cerul, cerul întreg.
Dar când fraţii lui români l-au văzut acolo, tăind undele văzduhului luminos, frângând împotrivirile vântului, întrecând negurile, i s-au închinat, nu numai unui fiu mai iubit, mai isteţ şi mai viteaz decât alţii, ci ca unui vestitor, ca unui simbol. Era către seară când acest Făt Frumos al aerului a căzut cu fruntea în ţărâna de la poalele Carpaţilor. Când sângele lui tânăr a început să înroşească pământul, când, în spasmul greu al ultimei vibraţii, murea cu gândul îmbrăţişindu-şi fraţii, atunci, poate, pentru o clipă a mai putut ridica ochi lui strălucitori “ca doi licurici” către cerul pe care l-a iubit atât de mult şi căruia îi căzuse jertfă. Apoi, când lacrima îi îngheţase sub gene, s-a stins şi lumina care a luminat destinele unui neam de oameni înzestraţi cu cele mai nobile daruri, de către Bunul Dumnezeu dar, nu şi cu noroc.
Şi atunci, munţii Carpaţi, s-au cutremurat dintru adâncuri zguduind întreg pământul românesc. Codrii au vuit a jale iar apele s-au învolburat în matca lor. păsările s-au oprit din zborul lor. Peste întreaga glie românească s-a aşternut valul durerii.
Soarele care apucase să asfinţească îşi trimise razele lui aurii pe fruntea lui Vlaicu, luminând-o ca într-o apoteoză.
Sus pe cer, stelele care începuseră să apară una câte una, aveau o strălucire ciudată, o strălucire ce parcă prevesteau o nouă istorie a neamului românesc!
Pe la miezul nopţii, sus pe crestele munţilor au apărut doi vulturi, un vultur şi o vulturiţă, îşi ciuguleau penele cu dragoste, când vulturiţa l-a întrebat pe regele vultur: iubitul meu soţ şi rege al văzduhului, nu te bucuri că uite acolo jos, la poalele munţilor, zace mort rivalul tău? Şi atunci, regele vultur, înălţându-şi capul cu nobleţea şi distincţia care-i caracterizează doar pe ei, pe vulturi, i-a răspuns: NU, iubita mea soţie şi regină, nu mă bucur, îmi pare rău că a murit, fiindcă tu să ştii draga mea, că el, n-a fost pasăre ca noi, ci un pământean, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu minte strălucită şi mână dibace şi şi-a făcut şi el nişte aripi din lemn şi fier şi cu care a tot zburat peste întreagă seminţia lui, numai că, nişte corbi haini, răi, geloşi pe atotputernicia lui, i-au tot dat târcoale şi-a căzut zdrobit la poalele munţilor. Iar tu să ştii, draga mea, că prin căderea lui, el s-a ridicat mult mai sus decât noi şi v-a purta pe veşnicie numele de “Vulturul Carpaţilor”.
Şi apoi fiindcă apăreau zorile, nobilii vulturi au plecat spre cuiburile lor, şi atunci, minune de la Dumnezeu, de la pământ până la cer se ridicase un curcubeu de-un roşu, galben şi albastru. Strălucea ca o minune pe cer. Era semnul unirii ce avea să vină, cele trei culori, pentru care acest cutezător spre înălţimi s-a născut şi s-a jertfit, ca ele, să strălucească veşnic peste capetele noastre.
Ele, cele trei culori, sunt emblema sfântă a Ţării şi neamului nostru Românesc.
Şi dacă vom ştii să stăm drept şi cu demnitate în faţa istoriei, oricare ar fi ea, şi să nu ne tot plecăm capul în faţa nedreptăţilor, atunci ne vom putea păstra identitatea de români şi integritatea naţională. Altfel, ne vom scufunda în propria noastră inconştienţă şi nimeni, niciodată, nu ne va mai scoate la liman.
Noi românii, nu ne-am născut pentru a crea o istorie a urii, ci una a faptelor pozitive, căci trăind într-o lume a urii ne-am fi pierdut idealul perfecţiunii. Uităm cu toţii că, avem în sângele nostru, în celulele noastre, în psihicul nostru, amintirea tuturor fiinţelor care ne-au precedat şi însemnul demiurgului care ne-a creat, acel mare creator care ne-a desprins din lut şi ne-a modelat după chipul său, dându-ne denumirea de oameni.
Dar, iată că, numai “oameni” nu mai suntem! Orgoliul şi egoismul i-au făcut pe unii să se pretindă “zei”, dar şi zeii au căzut de pe soclurile lor.
Ei vor totul, să aibă cât mai mult, indiferent cum, să tindă tot mai sus. Şi iată, cum ura, crima, şantajul celor mari asupra celor mici îşi arată colţii la fiecare pas, pe care adevăratul om trebuie să-l facă în această lume cupidă şi venală.
Un mare învăţat spunea: “omul încă nu s-a regăsit, rătăcind pe cărări de Univers, în căutarea clipei astrale a împlinirii sale”.
Dar, când va fi aceasta…, cine ştie…
Acum că au trecut 100 de ani de istorie dorită şi nedorită, acum la ceas de aniversare a celui ce a dat dovada în lume de geniul tehnic al poporului român, de înalta lui capacitate de creaţie în domeniul aviaţiei – acest modest, bun, generos şi inegalabil geniu românesc, inventator, constructor şi pilot ing. Aurel Vlaicu, unul dintre cei mai străluciţi ingineri ai omenirii, acum mă gândesc cu mare durere în sufletul meu, oare nu era mai bine să nu se fi născut?
Acest ilustru dispărut al familie noastre pe care Dumnezeu îl înzestrase cu scânteia Divină a geniului creator, care, mai târziu s-a răsfrâns peste întreg neamul românesc, dătătoare de lumină. El, care în nobleţea sufletească s-a dăruit trup şi suflet unei cauze nobile sfântă şi dragă ca însuşi viaţa lui. Şi cu ce s-a ales din toate acestea? Cu ura, invidia şi moartea.
A trebuit să moară fiindcă a îndrăznit să se nască şi să se ridice deasupra celor mici şi mărunţi.
La ceas de aniversare, care aproape că nici n-a fost şi cum să fie, când, nimeni din această ţară, n-a venit la casa visurilor sale măcar cu o singură floare!
Ruşine să le fie tuturor care au profitat “politic” de această zi şi nu din suflet.
Numai că mai sunt şi români adevăraţi, cei pe care bunul Dumnezeu i-a înzestrat şi cu suflet şi cu minte luminată. Ei, vor ştii să ducă mai departe în timp imaginea sfântă a lui Vlaicu!
Acum, când el nu mai este, au rămas în urma lui, copiii lui, aviatorii, aceşti îngeri albaştri ai cerului românesc.
Şi zboară aceşti îngeri albaştrii ca cerul nostru să fie veşnic senin şi câteodată, mai zboară şi cu o singură aripă şi atunci ei cad şi mor! Şi-apoi, desigur, ce-i dacă cad şi mor? Păi lasă să moară, că de aceea sunt ei aviatori să zboare, să cadă, să moară.
Tristă şi nedorită poveste! Când în toate ţările lumii ei sunt preţuiţi la mare înălţime, la noi ei sunt umiliţi şi necăjiţi!
Şi între toate neajunsurile ştiute şi neştiute, care-i înconjoară ei îşi fac datoria cu acelaşi curaj şi abnegaţie, cu acelaşi devotament şi demnitate care-i caracterizează doar pe ei, pe zburători. Ei au fost şi vor fi întotdeauna arma de elită a ţării. Au fost şi vor fi întotdeauna fala, mândria şi nădejdea noastră a tuturor românilor curaţi la suflet şi cu credinţă în Dumnezeu.
Ca nepoată mai mică, al acestui cutezător spre înălţimi, le port în sufletul meu şi nu numai eu, ci şi ceilalţi urmaşi, mai mici şi mai mari, multă dragoste, consideraţie, profundă admiraţie şi respect, dorindu-le pe această cale ca Bunul Dumnezeu să-i aibă în grija lui şi odată şi odată, să fie şi ei răsplătiţi aşa cum ar fi trebuit demult să fie.
Noi, toţi laolaltă le dorim din sufletele noastre cu toată căldura, întregii armate române: vivat cresceat florest, acum, întotdeauna şi până la sfârşit!
Iar atunci când îi văd trecând în zbor peste casa noastră, stiu că în fiecare avion este un Vlaicu, fiindcă numai ei, aviatorii au moştenit ceva din nobleţea sufletului său, din cutezanţa şi dragostea lui de neam şi ţară.
Să fie binecuvântaţi, să poată duce mai departe în lume, pe aripile lor argintii, imaginea acestui Icar Românesc.
Nimeni şi niciodată nu-i va putea întuneca amintirea acestui vultur românesc. El va dăinui în timp şi spaţiu. Va fi deasupra o stea strălucitoare spre spaţiile extraterestre, strălucire eternă în speranţa de mâine, călăuzindu-ne paşii cu siguranţa celor dintr-un început, a primului Icar Românesc.
Nicolae Iorga spunea: Se uită bărbaţi politici, se uită scriitori de renume pe el însă nu-l vom uita.
Bicicleta lui Aurel Vlaicu care l-a purtat de la Munchen la Bintinti (1200 Km.)
Oricând îndrăzneala românească va smulge succese strălucite naturii învinse, şi nu vom privi cu invidie spre acel învingător, ci vom zice cu mândrie: ŞI NOI AM AVUT PE VLAICU!.
Şi parcă acum, de acolo de undeva din infinitul albastru coboară printre noi ca un îndemn, o voce blândă şi care parcă ne şopteşte: “nu disperaţi niciodată de soarta voastră şi a neamului”.
Munciţi aşa cum am muncit eu, nu vă pierdeţi speranţa, căci drumul spre lumină este atât de lung, iar viaţa voastră atât de scurtă. Uniţi în cuget şi simţiri, să păşim înainte, cu deviza strămoşilor noştrii, care a fost întotdeauna: Nihil sine Deo! Nimic fără Dumnezeu!
Aurelia Vlaicu
Comentarii recente